Admissibility of witness testimony in judicial review of discrimination allegations

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 07.05.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, B. şi C., solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Hotărârii nr. 90/11.02.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, de Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării (CNCD), pe motive de netemeinicie şi de nelegalitate.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 850 din 14 martie, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr. 90/11.02.2015 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligând pârâţii, în solidar, la plata către reclamanta A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării,invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reluat situaţia de fapt, susţinând că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Astfel, recurentul a susţinut că în cauză, reclamanta nu a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că nu a produs probe în faţa CNCD prin care să dovedească că faptele prezentate în petiţia depusă de către B., nu reprezintă o excludere pe criteriul handicap/dizabilitate, comparabilă cu ceilalţi elevi din clasă, fapte ce au avut drept efect restrângerea dreptului la educaţie al copilului, acesta fiind mutat la alta unitate de învăţământ, reţinându-se astfel legătura de cauzalitate între criteriul handicap şi tratamentul diferenţiat(restrângerea dreptului la educaţie) coroborat cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul a susţinut că, instanţa de fond a reţinut greşit obligaţia petentului de a dovedi, existenţa faptelor care permit a se presupune existenţa discriminării directe, întrucât textul art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 nu prevede o astfel de obligaţie.

Prin Petiţia nr. 6582/06.10.2014, petenta B. a prezentat fapte pe baza cărora a putut fi prezumată existenţa discriminării directe concretizată în refuzul de către partea reclamată A. a acceptării la clasă a elevului D. pe motivul dizabilităţii acestuia.

De asemenea, recurentul a mai susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 255 din C. proc. civ.

Astfel, arată recurentul, deşi reclamanta avea dreptul conferit de prevederile art. 68 alin. (1) din Ordinul Preşedintelui Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 144/2008 pentru aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor "În fata Colegiului se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări şi video sau date statistice", pe toată perioada desfăşurării procedurii administrativ-jurisdicţionale de soluţionare a petiţiei nr. 6582/06.10.2014, partea reclamată A. nu a solicitat administrarea probei cu martori ci doar înscrisurile pe care le-a depus în Dosarul nr. x/2014. în cadrul şedinţei de audieri din data 13.11.2014.

În cadrul şedinţei de deliberări din data de 11.02.2015, exclusiv pe baza probelor existente în Dosarul nr. x/2014 şi a opiniei profesionale a fiecărui membru al Colegiului director, a fost emisă Hotărârea nr. 90/11.02.2015.

Întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 90/11.02.2015 a fost depusă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la Dosarul nr. x/2015, la Registratura Curţii de Apel Bucureşti, prin adresa de înaintare nr. x/13.11.2015 pentru termenul din data de 16.11.2015.

Recurentul a susţinut că în Dosarul nr. x/2015, în mod eronat şi abuziv, instanţa de judecată a admis administrarea probei cu martorii E., F., G. şi H., probă solicitată de către reclamanta A. în scopul dovedirii atât a situaţiei de fapt relatate prin acţiune cât şi a netemeiniciei hotărârii contestate.

În opinia recurentului, administrarea probei cu martori în faţa instanţei de judecată, este nelegală, fiind ulterioară emiterii Hotărârii nr. 90/11.02.2015, iar instanţa de judecată era obligată să administreze doar probele administrate de reclamantă în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În concluzie,a susţinut că proba cu martori era inadmisibilă, instanţa de fond pronunţând o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 255 din C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimată şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu anularea Hotărârii nr. 90/11.02. 2015, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care i s-a aplicat sancţiunea amenzii.

Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea actului administrative atacat.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin Hotărârea nr. 90/11.02.2015 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-a constatat că fapta sesizată prin Petiţia nr. 6582/05.10.2014, reclamată de B., constituie faptă de discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, fiindu-i aplicată reclamantei, amendă contravenţională în cuantum de 1.000 RON, în baza art. 11 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 actualizată, fiindu-i recomandat totodată să depună diligente pentru un comportament care să nu contravină principiului nediscriminării în ce priveşte accesul la educaţie.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că prima instanţă a nesocotit prevederile art. 255 din C. proc. civ. coroborate cu cele art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice."

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (8) şi (9) din O.G. nr. 137/2000, hotărârile colegiului director ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care acesta soluţionează sesizările persoanelor care se consideră discriminate, se comunică părţilor în termen de 15 zile de la adoptare, putând fi atacate la instanţa de contencios potrivit legii.

În acest context, contrar susţinerilor recurentului, în cauză nu se poate constata că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului".

În cauză, nu există nicio dispoziţie în legea procesuală generală sau în legile speciale aplicabile speţei care să împiedice administrarea probei cu martori, pe motivul neprezentării de către parte a martorilor şi în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Cererile de probatorii, formulate în cauză de către părţi, au fost corect examinate şi soluţionate, prin prisma reglementărilor normative aplicabile, fiind respectate dispoziţiile art. 258, raportate la cele ale art. 255 din C. proc. civ., care reglementează regimul juridic al admisibilităţii şi încuviinţării probelor.

Astfel, încuviinţarea probei testimoniale, propuse de părţi, ca şi respingerea probei cu expertiza medico-legală a minorului, propusă de reclamantă, prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2016, s-a făcut în mod corect, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii, prin raportare la dispoziţiile legale menţionate şi la utilitatea, pertinenţa şi concludenţa respectivelor dovezi.

Instanţa constată că este corectă concluzia primei instanţe în sensul că din probatoriul administrat că în cauză nu s-a făcut dovada săvârşirii de către reclamantă a faptei reclamată, în raport de care s-a apreciat existenţa unei discriminări, respectiv dovada exprimării de către aceasta, în mod manifest sau în mod indirect a refuzului de a-l mai avea pe minor la clasă, în anul şcolar următor.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinţei civile nr. 850 din 14 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2019.

GGC - OB