Statistical omission of judicial assistants: denial of discrimination claim and rejection of EU preliminary reference on professional identity

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării(CNCD), Tribunalul Iaşi, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, solicitând anularea Hotărârii nr. 362/19.08.2015 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi obligarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să emită hotărâre prin care să constate şi să sancţioneze faptele de discriminare săvârşite de pârâţi prin ignorarea activităţii sale din anul 2014 la întocmirea Rapoartelor de bilanţ şi a analizelor trimestriale, înscrierea documentelor redactate de ea în anul 2014 pe numele altor persoane şi lipsirea de un PC de individuală folosinţă.

La 5.02.2016 a formulat în cauză cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantei Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România, susţinând necesitatea includerii în actele privind activitatea sistemului judiciar român şi a datelor referitoare la activitatea asistenţilor judiciari.

La data de 8.02.2016, reclamanta a invocat şi excepţiile de neconstituţionalitate: ale prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c) şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 1 alin. (4) din Constituţie; ale prevederilor Secţiunii a VI-a, art. 16 - 18, 22-25 din O.U.G. nr. 137/2000 în raport de prevederile art. 75 alin. (1) şi 117 alin. (3) din Constituţie; ale prevederilor Legii 324/2006, art. 23 din O.G. nr. 137/2000 şi art. III din lege raportat la prevederile art. 1, alin. (4) şi (5), art. 75 alin. (1), (10)8 alin. (2), (11)7 alin. (3) din Constituţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 104/2016 din 31 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele măsuri:

- A respins cererea reclamantei A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c) şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000, ale prevederilor Secţiunii a VI-a, art. 16 - 18, 22 - 25 din O.U.G. nr. 137/2000, ale prevederilor Legii 324/2006, art. 23 din O.G. nr. 137/2000 şi art. III din lege.

- A respins contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul Iaşi, Consiliul Superior al Magistraturii, cu sediul în Bucureşti, Calea x B, Ministerul Justiţiei, împotriva Hotărârii 362/19.08.2015 emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

- A respins cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei formulată de Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România .

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs reclamanta A. şi intervenienta Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România .

Recurenta A. a criticat sentinţa atacată atât sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi sub aspectul soluţiei de respingere a contestaţiei formulate împotriva Hotărârii 362/19.08.2015 emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocând motivele prevăzute de art. 488 pct. 6,7 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul formulat sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenta a arătat că excepţiile invocat au legătură cu soluţionarea cauzei, cercetarea fondului fiind indisolubil legată de luarea în considerare a dispoziţiilor normative al căror de constituţionalitate l-a solicitat.

Recurenta a susţinut că textul actual al art. 29 alin. (3) din legea nr. 47/1992 este mult mai nuanţat, "legătura cu cauza" înseamnă doar verificarea unei potenţialităţi, situaţie mult diferită de cea a stabilirii unei dependenţe, astfel că a stabili anterior controlului Curţii Constituţionale relevanţa respectivului control asupra soluţiei din speţă echivalează cu o antepronunţare.

Consideră că în cauză era şi este în continuare necesară sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate deoarece doar acest for poate constata şi aprecia conformitatea constituţională a normelor faţă de care s-a ridicat respectiva excepţie.

Chiar dacă poate părea previzibil modul în care se va răsfrânge în cauză soluţia dată de Curtea Constituţională asupra excepţiei invocate, totuşi nu poate fi anticipat total înaintea pronunţării pe excepţie. Apreciază că aceasta este raţiunea pentru care condiţia de admisibilitate a dependenţei a fost modificată în cea a existenţei "unei legături cu cauza" a prevederilor din legi sau ordonanţe faţă de care se invocă excepţia de neconstituţionalitate.

Pentru aceste motive, consideră că excepţiile de neconstituţionalitate invocate în cauză îndeplinesc condiţiile de admisibilitate cerute cumulativ de prevederile art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

În susţinerea recursului privind fondul cauzei, reclamanta a invocat motivele prevăzute de art. 488 pct. 6,7 şi 8 din C. proc. civ., arătând în esenţă următoarele aspecte:

- Sentinţa Curţii de Apel laşi ce a validat hotărârea CNCD conţine aceleaşi vicii de motivare şi de apreciere a situaţiei de fapt ca şi hotărârea CNCD din cauză.

- Prima instanţă a examinat Hotărârea CNCD nr. 362/19.08.2015 doar din prisma normelor juridice citate de CNCD în această hotărâre, deşi cadrul procesual dedus judecăţii sale a fost mult extins.

