Conflict of jurisdiction over magistrate salary reclassification under OUG 13/2008 resolved by assigning case to specialized labor court

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX. şi YY. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Alba, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bihor, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Timiş, Tribunalul Hunedoara, Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, ca prin hotărâre judecătorească:

- să fie obligaţi pârâţii la reîncadrarea reclamanţilor, la recalcularea indemnizaţiei brute lunare şi a sporurilor prin includerea procentelor prevăzute de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, astfel: începând cu data de 09 aprilie 2015 şi până la 30 noiembrie 2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 440,154 RON, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 şi până la zi, dar şi pentru viitor, până la încetarea condiţiilor de acordare, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,169 RON;

- să fie obligaţi pârâţii la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare;

1.2. Prin Sentinţa civilă nr. 828/11.06.2019, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de către reclamanţii ZZ. A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Alba, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bihor, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Timiş, Tribunalul Hunedoara, Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public - Parchet Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, Direcţia Naţională Anticorupţie în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

A reţinut instanţa că, prezenta pricină poartă între reclamanţi, magistraţi şi ordonatorii de credite care au atribuţii în stabilirea şi plata drepturilor lor salariale. Reclamanţii au solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente luând în considerare valoarea de referinţă sectorială de 440,154 începând cu data de 09.04.2015, respectiv a valorii de referinţă sectorială de 484,169 RON începând cu data de 1 decembrie 2015.

Prin urmare, vorbim despre modalitatea de încadrare a reclamanţilor, care se face prin ordin de către ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau procurorul şef, după caz.

Într-adevăr, potrivit art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti."

Ca atare, salarizarea personalului din justiţie se face pe baza unor ordine/decizii de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil unul dintre ordonatorii de credite (în cazul din speţă fiind vorba despre ministrul justiţiei preşedintele Î. C. civ..J sau procurorul şef, după caz). Totodată, în cazul în care angajatul este nemulţumit de modalitate de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din textul de lege citat. În speţă, reclamanţii invocă faptul că încadrarea lor nu este corectă, solicitând încadrarea prin raportare la un alt coeficient, criticând practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un ordin de salarizare, în conformitate cu textele legale incidente. Apreciem că din raţiuni de simetrie juridică, acţiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis şi care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile şi în această pricină dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie.

În acest context, reţinând că reclamanţii sunt magistraţi, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, a concluzionat că în speţă competenţa materială de soluţionare a pricinii aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin urmare, din punctul de vedere al competenţei materiale, a apreciat că prezenta pricină aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Per a contrario dacă s-ar considera că se pune în discuţie doar plata drepturilor salariale, ar însemna ca încadrarea reclamanţilor să rămână cea veche, ceea ce ar avea drept rezultat necorelarea raportului de muncă real cu cel scriptic.

2. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 15.07.2019 sub numărul 4067/2/2019.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 621 din 16 octombrie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, ridicată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Mureş.

A reţinut instanţa, că faţă de obiectul dedus judecăţii, nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Conform acestui text legal: "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti."

Curtea a constatat că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere şi nici nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actului administrativ al ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite, prin raportare la indemnizaţia brută lunară şi a sporurilor prin includerea procentelor prevăzute de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, astfel: începând cu data de 09 aprilie 2015 şi până la 30 noiembrie 2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 440,154 RON, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 şi până la zi, dar şi pentru viitor, până la încetarea condiţiilor de acordare, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,169 RON. De altfel, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au solicitat respingerea excepţiei necompetenţei materiale, susţinând că nu sunt aplicabile prevederile art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin raportare la petitul acţiunii, Curtea constată, aşadar, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 şi subliniază că aceste prevederi nu pot fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Or, în ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicţia muncii.

Aceasta întrucât, potrivit art. 278 alin. (2) din C. muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

În al treilea rând, Curtea a constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, contenciosul administrativ este definit drept "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim"

De asemenea, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, Curtea reţine că obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, respectiv tardivitatea (nesoluţionarea în termen a cererii).

Or, în cauza de faţă, reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceştia au adresat ordonatorilor de credite pârâţi o cerere de acordare a majorării solicitate iar aceştia au respins-o sau nu au soluţionat-o.

