Police officer's salary claim assigned to Bucharest Tribunal as court of habitual residence

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 11.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., toţi prin reprezentant legal Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

1. obligarea pârâtei să emită documentele prin care să recalculeze salariul de bază şi sporurile de care beneficiază fiecare dintre reclamanţi la nivelul maxim al funcţiei ocupate şi al acestor drepturi salariale acordat în cadrul categoriei profesionale, respectiv familiei ocupaţionale, începând cu 09.04.2015 şi pentru viitor, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, funcţie de vechime, specialitate sau studii, conform art. 1 alin. (51), art. 5 alin. (11) şi (12) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 precum şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 23 din 26 septembrie 2016, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 794 din 15 decembrie 2016.

2. Obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor diferenţele de drepturi salariale dintre sumele primite de reclamanţi şi sumele rezultate în urma recalculării, începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală aferentă, până la data plăţii efective.

1.2. Prin încheierea de şedinţă din 30.05.2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 s-a dispus disjungerea cauzei şi constituirea de dosare distincte în raport de domiciliile reclamanţilor, respectiv pentru reclamanţii care nu au domiciliul în Municipiul Bucureşti.

Astfel, sub nr. x/2019 a fost înregistrată ca urmare a disjungerii, cererea formulată de către reclamantul Y. prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 3961/30.05.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Vâlcea.

A reţinut instanţa că, raportat la obiectul acţiunii şi ţinând seama de data la care acţiunea introductivă de instanţă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, pentru determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei este necesar să fie avute în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018, în vigoare de la data de 02.08.2018, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său.

În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (4) din acelaşi act normativ, "Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.".

Date fiind aceste dispoziţii legale şi ţinând seama că reclamantul din prezentul dosar au domiciliul situat în judeţul Vâlcea, competenţa teritorială de soluţionare a prezentei cauze revine Tribunalului Vâlcea, iar nu Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Invocarea de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 55 C. proc. civ., respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, nu poate conduce la concluzia că dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu ar fi aplicabile în cazul în care acţiunea este formulată în numele reclamanţilor de către organizaţia sindicală.

Totodată, este de subliniat că reglementarea de la art. 59 C. proc. civ. nu poate fi aplicată decât în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de acest text legal, iar în cazul dat aceste situaţii nu sunt incidente, în condiţiile în care pretenţiile reclamanţilor au la bază raporturi juridice distincte, fiind vorba de realizarea unor pretinse drepturi care privesc raportul de serviciu al fiecărui reclamant în parte.

Modul în care a fost formulată acţiunea introductivă de instanţă de către reclamanţi, sub aspectul cadrului procesual activ, respectiv o acţiune colectivă, nu poate să conducă la atragerea competenţei teritoriale a unei anumite instanţe, deoarece ar echivala cu posibilitatea alegerii de către reclamanţi a instanţei care să le soluţioneze acţiunea, deşi prin dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a fost instituit un caz de competenţă teritorială exclusivă de la care nu sunt permise derogări.

După cum rezultă din norma imperativă de la art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018, în vigoare de la data de 02.08.2018, respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din acelaşi act normativ este obligatorie inclusiv în situaţia în care acţiunea este formulată în numele reclamantului de organizaţia sindicală, sens în care legiuitorul a subliniat că această competenţă teritorială exclusivă trebuie respectată "indiferent de calitatea acestuia din proces.".

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

2. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 1078 din 3 octombrie 2019, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, ridicată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

A reţinut instanţa că, pentru litigiile în materia contenciosului administrativ declanşate după intrarea în vigoare a Legii nr. 212/2018, cum este cazul în speţă, din moment ce acţiunea fost înregistrată în data de 07 mai 2019, competenţa teritorială de soluţionare nu mai este alternativă, ci exclusivă, prin voinţa legiuitorului devenind competentă, în mod exclusiv, instanţa competentă material de la domiciliul sau sediul reclamantului persoană fizică sau juridică de drept privat [art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004], o astfel de competenţă impunându-se a fi respectată şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces" potrivit art. 10 alin. (4) din aceeaşi lege.