- Sentinţa recurată nu cuprinde motivarea respingerii tuturor argumentelor invocate în susţinerea cererilor sale

- Motivarea sentinţei recurate redă sub formă de postulate convingerile primei instanţe asupra cauzei fără să arate silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situaţia de fapt reţinută, aspect obligatoriu potrivit art. 131. Alin 2 şi 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti adoptat de CSM prin, Hotărârea nr. 1375/17.12.2015.

- Sentinţa recurată nu cuprinde nicio referire la tratatele şi practica judiciară europeană invocate expres şi explicit în faţa primei instanţe.

- Sentinţa recurată nu cuprinde nicio referire la dreptul la viaţă profesională, identitate ocupaţională şi conţinut al experienţei profesionale invocate în faţa primei instanţe

- Prima instanţă, în partea de considerente ce redă conţinutul contestaţiei, a restrâns excesiv argumentele sale, reţinând că a invocat Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 81/12, Cauza ACCEPT, discriminarea pe motive de vârstă, precum şi dreptul la viaţă profesională reglementat de art. 8 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

- Prima instanţă nu a expus nici un motiv pentru care nu a examinat aceste apărări.

- Sentinţa atacată nu respectă exigenţele unei motivări de hotărâre judecătorească astfel cum a interpretat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Albina c. României, în care se arată că art. 6 (din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

- Prima instanţă a ignorat cele reţinute cu putere de lucru judecat în Decizia nr. 303/30.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel laşi în Dosarul x/2009 . În acea decizie s-a reţinut situaţia egală a prestării activităţii sub aceleaşi interdicţii între categoria asistenţilor judiciari şi judecători, şi, pe cale de consecinţă, necesitatea aplicării aceluiaşi tratament corectiv, respectiv acordarea sporului de confidenţialitate.

- Atât CNCD cât şi prima instanţă au considerat că remunerarea sa acoperă integral dreptul la demnitate în muncă. În combaterea acestei teze susţine că dreptul la muncă are două componente, una patrimonială, materială, dreptul la salariu în contraprestaţia muncii; şi o componentă morală, referitoare la conţinutul experienţei profesionale, la portofoliul profesional individual în baza căruia se construieşte identitatea ocupaţională, ceea ce înseamnă a face parte dintr-un anumit corp profesional.

- Consideră că transformarea sa într-o persoană invizibilă profesional prin refuzul înscrierii statistice a activităţii pe numele său este de natură să-i afecteze dreptul la muncă.

- Acţiunea concretă de a lua o activitate distinctă profesional şi de a o înscrie pe numele altei persoane reprezintă un gest real de încălcare a demnităţii în muncă.

Acţiunea CSM de a primi în cunoştinţă de cauză statistici purtând munca unor angajaţi invizibili şi de a se prezenta de 15 ani în faţa Parlamentului fără a spune despre activitatea asistenţilor judiciari reprezintă un gest real de încălcare a demnităţii în muncă.

- CNCD şi prima instanţă au ignorat dreptul său la conţinutul profesional demonstrat de actele de la dosar.

- Consideră că dispoziţiile art. 13 din H.G. nr. 616/2005 creează pentru recurentă (şi ceilalţi asistenţi judiciari) dreptul şi interesul ca activitatea lor să fie înscrisă corect inclusiv în statistici în vederea analizei.

În fine, recurenta-reclamantă consideră că există un dezechilibru major între prezentarea publică oficială, a datelor despre viaţa sa privată referitoare la situaţia sa socio-economică şi lipsa oricăror date despre activitatea profesională, date care să aibă acelaşi caracter, oficialitate şi publicitate pe site-ul unei autorităţi din domeniul judiciar.

În susţinerea recursului său, recurenta-intervenientă Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România a arătat că:

- Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea principală şi cererea de intervenţie cu motivarea că ar exista documente oficiale ce reflectă activitatea asistenţilor oficiali, deşi nu s-au indicat acele documente şi că lipsa menţionării asistenţilor judiciari în rapoartele anuale ale tribunalelor la care aceştia activează şi în Raportul prezentat anual de CSM în faţa Parlamentului privind starea justiţiei nu aduce atingere vreunui drept al acestei categorii profesionale. Se subliniază în acest sens faptul că s-a asigurat salarizarea integrală a asistenţilor judiciari.

- Reclamanta a solicitat în acţiunea sa protecţia drepturilor recunoscute prin Directiva 2000/78/CE şi Directiva 2000/43/CE .

