Denial of risk and neuropsychic overexertion bonus to court clerks upheld as objectively justified differential treatment

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată reclamantele A., B., C., au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata şi Terorism (DIICOT), anularea Hotărârii Nr. 566/25.11.2015, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, constatarea situaţiei de discriminare privind sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50 de procente, calculat la indemnizaţia brută lunară de încadrare, aferent perioadei 09.08.2004 - 03.02.2007, prin raportare la personalul din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 1779 din 26 mai 2016, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantele A., B. şi C. au declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin-1 pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sporul de 50% de risc şi suprasolicitare neuropsihică solicitat este un drept de creanţă, un bun "efectiv" şi "actual" în sistemul European, susceptibil de a fi protejat de art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 50/1996.

În acest sens trebuie precizată opinia constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg conform căreia "trebuie menţinut un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului".

Din cuprinsul O.G. nr. 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraţilor şi/sau a personalului auxiliar de specialitate asupra sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi privarea de acest drept, drept pentru care tot prin prisma respectării practicii/jurisprudenţei blocului de convenţionalitate, trebuie să fie recunoscut ca fiind un drept efectiv şi nu unul iluzoriu.

Recurentele consideră că la nivelul personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti, al parchetelor şi al altor instituţii din cadrul sistemului judiciar, care îndeplinesc funcţia de grefier, s-a produs o discriminare reală în sensul pe care îl dă acestei noţiuni O.G. nr. 137/2000, fiind instituite faţă de persoane aflate în aceeaşi situaţie tratamente diferite în ceea ce priveşte acordarea drepturilor cu exprimare bănească izvorâte din raporturile de muncă.

În esenţă o parte dintre angajaţii pe funcţiile care sunt incluse în noţiunea de personal auxiliar de specialitate au primit acest spor, în vreme ce alte persoane aflate în aceeaşi situaţie nu au beneficiat de aceste beneficii pecuniare fiind excluse în mod discriminatoriu de la încasarea acestor sume.

În mod greşit apreciază Consiliul că nu suntem sub imperiul unor situaţii comparabile, soluţia adoptată fiind întemeiată pe o superficială studiere a situaţiei juridice şi, evident, pe o eronată aplicare a dispoziţiilor legale raportat la speţa dedusă soluţionării.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii precum şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 566/25.11.2015, Consiliul Naţional al Discriminării a decis în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 în cazul semnalat de petente, în motivare arătându-se că în speţă nu este vorba de situaţii comparabile, nefiind încălcat principiul egalităţii şi nici cel al nediscriminării.

Recurentele-reclamante sunt grefiere în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, şi se consideră discriminate deoarece ca efect al Deciziei nr. 3972R/01.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. x/2009 nu li s-ar fi recunoscut dreptul la sporul de 50% de risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 09.08.2004 - 03.02.2007, în timp ce altor grefieri care au aceleaşi atribuţii şi desfăşoară aceeaşi activitate li s-a acordat acest spor în urma unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de alte instanţe.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a constatat că, în cauză, nu există un caz de discriminare, deoarece reclamantele au obţinut recunoaşterea dreptului la acordarea sporului de 50% pentru o perioadă mai mare decât cea reclamată (09.08.2004 - 03.02.2007), respectiv au obţinut acest drept pentru perioada 10.08.2004-16.06.2008 prin Sentinţa civilă nr. 4928/16.06.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. x/2007

Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.

Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.

De asemenea, Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria x nr. x, p. 46; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 18 februarie 1991, Fredin, Seria x nr. x, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria x nr. x, p. 9).

Mai precis, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Se cuvine a fi subliniat faptul că instanţa constituţională a precizat, în acord cu jurisprudenţa europeană, că principiul egalităţii presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice.

Or, în cauza de faţă, nu se regăsesc situaţii identice.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentelor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 1779 din 26 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2019.

GGC - OB