Inadmissibility of appeal against final superior council disciplinary dismissal resolution

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa primei instanţe.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, invocând refuzul nejustificat de efectuare a cercetării disciplinare solicitate de reclamant şi de sancţionare disciplinară a judecătorilor şi procurorilor de şedinţă care, în opinia reclamantului, au pronunţat, în mod ilegal, neîntemeiat, neglijent şi abuziv, soluţii de neîncepere a urmăririi penale prin rezoluţiile sau hotărârile judecătoreşti anexate memoriului transmis Consiliului Superior al Magistraturii.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că din răspunsul dat petiţiei sale, rezultă că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a refuzat cercetarea disciplinară a magistraţilor şi astfel a intervenit o încălcare a interesului public, având în vedere că poziţiile exprimate de Consiliul Superior al Magistraturii, în sensul că magistraţii nu pot fi traşi la răspundere în nici un fel pentru actul (serviciul) de justiţie pe care îl prestează, au un efect devastator, pe de o parte asupra calităţii actului de justiţie şi, pe de altă parte, asupra încrederii cetăţenilor în actul de justiţie.

Prin precizările depuse la data de 4 septembrie 2012, reclamantul a arătat că, prin Răspunsul nr. x din 2012 din 16 august 2012, Consiliul Superior al Magistraturii a refuzat practic cercetarea disciplinară a magistraţilor, cu motivaţia că petentul încearcă să reformeze rezoluţiile procurorilor şi hotărâri judecătoreşti şi că orice cercetare disciplinară a procurorilor ar viola principiul independenţei acestora prevăzut în art. 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

2. Hotărârea Curţii de Apel

Prin Sentinţa civilă nr. 382 din data de 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, pentru lipsa calităţii procesuale a acestui pârât şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

3. Calea de atac exercitată în cauză în primul ciclu procesual

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., care, fără a indica temeiul legal al recursului, a formulat critici circumscrise dispoziţiilor art. 3041 din C. proc. civ.

În esenţă, recurentul-reclamant a arătat că sentinţa recurată nu face nicio referire la cea de-a doua rezoluţie contestată, respectiv Rezoluţia nr. x din 16 august 2012.

4. Soluţia instanţei de recurs în primul ciclu procesual

Prin Decizia nr. 3124 din 3 iulie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 382 din 23 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că rezoluţia de clasare nu are caracteristicile şi elementele definitorii ale unui act administrativ, în sensul dat de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi nu este susceptibilă de a fi atacată în condiţiile impuse de acest act normativ.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, actul administrativ este definit ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte a avut în vedere şi soluţia de unificare a practicii judiciare adoptată în şedinţa judecătorilor secţiei din 27 octombrie 2008, potrivit căreia rezoluţia prin care, în temeiul art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, Comisia de disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii dispune clasarea dosarului având ca obiect acţiunea în răspundere disciplinară a magistraţilor, este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte a reţinut că art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, potrivit căruia rezoluţia de clasare este definitivă şi, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiţie, drept fundamental consacrat atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanţă judecătorească. Astfel, chiar dacă rezoluţia are caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac, dreptul la acţiune al reclamantului nu este abolit, cum pretinde instanţa de fond.

II. Soluţionarea cauzei în al doilea ciclu procesual

1. Soluţia Curţii de Apel în rejudecarea cauzei

Prin Sentinţa nr. 105 pronunţată la 11 septembrie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, reclamantul şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu modalitatea în care a fost soluţionat Dosarul penal nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, prin scoaterea de sub urmărire penală/neînceperea urmăririi penale faţă de C., D. şi E., soluţie care a fost menţinută prin Sentinţa penală nr. 1110 din 12 aprilie 2012 a Judecătoriei Iaşi.

Prin Rezoluţia nr. x din 14 mai 2009 a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale faţă de făptuitori pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 246 şi 289 C. pen., soluţia fiind menţinută prin Rezoluţia nr. y din 25 septembrie 2009 a conducerii Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi şi ulterior, prin Sentinţa penală nr. 3444 din 9 noiembrie 2009 a Judecătoriei Iaşi.

Prin Decizia penală 231 din 29 martie 2010 a Tribunalului Iaşi s-a admis recursul formulat de A., a fost casată sentinţa Judecătoriei Iaşi şi s-a admis plângerea împotriva soluţiei, cauza fiind trimisă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în vederea începerii urmăririi penale.

Prin rezoluţia din 13 octombrie 2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor C., D. şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 şi 289 C. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia privind săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 249, 291, 292, art. 25 raportat la art. 292, 205 şi 206, neînceperea urmăririi penale faţă de E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen., apreciindu-se că sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen.

Această soluţie a fost menţinută prin Rezoluţia x/2011 a conducerii Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, iar prin Sentinţa nr. 1110 din 12 aprilie 2012 s-a admis plângerea împotriva soluţiei, aceasta fiind infirmată doar prin modificarea temeiului juridic de netrimitere în judecată.

