Conflict of interest in municipal appointment: applicability of statutory prohibition despite lack of discretionary power and EU data protection limitations in integrity reviews

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.10.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea raportului de evaluare nr. x/12.09.2014, întocmit de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 4377/09.06.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, iar competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 510 din 18 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia netimbrării invocată de chemaţii în garanţie ca neîntemeiată şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie B. şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu aceasta pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

- a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei de interes invocate de chematul în garanţie C. ca neîntemeiate.

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi chematul în garanţie C., ca neîntemeiată.

- respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu chematul în garanţie C. ca neîntemeiată.

III. Recursul formulat de reclamant

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi reţinerea cauzei spre rejudecare cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate şi anularea raportului de evaluare.

Recurentul a indicat ca temei drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele aspecte:

Unul dintre motivele de nelegalitate a raportului de evaluare contestat a fost încălcarea de către ANI pe parcursul procedurii de evaluare a principiului respectării dreptului la apărare al persoanei evaluate.

În opinia recurentului, în mod greşit, s-a reţinut în raportul de evaluare contestat, la punctul II, că "urmare a informării transmise prin adresa x/26.09.2012, A. nu a transmis un punct de vedere cu privire la aspectele semnalate", întrucât în realitate recurentul-reclamant a formulat un punct de vedere cu privire la conţinutul ei, semnalând pârâtei că acesta nu se află în situaţia unui conflict de interese.

De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de fond a încălcat dreptul la apărare al reclamantului A., prin aceea că a respins în mod nejustificat o serie de cereri formulate de către avocatul acestuia, cu ocazia judecării în fond a contestaţiei, iar ulterior a pronunţat o hotărâre ce reflectă o decizie luată de instanţă dinainte să aibă loc dezbaterile asupra fondului.

În acest sens, arată că instanţa de fond a dispus în şedinţa de judecată respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la toate întrebările formulate, fără a considera că ar avea nevoie de timp pentru a analiza toate chestiunile învederate de către părţi.

Recurentul -reclamant a arătat că încă de la începutul susţinerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene instanţa de fond a limitat concluziile apărătorului, căruia nu i-a permis că expună toate aspectele relevante susţinerii cererii, indicându-i să discute doar pe anumite chestiuni.

Instanţa de fond a respins în mod nejustificat şi tendenţios cererea formulată de către apărătorul recurentului-reclamant A., considerând că nu se justifică acordarea unui nou termen de judecată, încălcând dreptul acestuia de a depune la dosarul cauzei sentinţe pronunţate de către instanţe de judecată în speţe similare.

Ulterior, deşi instanţa de fond a fost de acord cu lăsarea cauzei la a doua strigare pentru pregătirea concluziilor orale faţă de toate aspectele discutate la respectivul termen de judecată, reluarea cauzei are loc peste 5 minute.

În deliberările asupra fondului cauzei, apărătorul recurentului-reclamat A. a invocat o serie de motive de netemeinicie ale raportului de evaluare ce nu au fost dezvoltate pe larg în cuprinsul contestaţiei formulate, precum cele privind lipsa de opţiune a recurentului cu privire la emiterea Dispoziţiei de numire în funcţie.

Soluţia dată de către instanţa de judecată este rezultatul unei decizii anterioare termenului de judecată din data de 18.02.2016. din moment ce aceasta nu a considerat necesar să amâne pronunţarea pentru a putea analiza toate aspectele invocate în respectiva şedinţă de judecată, pronunţând imediat o soluţie de respingere, fără a avea de altfel timpul necesar pentru efectuarea unei analize efective.

Sentinţa recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material ce reglementează termenul de prescripţie extinctivă a răspunderii administrative .

Atragerea răspunderii pentru presupusul conflict de interese reţinut prin Raportul de evaluare contestat, la data de 06.12.2010 s-a prescris la împlinirea termenului de 3 ani de la data săvârşirii presupusei fapte -06.12.2013.

Recurentului - reclamant A. i se impută prin Raportul contestat emiterea Dispoziţiei nr. 469/06.12.2010, prin care se presupune că ar fi fost avansată în funcţiei doamna D., fiica sa.

Aşadar, presupusa faptă a conflictului de interese imputată recurentului - reclamant a fost săvârşită la 06.12.2010. În materia administrativ-disciplinară a conflictelor de interese, termenul de prescripţie a răspunderii este termenul general de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii faptei, prevăzut, la acea dată, de art. 3 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la conflictul de interese, prin identificarea greşită a "dispoziţiei" care a avut drept urmare dobândirea presupusului folos material de către fiica recurentului. În realitate, fiica sa a fost avansată ca urmare a promovării examenului şi nu ca urmare a semnării dispoziţiei de numire în funcţie, cu privire la care recurentul-reclamant A. nu avea un drept de opţiune.