Mai apoi, instanţa a reţinut că ceea ce interesează în stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, este domiciliul reclamantului de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, fiind fără relevanţă un domiciliu anterior precum şi faptul că acesta ar fi fost schimbat ulterior sesizării instanţei, şi de asemenea că prin domiciliul, în materia dreptului procesual civil, potrivit practicii constante a instanţelor de judecată, nu se înţelege doar locuinţa principală, cu care acesta figurează înregistrat în evidenţe, ci locuinţa efectivă, lucru firesc, o astfel de locuinţă fiind cea interesează pentru respectarea drepturilor procesuale.

De asemenea a constatat, că la baza hotărârii de declinare, Tribunalul Bucureşti a avut în vedere faptul că persoana reprezentate de sindicatul reclamant are domiciliul în judeţul Vâlcea, competent fiind astfel în materia contenciosului administrativ din punct de vedere teritorial Tribunalul Vâlcea, fără însă a fi indicate şi motivele care susţin o astfel de concluzie, deşi din actele dosarului a rezultat că angajatorul direct al acestuia este o instituţie publică cu sediul în Bucureşti, iar activitatea în mod cert este desfăşurată la sediul acesteia.

Cum în cauză, din verificările efectuate de Tribunalul Vâlcea, din oficiu, în Baza de Date pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, conform adresei ataşate la dosar Tribunalul Vâlcea, a rezultat că, numitul Y. figurează cu reşedinţa în Bucureşti, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta fiind valabilă un an de zile până la data de 08 august 2019, lucru firesc din moment ce acesta este angajatul unei instituţii publice cu sediul în Bucureşti, unde în mod firesc desfăşoară şi activitate, competenţa de soluţionare a cauzei nu poate aparţine decât instanţei competente din punct de vedere material şi teritorial de la respectiva reşedinţă, în concret Tribunalului Bucureşti, fiind astfel lipsit de importanţă că acesta figurează cu domiciliul în Râmnicu Vâlcea în actul de identitate, din moment ce acesta nu corespunde locuinţei efective, deziderat pe care-l respectă doar reşedinţa.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată: "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Aşadar, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 554/2004 prin dispoziţiile Legii nr. 212/2018, textul de lege prevede o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de contencios administrativ şi fiscal, de la domiciliul reclamantului persoană fizică, situaţie reţinută în mod corect de ambele instanţe aflate în conflict. Problema care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte înţelesul noţiunii de "domiciliu", în sens procedural şi a diferenţei juridice dintre această noţiune şi aceea de "reşedinţă", precum şi a efectului pe care această distincţie îl produce asupra competenţei instanţei de judecată.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin domiciliu se înţelege locul unde persoana fizică declară că are locuinţa principală, iar reşedinţa este locul unde persoana fizică are locuinţa secundară.

Deşi dispoziţiile art. 107 şi următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înţelege prin domiciliul părţilor, prezintă relevanţă prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că, prin locul citării se înţelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuieşte la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Aplicând aceste dispoziţii legale la speţa de faţă, Înalta Curte reţine că, deşi noţiunile de "domiciliu" şi "reşedinţă" nu se suprapun din punct de vedere al evidenţei populaţiei, această distincţie nu este relevantă în procedura civilă, unde utilizarea alternativă a celor două sintagme urmăreşte să asigure legalitatea procedurii de citare, respectiv înştiinţarea corespunzătoare a părţilor aflate în litigiu, cu privire la existenţa şi obiectul pricinii. Noţiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noţiunea de domiciliu de fapt, în cazul de faţă cu reşedinţa reclamanţilor, iar în raport de locuinţa statornică a părţii se stabileşte atât legalitatea procedurii de citare, cât şi instanţa competentă să soluţioneze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speţă, la atribuirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea unei instanţe în circumscripţia căreia reclamanţii nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voinţa legiuitorului, care, prin modificarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a urmărit să asigure reclamanţilor accesul facil la instanţa de judecată aflată în circumscripţia teritorială în care locuiesc.

Din verificările efectuate de Tribunalul Vâlcea rezultă că reclamantul Y. are domiciliul în judeţul Vâlcea, însă reşedinţa se află în municipiul Bucureşti, aceasta fiind locuinţa statornică, în raport de care se stabileşte competenţa teritorială a instanţei de contencios administrativ.

În consecinţă, în condiţiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Y. prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi pe pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti în favoarea în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2020.

GGC - GV