Situaţia mai sus arătată a fost reţinută prin ambele rezoluţii ale Inspecţiei Judiciare, contestate în prezenta cauză, statuându-se, totodată, că Inspecţia Judiciară nu are competenţa de a efectua verificări privind legalitatea şi temeinicia actelor de cercetare penală îndeplinite, nici în ceea ce priveşte interpretarea materialului probatoriu, interpretarea şi aplicarea legii de către magistraţii procurori şi judecători.

Din documentaţia înaintată de către Inspecţia Judiciară, Curtea de Apel a reţinut că în cauză s-au respectat dispoziţiile legale procedurale şi materiale ce reglementează controlul pe care inspectorii judiciari îl pot exercita în ceea ce priveşte activitatea magistraţilor, în limitele prevăzute de lege, fără a afecta atributele esenţiale ale actului de judecată.

Cât priveşte controlul finalizat prin rezoluţiile de clasare, Curtea a reţinut că respectă întru totul Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară, iar concluziile exprimate în actele întocmite nu evidenţiază aspecte de conduită necorespunzătoare a magistraţilor, de încălcare a obligaţiilor profesionale ale acestora, de existenţă a unor abateri disciplinare.

Rezoluţia nr. x/2012 a fost emisă în urma analizei temeinice a aspectelor sesizate, cu respectarea limitelor de competenţă, dar şi a principiului independenţei, atât a magistratului în desfăşurarea urmăririi penale şi în adoptarea soluţiei cât şi a independenţei inspectorilor judiciari, care îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparţial.

Rezoluţia x/2012 evidenţiază că aspectele sesizate au fost examinate de către inspectorul judiciar, concluziile la care s-a ajuns sunt motivate şi au la bază verificările prealabile prevăzute de lege.

Curtea de Apel a reţinut şi că nemulţumirea reclamantului cu privire la soluţiile date sesizărilor sale, atât de către magistraţii procurori şi judecători, cât şi de către inspectorii judiciari, tinde la o reapreciere a situaţiei de fapt în integralitatea ei, practic la o rejudecare a procesului penal şi a sesizării, ceea ce excede atât atribuţiilor inspectorului judiciar, cât şi competenţei de verificare a instanţei de judecată învestite cu cauza de faţă.

2. Calea de atac exercitată în cel de-al doilea ciclu procesual

Împotriva Sentinţei nr. 105 din 11 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinţei, rejudecarea pe fond a cauzei şi admiterea cererii sale.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 991 din Legea nr. 303/2004.

A apreciat că cercetarea care trebuie efectuată de către inspectorii judiciari în baza art. 991 din Legea nr. 303/2004 nu reprezintă în niciun caz o rejudecare a procesului penal, după cum afirmă instanţa de fond ci o verificare a activităţii acestora, iar în speţă nu poate fi vorba de o rejudecare a procesului, deci de o încălcare a autorităţii de lucru judecat, deoarece nu a existat o judecată în cauză, ci doar o sesizare administrativă.

3. Recursul incident formulat de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident prin care a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce-l priveşte, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

III. Hotărârea şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând atât recursul principal, cât şi recursul incident, prin prisma prevederilor legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că acestea sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:

În speţă, recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând, în esenţă, examinarea legalităţii unei rezoluţii de clasare a sesizării disciplinare pe care a formulat-o împotriva unor judecători şi procurori care au instrumentat o plângere penală.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 397/2014, sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost declarată neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

În lipsa unei reglementări care să pună legea în acord cu decizia Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că devine aplicabil principiul prevăzut de art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecarea pricinilor potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică cea mai asemănătoare, în speţă, a regimului juridic aplicabil acţiunii exercitate împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării, conform art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Or, potrivit art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în forma aplicabilă în cauză, hotărârea prin care curtea de apel soluţionează contestaţia împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării disciplinare este definitivă.

În acest sens s-a cristalizat jurisprudenţa instanţei supreme, conform procesului-verbal al şedinţei din 9 octombrie 2017 a judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când a fost adoptată soluţia de unificare a practicii judiciare, în sensul că: "în ipoteza în care contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării (...) în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 a fost soluţionată pe fond de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil."

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, constatând că recurentul a formulat recurs împotriva unei sentinţe care în conformitate cu rigorile Legii nr. 317/2004 este definitivă, recursul formulat fiind inadmisibil.

Chiar dacă instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a menţionat în dispozitivul sentinţei că aceasta se poate ataca cu recurs, Înalta Curte subliniază că principiul legalităţii căilor de atac, statuat în art. 129 din Constituţia României, urmăreşte ca, în afară de căile de atac prevăzute de lege, să nu se poată apela la alte mijloace procedurale în scopul de a obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti, or, în speţă, sentinţa pronunţată de Curtea de Apel conform Legii nr. 317/2004 nu este atacabilă cu recurs.

În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte reţine, pe de-o parte, că litigiul este supus prevederilor C. proc. civ. din 1865, unde recursul incident nu este definit, iar, pe de altă parte, dintr-o altă optică a raţionamentului juridic, că recursul principal exercitat în speţă este o cale extraordinară de atac inadmisibilă, astfel că recursului incident i se imprimă acelaşi caracter.

În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de control judiciar urmează să respingă recursurile, ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva Sentinţei nr. 105 din 11 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibile.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2019.

GGC - CP