În mod eronat a reţinut instanţa de fond că avansarea doamnei D. şi obţinerea de către aceasta a unor drepturi salariale a intervenit ca urmare a emiterii Dispoziţiei nr. 496/06.12.2010, aspect ce a generat presupusul conflict de interese.

Recurentul-reclamant a susţinut că nu a participat la procedura de selecţie a candidaţilor, aceasta fiind efectuată de către comisia de concurs special constituită în acest scop, astfel că nu a fost implicat în procesul de avansare al fiicei sale.

Cu privire la acest din urmă aspect, arată că sunt vădit neîntemeiate susţinerile instanţei de fond potrivit cărora primarul are atribuţii în desfăşurarea şi stabilirea rezultatelor concursului de promovare, atribuţii conferite de dispoziţiile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea 215/2001, potrivit cărora "aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, precum şi reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local;".

S-a mai arătat că prin modalitatea de soluţionare a prezentei cauze, instanţa de fond contrazice, fără vreo justificare, jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti, confirmată inclusiv prin decizii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu constituie conflict de interese situaţia în care persoana care a emis actul vizat nu avea un drept de opţiune sau o marjă de apreciere, fiind obligată de dispoziţii normative să emită actul în cauză.

Sentinţa recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la atragerea răspunderii altor persoane, precum şi la atribuţiile secretarului unei unităţi administrativ teritoriale . În mod neîntemeiat a considerat instanţa de fond că în sarcina chematului în garanţie nu poate fi reţinută nicio faptă cauzatoare de prejudicii.

Sentinţa recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material din dreptul Uniunii Europene referitoare la protecţia datelor cu caracter personal .

Procedura de evaluare a conflictelor de interese, prevăzută de Legea 176/2010, în baza căreia a fost emis raportul contestat, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara şi alţii.

În consecinţă, solicită instanţei de recurs să facă aplicarea principiilor efectului direct şi efectului util al dreptului Uniunii Europene şi să lipsească de efecte juridice această procedură şi, drept urmare, să anuleze raportul ANI emis în urma desfăşurării procedurii lipsite de efecte juridice.

În cauză, în scopul soluţionării lucrării, ANI a solicitat şi a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe recurent, de la următoarele autorităţi şi instituţii publice: Primăria E. - Judeţul Vâlcea, Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului pentru Evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date, A.N.C.P.I., Biroul de Credit, SC Depozitarul Central 5. A., Direcţia Regim Permise şi înmatriculare a Vehicolelor, ANAF - Direcţia Generală a Colectării Creanţelor Bugetare, Instituţii Bancare.

Drept urmare, hotărârea Curţii din hotărârea în Cauza Bara se aplică şi în cazul transmiterii datelor cu caracter personal din partea autorităţilor solicitate către ANI, în cadrul procedurii de evaluare a conflictelor de interese.

În fine, solicită să se facă aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene şi să se constate că procedura de evaluare a conflictelor de interese, desfăşurată în temeiul prevederile art. 15 şi 20 din Legea 176/2010 în ceea ce-l priveşte pe recurentul-reclamant, contravine dreptului UE în materia protecţiei datelor cu caracter personal şi, în consecinţă, nu poate produce efecte juridice.

IV Apărările formulate de intimaţi

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate, apreciind că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod corect prevederile aplicabile în speţă .

Intimaţii-chemaţi în garanţie B. şi F. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil pentru neîncadrarea motivelor de recurs în condiţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat întrucât soluţia instanţei de fond este justă, temeinică şi legală

Cu privire la sentinţă, a arătat că în mod corect instanţa de fond a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale ce reglementează materia regimului conflictului de interese, raportat la situaţia de conflict de interese în care se află recurentul-reclamant.

V Chestiuni prealabile soluţionării pe fond a recursului

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-chemaţi în garanţie

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. permit evitarea sancţiunii nulităţii recursului, în cazul în care motivele invocate se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Or, din lecturarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că toate criticile pot fi subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

Înalta Curte apreciază că atâta timp cât există critici privind nelegalitatea sentinţei, formularea şi a unor referiri privind netemeinicia hotărârii nu poate duce la anularea recursului, ca urmare, se va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.

VI Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor din cererea de recurs care se circumscriu motivelor de casare invocate, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin raportul de evaluare contestat în cauză, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 70 şi art. 76 din Legea nr. 161/2003, apreciind că reclamantul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât acesta, în calitate de Primar al comunei E., judeţul Vâlcea, a emis Dispoziţia nr. 469/06.12.2010 prin care a fost avansată în funcţie doamna D., fiica acestuia .

Analizând acest înscris, în raport de dispoziţiile legale incidente, prima instanţă a concluzionat că soluţia adoptată de pârâtă prin raportul de evaluare este legală şi temeinică.

