Admissibility of unconstitutionality exception to challenge judicial interpretation of public information access rather than substantive constitutional contrariety

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să îi comunice informaţiile publice pe care le-a solicitat prin cererea din data de 07.12.2018, respectiv următoarele: să i se comunice programul de prezenţă la serviciu al doamnei asistente A. pentru luna august 2016, programul de prezenţă la serviciu al doamnei doctor B. şi al la doamnei doctor C. în luna august 2016.

Prin sentinţa 489 din data de 07.05.2019, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, procedând la interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 544/2001, apreciind că informaţiile solicitate nu sunt informaţii de interes public, întrucât nu se referă la activitatea unei autorităţi publice sau instituţii publice, fiind documente care ţin de organizarea activităţii interne a spitalului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 octombrie 2019, în cadrul dosarului cu numărul de mai sus, reclamantul D., a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. a) şi b) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2001 faţă de dispoziţiile art. 31 din Constituţia României.

2. Încheierea recurată

Prin încheierea din 10 decembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de reclamantul D., în contradictoriu cu pârâtul E.

3. Recursul

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul D., arătând că deşi în aparenţă prevederile art. 2 lit. a) şi b) şi ale art. 4 (1) din Legea nr. 544/2001, care nu se completează, cu prevederile C. proc. pen., nu ar trebui sa pună nici un fel de probleme în practica instanţelor de judecată în privinţa corelării prevederilor acestora cu prevederile art. 31 din Constituţia României, în realitate cererile formulate în temeiul Legii 544/2001 sunt soluţionate ca şi când aceasta ar fi o a doua Lege 554/2004 care este cunoscut ca doar aceasta, se completează, cu C. proc. civ. deoarece la art. 28 se dispune explicit: "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de prezenta lege. Compatibilitatea aplicării unor norme ale C. proc. civ. se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării excepţiilor."

Recurentul-reclamantă arată că în Legea nr. 544/2001 nu există o asemenea dispoziţie ceea ce înseamnă că aceasta nu se completează, cu dispoziţiile C. proc. civ.. Adjectivul nehotărât orice şi pronumele nehotărât oricărei, cărora un simplu jandarm le-a dat semnificaţia de "toate" şi "toţi" pentru judecători reprezintă în fapt o justificare a îngrădirii accesului cetăţenilor la informaţia publică.

Astfel, consideră recurentul-reclamant, că admiterea unei plângeri formulate în temeiul art. 22 din Legea nr. 544/2001 devine pentru un cetăţean o adevărata loterie în motivările de respingere ale sentinţelor nefăcându-se niciodată, o trimitere la adjectivul nehotărât "orice" autoritate şi informaţie şi pronumele nehotărât "oricărei" persoane. Prin chiar încheierea, din data de 10.12.2019 instanţa i-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. a) şi b) şi ale art. 4 (1) din Legea nr. 544/2001 şi astfel i-a fost îngrădit dreptul la obţinerea de informaţii publice de la o autoritate publică.

Învederează că neexistând nici o altă posibilitate de punere în acord a prevederilor dispoziţiilor legale din Legea nr. 544/2001 cu prevederile art. 31 din Constituţia României singura modalitate este aceea de a aprecia că având legătură cu cauza examinarea neconstituţionalităţii adjectivului nehotărât "orice" din Legea nr. 544/2001 prin raportare la semnificaţia aceluiaşi adjectiv nehotărârt "orice" din art. 31 din Constituţia României. Pentru a facilita evidenta legătură cu cauza a excepţiei de neconstituţionalitate invocată redă textul prevederilor legale cu privire la care a invocat excepţia de neconstituţionalitate, precum şi cele ale art. 31 din Constituţia României.

Astfel, consideră că art. 2 lit. a) şi b) şi ale art. 4 (1) din Legea nr. 544/2001 sunt neconstituţionale deoarece sunt în contradicţie cu prevederile art. 31 din Constituţia României. Deşi art. 2 lit. a) şi b) din Legea nr. 544/2001 conţin în textul lor adjectivul nehotărât orice referitor la înţelesul de autoritate şi informaţie publică, respectiv art. 4(l) din aceeaşi Lege 544/2001, conţine pronumele nehotărât oricărei persoane, acestea lipsesc în fapt pe un cetăţean solicitant al unei informaţii de interes public, de accesul efectiv la informaţia publică la care ar trebui sa aibă un acces neîngrădit conform art. 31 din Constituţia României.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat, urmând a fi menţinută ca legală şi temeinică soluţia primei instanţe.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. a) şi b) şi ale art. 4 (1) din Legea nr. 544/2001 faţă de dispoziţiile art. 31 din Constituţia României prin raportare la dispoziţiile art. 24 din Constituţie şi la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte reţine că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului civil, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 anterior menţionate, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de recurentul- reclamant în cadrul unui dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, are în vedere neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale în vigoare, iar textul criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legi, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României. Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia ridicată. În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv, pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu sunt îndeplinite toate cerinţele legale pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul-reclamant, reţinându-se că excepţia de neconstituţionalitate invocată este inadmisibilă, întrucât prin raportare la motivarea acesteia, se tinde la interpretarea normelor legale art. 2 lit. a) şi b) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2001 pornind de la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond şi la informaţiile solicitate în concret a-i fi comunicate de către autoritatea publică.

Înalta Curte reţine că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit în scopul şi finalitatea sa, atributul interpretării normelor juridice revenindu-i instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei şi nu a instanţei de contencios constituţional, în mod corect a fost respins ca inadmisibil.

De altfel, Înalta Curte observă că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci susţine, în realitate, aspecte care ţin de temeinicia interpretării de către instanţele de judecată, pe care le-a sesizat cu plângeri formulate în temeiul Legii nr. 544/2001, a acestor dispoziţii legale.

Or, controlul de constituţionalitate semnifică verificarea conformităţii prevederilor legale criticate cu normele şi principiile fundamentale invocate, în limita unor critici ce vizează evidenţierea unui raport de contrarietate dintre acestea, iar nu interpretarea sau modificarea ori completarea textelor legale.

Prin urmare, şi din aceste considerente excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca inadmisibilă.

Constatând că încheierea recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant D. împotriva încheierii din data de 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2020.

GGC - GV