În aceste condiţii, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ.

Acestea fiind stabilite, Curtea a constatat că instanţa competentă material a soluţiona litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Astfel, Curtea reţine că raportul juridic pe care se grefează petitul acţiunii (plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale) este un raport juridic de muncă sui generis.

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16.07.2009, prin care s-au reţinut următoarele: "Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis. Este un raport juridic care are la bază un acord de voinţă, un contract nenumit, de drept public, încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii. Ulterior numirii, părţi în raporturile de muncă ale magistraţilor sunt, în puterea legii, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe şi parchete de pe lângă acestea. Atribuţiile persoanelor juridice respective sunt exclusiv de natură funcţională, operatorie. Anumite atribuţii clasice ale angajatorului, chiar esenţiale, sunt exercitate de către Preşedintele României şi Consiliul Superior al Magistraturii, deci de alte autorităţi decât persoanele juridice, parte în raporturile de muncă ale magistraţilor."

Pe cale de consecinţă, devin aplicabile prevederile C. muncii, şi anume:

Art. 1: "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii. (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Art. 231: "Prin conflicte de muncă se înţelege conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă."

Art. 278 alin. (2): "Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."

Art. 266: "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Art. 269: "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii."

Acest ultim articol se coroborează cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal"

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Reclamanţii judecători la instanţe din raza Curţii de Apel Alba Iulia, au solicitat, în temeiul Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, să fie obligaţi pârâţii la reîncadrarea reclamanţilor, la recalcularea indemnizaţiei brute lunare şi a sporurilor prin includerea procentelor prevăzute de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, astfel: începând cu data de 09 aprilie 2015 şi până la 30 noiembrie 2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 440,154 RON, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 şi până la zi, dar şi pentru viitor, până la încetarea condiţiilor de acordare, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,169 RON; la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare. S-a arătat în cuprinsul acţiunii faptul că reclamanţii se află într-o situaţie de discriminare întrucât, colegi judecători care s-au aflat în sistem anterior noilor legi de salarizare, au obţinut prin hotărâri judecătoreşti un atare coeficient (sens în care s-a făcut referire la sentinţele vizate), nefiind permisă situaţia de deosebire faţă de reclamanţi. De asemeni, potrivit precizărilor reclamanţilor din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanţii au arătat că nu solicită reîncadrarea şi nu se contestă ordine de salarizare emise de Ministerul Justiţiei pe numele acestora, considerând că este vorba de un conflict de muncă în sensul art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003.

Or, o astfel de acţiune cu obiect principal acordarea de drepturi salariale, este o acţiune ce izvorăşte din raportul de activitate al reclamanţilor, judecători, un litigiu de dreptul muncii aşadar, tot astfel ca şi alte litigii de dreptul muncii generate de pretenţiile salariale ale judecătorilor (şi în care nu se pune problema de anulare a actelor de salarizare deja emise, care reprezintă o situaţie special şi separată, cum se va arăta ulterior), şi care este de competenţa tribunalului, în componenţa sa destinată soluţionării litigiilor de muncă. De altfel, în această manieră, corectă în aprecierea prezentei instanţe, au acţionat reclamanţii, învestind cu acţiunea lor Tribunalul Mureş (ţinând cont şi de prevederile art. 127 C. proc. civ.).

Conform art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017: "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.

Aşadar, reţine că dispoziţiile speciale ale art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor.

De asemenea, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâţi, iar aceştia au respins sau nu au soluţionat eventualele cereri. De altfel, potrivit precizărilor reclamanţilor din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanţii au arătat că nu solicită reîncadrarea şi nu se contestă ordine de salarizare emise de Ministerul Justiţiei pe numele acestora, considerând că este vorba de un conflict de muncă în sensul art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios". Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din C. muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia specializată a Tribunalului Mureş.

Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă(complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii ZZ., A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY. şi pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Alba, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bihor, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Timiş, Tribunalul Hunedoara, Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public - Parchet Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, Direcţia Naţională Anticorupţie în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă (complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2020.

GGC - GV