O primă critică formulată de recurentul-reclamant prin prezentul recurs se referă la încălcarea de către intimata-pârâtă ANI a dreptului la apărare, nesancţionată de către instanţa de fond.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reţinând că în mod corect prima instanţă a apreciat că reclamantul-recurent este ţinut a face dovada existenţei unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, în condiţiile în care acesta şi-a exercitat în concret dreptul la apărare în faţa instanţei, invocând prin cererea de chemare în judecată apărări referitoare la neîndeplinirea condiţiilor legale pentru a se reţine conflictul de interese, pe care prima instanţă le-a analizat în detaliu.

De altfel, din actele aflate la dosar, rezultă că reclamantul a transmis un punct de vedere, primit de autoritate la data de 23.06.2014, dar a făcut trimitere în antetul acestui act la lucrarea nr. x, în vreme ce lucrarea sa ce avea ca obiect verificarea elementelor conflictului de interese în care acesta s-ar fi aflat, avea numărul x/07.06.2013.

Înalta Curte constată că este nefondată şi critica privind încălcarea de către instanţa de fond a dreptului la apărare al reclamantului, prin respingerea cererilor formulate de apărătorul reclamantului.

Astfel, nu poate fi primită susţinerea recurentului referitoare la faptul că instanţa de fond a respins cererea sa de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în mod nejustificat, limitându-i susţinerile.

Potrivit art. 244 din C. proc. civ. "Când judecătorul se socoteşte lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată şi fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică."

Prin urmare, în mod corect instanţa fond, considerându-se lămurită, a limitat susţinerile avocatului şi a pronunţat soluţia cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Nu pot fi primite nici susţinerile referitoare la refuzul nejustificat al instanţei de acorda un nou termen de judecată pentru a da posibilitatea reclamantului să depună la dosarul cauzei hotărâri pronunţate în speţe similare. Jurisprudenţa invocată de recurentul-reclamant nu poate fi apreciată ca reprezentând parte a probei cu înscrisuri, iar acesta avea posibilitatea conform art. 194 lit. e) din C. proc. civ., să le depună o dată cu cererea de chemare în judecată, neexistând vreo obligaţie pentru instanţa de fond să amâne cauza pentru acest moment.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport juridic argumentele recurentului referitoare la faptul că soluţia dată de către instanţa de judecată ar fi rezultatul unei decizii anterioare termenului de judecată din data de 18.02.2016, pe motiv că judecătorul nu a considerat necesar să amâne pronunţarea pentru a putea analiza toate aspectele invocate în respectiva şedinţă de judecată.

Înalta Curte reţine că timpul necesar judecătorului în vederea pronunţării unei soluţii este apanajul exclusiv al acestuia şi nu reprezintă o ingerinţă în respectarea dreptului la apărare

Cu privire la motivul de recurs privind încălcarea normelor de drept material ce reglementează termenul de prescripţie extinctivă a răspunderii administrative, Înalta Curte constată că această critică nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, astfel că invocarea acestei critici direct în recurs este inadmisibilă.

Pentru a răspunde motivelor de nelegalitate expuse de reclamant pe fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003:

"Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.", iar conform art. 76 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt obligaţi să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.."

Conform prevederilor art. 71 "Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public".

În cauză, sunt îndeplinite ipotezele prevăzute de textele de lege menţionate, emiterea dispoziţiei prin care a fost avansată fiica a condus la existenţa conflictului de interese.

Totodată, interesul personal de natură patrimonială este evident, prin direcţionarea unor venituri din bugetul de stat către familie, alte rude. Situaţia analizată ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin persoanei ce exercită o demnitate publică.

De altfel, acest interes nu trebuie materializat, simpla existenţă a acestuia la nivel potenţial fiind suficientă pentru a fi reţinut conflictul de interese.

Este nefondată susţinerea recurentului privind neindicarea modalităţii de stabilire a cuantumului presupuselor foloase materiale pentru a se putea reţine conflictul de interese, în speţă prezentând relevanţă producerea unui folos material în favoarea fiicei sale prin semnare dispoziţiei n.469/2010, iar nu cuantumul acestui folos material.

Totodată, Înalta Curte reţine că, pentru a aprecia asupra incidenţei conflictului de interese, nu este necesar ca actul emis/încheiat de alesul local să întrunească toate condiţiile de valabilitate, ci este suficient a se constata existenţa unui interes personal sau patrimonial al alesului local, respectiv posibilitatea prefigurării unui beneficiu sau dezavantaj pentru sine sau pentru soţ, soţie, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv, împrejurări de natură a afecta îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor ce-i revin potrivit legii.

În speţă, urmare a dispoziţiei emise de reclamant, fiica sa a ocupat funcţia de inspector, clasa I, grad profesional principal, treapta 3 de salarizare, gradaţia 2.

