Suspension of tax assessment execution: procedural deadline violations not constituting absolute nullity for urgent relief under Law 554/2004

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.03.2018 cu nr. x/2018, reclamanta A. S.A a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.06.2016 emise de organele de inspecţie fiscală din cadrul Activităţii de inspecţie fiscală persoane juridice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ce au fost comunicate societăţii în data de 30.06.2016, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 2868 pronunţată la 19 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea ca neîntemeiată şi a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 19.197,64 RON consemnată cu recipisa nr. x/11.10.2016 eliberată de B. - Sucursala Victoria după rămânerea definitivă a hotărârii.

3. Cererea de recurs şi motivele de recurs invocate

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la cercetarea îndeplinirii condiţiei "aparenţei de nelegalitate", în condiţiile în care motivele de vădită nelegalitate invocate de către societate prin cererea de suspendare pot şi trebuie să facă obiectul analizei judecătorului învestit cu soluţionarea unei cereri de suspendare.

Recurenta-reclamantă subliniază că instanţa de fond nu a fost chemată niciun moment să tranşeze anumite aspecte ce ţin de disputa societăţii cu organul fiscal, ci numai să analizeze aparenţa de nelegalitate a deciziei de impunere, împlinirea prescripţiei fiind un aspect de natură a crea o îndoială asupra legalităţii acesteia, care poate fi analizat, sumar, în cadrul acţiunii în suspendare.

Recurenta-reclamantă susţine şi că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 104 din C. proc. fisc. privind durata maximă a inspecţiei fiscale, atunci când a considerat că nerespectarea termenului de 6 luni nu ar reprezenta un caz de nulitate absolută, întrucât această situaţie nu este prevăzută expres de art. 43 CPF, iar societatea nu ar fi probat existenţa unei vătămări cauzate de încălcarea termenului.

În aprecierea recurentei, instanţa de fond are o viziune proprie asupra dispoziţiilor din Codul de procedura fiscală ce reglementează durata inspecţiei fiscale, considerând că prin depăşirea nejustificată şi abuzivă a termenului maxim de 6 luni, organul fiscal ar face de fapt o favoare contribuabilului, acordându-i posibilitatea de a furniza documente şi informaţii într-o perioadă mai relaxată.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, recurenta-reclamantă apreciază, de asemenea, că instanţa de fond face aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, deoarece analiza efectuată asupra argumentelor aduse de societate şi a dovezilor corespunzătoare se limitează exclusiv la aprecierea cuantumului sumei impuse prin decizia de impunere şi la eventuala sa executare silită, ignorând cu desăvârşire restul argumentelor, precum: lipsirea societăţii de lichidităţi, cu efectul diminuării aptitudinii societăţii de a-şi onora obligaţiile existente pe baza sumelor de bani (activelor circulante) curente; imposibilitatea societăţii de a-şi onora obligaţiile asumate prin contractele de credit, cu posibila consecinţă a executării garanţiilor, pe lângă rambursarea anticipată a creditelor şi plata penalităţilor reglementate în contractele de credit; plasarea societăţii în situaţia imposibilităţii de a efectua plăţi salariale şi de a achita obligaţiile fiscale corespunzătoare, ceea ce ar conduce la şomajul angajaţilor săi.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.

În apărare a susţinut că în cauză a intervenit autoritatea provizorie de lucru judecat deoarece, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului x/2016, reclamanta a mai formulat o cerere de suspendare a executării actelor administrative contestate, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cerere respinsă prin Sentinţa civilă nr. 3389 din 10.08.2016.

Pe fondul recursului intimata-pârâtă a apreciat că se impune a fi respinse ca netemeinice criticile recurentei referitoare la faptul că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă cu încălcarea normelor de drept material.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia autorităţii provizorii de lucru judecat, invocată de intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Intimata-pârâtă a invocat autoritatea provizorie de lucru judecat motivat de faptul că recurenta-reclamantă a mai formulat o cerere de suspendare a aceluiaşi act administrativ, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cauză ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, soluţionat în prima instanţă prin Sentinţa civilă nr. 3389 din 04.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte constată că cererea ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 a fost întemeiată în drept pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, în timp ce prezenta cerere este întemeiată pe art. 15 din aceeaşi lege, considerente pentru care între cele două acţiuni în justiţie, supuse unor condiţii procedurale diferite, nu există tripla identitate prevăzută de art. 431 C. proc. civ.

Trecând la analiza cererii de recurs şi examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a probatoriului administrat în cauză şi a apărărilor exprimate prin întâmpinare de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Litigiul dedus judecăţii are ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.06.2016 emise de organele de inspecţie fiscală din cadrul Activităţii de inspecţie fiscală persoane juridice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la pronunţarea definitivă pe fondul acţiunii în anulare a actelor administrative contestate.

În conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate sa ceara instantei competente sa dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral pana la pronunţarea instantei de fond (...)"

Prin urmare, pentru suspendarea executării unui act administrativ este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei cazului bine justificat şi a condiţiei prevenirii unei pagube iminente.

În accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, noţiunea de "cazuri bine justificate" este definită ca "împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a reţinut în mod corect că în speţă nu există o vădită încălcare a procedurii de emitere a actelor administrative sau a unor condiţii de fond pentru a se putea vorbi de o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului.

În raport cu criticile formulate de recurenta-reclamantă împotriva sentinţei recurate, care privesc faptul că prima instanţă nu a avut în vedere ca motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat, nerespectarea termenului prohibitiv de 30 de zile de la comunicarea avizului de inspecţie fiscală şi până la data începerii efective a controlului, precum şi faptul că inspecţia fiscală a depăşit durata maximă de 6 luni pentru efectuarea acesteia, Înalta Curte reţine că nerespectarea termenelor procedurale invocate de reclamantă nu reprezintă cazuri de nulitate absolută a actului administrativ fiscal, care să poată fi constatate la nivelul aparenţelor, în lipsa oricărei vătămări, întrucât nu sunt enumerate printre motivele de nulitate absolută reglementate de art. 46, cu raportare la art. 43 din C. proc. fisc. .

În ceea ce priveşte criticile conform cărora instanţa de fond nu a analizat termenul de prescripţie de 5 ani cu privire la sumele stabilite cu titlu de impozit pe profit aferent anului 2008 ori că inspectorii fiscali au interpretat eronat dispoziţiile Codul fiscal în raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind dreptul de deducere al TVA, Înalta Curte apreciază, în acord cu opinia instanţei de fond, că acestea constituie argumente ce nu pot fi analizate în procedura simplificată a suspendării executării, ci necesită administrarea unui probatoriu complex şi presupun dezbateri ce ar putea conduce la prejudecarea fondului cauzei.

Cu referire la criticile ce vizează condiţia prevenirii pagubei iminente, Înalta Curte apreciază că, întrucât îndeplinirea cerinţelor trebuie să fie cumulativă, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în speţă prima condiţie nu este îndeplinită, o astfel de analiză nu se mai impune a fi făcută.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, considerente pentru care recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2868 din 19 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2019.

GGC - GV