În ceea ce priveşte critica recurentului referitoare la lipsa de atribuţii în desfăşurarea şi stabilirea rezultatelor concursului de promovare, Înalta Curte constată în acord cu judecătorul fondului, că în speţă, concursul de promovare în gradul profesional a funcţiei publice de execuţie la care a participat fiica reclamantului nu ar fi putut avea loc în lipsa unei propuneri din partea primarului, singura autoritate a administraţiei publice locale care are competenţă să facă propuneri privind statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, ale instituţiilor şi serviciilor publice din subordine.

De altfel, din înscrisurile depuse dosar, reiese că singurul candidat care s-a înscris la acest concurs a fost fiica reclamantului, rezultând şi din această împrejurare că unicul scop pentru care concursul de promovare a fost organizat a fost acela al ocupării postului de către descendentul reclamantului, însă sub o aparenţă de obiectivitate şi imparţialitate a modalităţii de ocupare.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că prin emiterea dispoziţiei nr. 496/06.12.2010 privind încadrarea fiicei sale pe funcţia de inspector, clasa I, grad profesional principal, treapta 3 de salarizare, gradaţia 2, acesta a pus în aplicare rezultatele unui concurs care a fost organizat la propunerea sa.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată şi critica privind încălcarea normelor de drept material referitoare la atragerea răspunderii altor persoane, reţinând că nu există nicio prevedere legală care să stabilească în sarcina secretarului unităţii administrativ teritoriale obligaţia de a aduce la cunoştinţa primarului situaţiile care pot crea conflicte de interese, în acest cazuri, prevăzute de lege, recurentul avea obligaţia de a cunoaşte obligaţiile ce decurg din funcţia de primar pe care o exercită.

Sunt fără suport juridic alegaţiile recurentului referitoare la dispoziţiile Hotărârii nr. 504/2003 pentru aprobarea Programului de aplicare a Legii nr. 161/2003, conform cărora, în opinia recurentului, în atribuţiile secretarului UAT E. intră obligaţia de a verifica legalitatea dispoziţiei nr. 496/2010 şi de a înştiinţa primarul cu privire la aspecte de nelegalitate ivite în legătură cu această dispoziţie.

În realitate, avizul de legalitate dat de către secretarul unităţii administrativ teritoriale se referă la conţinutul concret al dispoziţiei al primarului, iar nu la situaţia personală a acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge şi acest argument, ca nefondat, reţinând că recurentul-reclamant nu poate invoca propria culpă, constând în emiterea unui act administrativ contrar legii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la încălcarea normelor de drept material din dreptul Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Dispoziţiile Legii nr. 176/2010 prevăd care este procedura de urmat de către inspectorii de integritate în activitatea de instrumentare a datelor şi informaţiilor cu caracter personal, activitate care este parte integrantă a procedurii de evaluare, aplicabile fiind dispoziţiile art. 20 raportat la art. 13 şi 15 din această lege.

Instanţa de recurs reţine că recurentul reiterează şi sub acest aspect susţinerile din faţa instanţei de fond, fără a formula critici cu privire la modul în care prima instanţă a răspuns apărărilor sale.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că dispoziţiile din Legea nr. 176/2010 conţin norme de procedură de natură să garanteze protecţia persoanei evaluate în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, aşa încât nu se poate considera că au fost încălcate dispoziţiile art. 11 din Directiva 95/46.

În speţă, reclamantului i s-a comunicat, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) - (4) din Legea nr. 176/2010, invitaţia de a prezenta punctul său de vedere scris şi orice alte date sau informaţii pe care le consideră necesare, iar acesta, primind invitaţia de a formula un atare punct de vedere, a avut în mod efectiv posibilitatea de a combate datele prelucrate de ANI şi, prin urmare, de a-şi face orice apărare în cauză.

În mod corect a reţinut prima instanţă că spre deosebire de cauza Bara (C-201/14) în prezenta cauză pârâta are, în virtutea art. 15 din Legea nr. 176/2006, o bază legală de a obţine orice date cu caracter personal care sunt necesare soluţionării dosarului de evaluare, iar, în mod corelativ, orice instituţie, autoritate publică sau persoană fizică ori juridică are obligaţia de a comunica asemenea date.

În mod just s-a reţinut în considerentele sentinţei atacate că în speţă transmiterea informaţiilor în prezenta cauză a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 10 din Directiva 95/46. Câtă vreme dispoziţiile art. 10 - 11 din Directiva 95/46 nu au fost încălcate, nu se mai pune problema necesităţii existenţei unei derogări de la drepturile şi obligaţiile stabilite prin aceste norme unionale, în conformitate cu art. 13 din acelaşi act juridic al Uniunii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, iar soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

VII Soluţia instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, va respinge excepţia nulităţii recursului şi, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 510 din 18 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2019.

GGC - OB