- Se ridică întrebarea dacă aceste norme europene protejează dreptul la muncă doar sub aspectul său patrimonial, dreptul la salariu, sau şi aspectele nepatrimoniale derivate din dreptul la muncă.

- Profesia de asistent judiciar există în România din iunie 2000 şi până acum nu există nicio analiză ori raportare statistică asupra activităţii personalului din această profesie juridică.

- Este vorba de 15 ani de activitate de asistent judiciar pentru majoritatea membrilor acestui corp profesional, activitate care nu a fost consemnată în registre, raportată şi nici analizată statistic, după cum se observă din datele cauzei de faţă.

Arătând că prima instanţă nu a lămurit acest aspect, prin urmare, recurenta solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene potrivit prevederilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene pentru a se pronunţa cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea drepturilor recunoscute prin Directiva 2000/78/CE şi Directiva 2000/43/CE în sensul de a se lămuri:

- Dacă aceste directive recunosc şi ocrotesc pentru toate persoanele angajate legat dreptul la identitate ocupaţională şi vocaţie la carieră,

- Dacă înscrierea activităţii unei persoane ca realizată de ea face parte din conţinutul dreptului la identitate ocupaţională şi vocaţie la carieră,

- Dacă raportarea statistică pe numele unei persoane a activităţii realizate de o altă persoană poate fi calificată drept o practică discriminatorie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în subsidiar, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea sentinţei ca fiind temeinică şi legală.

Intimatul -pârât Tribunalul Iaşi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Cu privire la excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii

Înalta Curte constată că art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 "Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare."

Or, din analiza actelor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamantă împotriva Sentinţei nr. 104 din 31.05.2016 sub aspectul soluţiei privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, este înregistrat la Curtea de Apel Iaşi la data 02.06.2016.

În acest context, Înalta Curte constată că excepţia tardivităţii recursului nu este fondată, recursul fiind declarat şi motivat cu respectarea termenului de 48 de ore, prevăzut de dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

2. Cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Examinând cererea formulată de recurenta - intervenientă de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu întrunesc cerinţa de a fi utile şi pertinente în soluţionarea litigiului, faţă de considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b)validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin.(2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. 1 - 3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16 - 07 - 1992, C83/1991).

Concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă dar şi de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-intervenientă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în cauză.

Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută şi contestate de către părţi, asupra cărora instanţa naţională urmează a se pronunţa în litigiul principal, Înalta Curte reţine că reclamanta-intervenientă tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce evident excedează competenţei acestei din urmă instanţe.

Conform prevederilor art. 267 Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi ale jurisprudenţei în materie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are doar obligaţia interpretării normelor indicate de instanţa naţională, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

În privinţa întrebărilor formulate, se reţine că aspectele invocate de recurentă nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanţei naţionale.

Prin urmare, faţă de aceste argumente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulată de recurenta - intervenientă, dat fiind faptul că opinia preliminară solicitată, nu este utilă şi pertinentă în prezenta cauza.

3. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. şi intervenienta Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

3.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinţei nr. 104 din 31.05.2017 sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că în mod corect, instanţa de fond a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c) şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000, ale prevederilor Secţiunii a VI-a, art. 16 - 18, 22 - 25 din O.U.G. nr. 137/2000, ale prevederilor Legii 324/2006, art. 23 din O.G. nr. 137/2000 şi art. III din lege, reţinând judicios că textele de lege invocate ca fiind neconstituţionale nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte remarcă că textele enumerate de reclamantă ca fiind neconstituţionale se referă la statutul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, or, contrar susţinerilor recurentei, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, nu se poate stabili o legătură între aceste texte şi modul de soluţionare pe fond a cauzei.

Textele a căror neconstituţionalitate o invocă recurenta-reclamantă vizează competenţa administrativ-jurisdicţională a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi modul de exercitare a atribuţiilor şi de soluţionare a petiţiilor privind discriminarea, însă aceste aspecte nu au o legătură cu soluţionarea fondului litigios în prezenta cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat prima instanţă că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

3.2 În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. sub aspectul soluţiei de respingere a contestaţiei

Sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentă nu sunt fondate, întrucât, din analiza lucrărilor din dosar, se observă că, instanţa de fond, pronunţând sentinţa ce formează obiectul recursului, a răspuns argumentelor invocate de reclamantă, expunând pe larg argumentele de fapt şi de drept pentru care a reţinut că acţiunea este nefondată,

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa atacată respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziţii procedurale, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituie o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa ce formează obiectul recursului, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante în sensul că instanţa a pronunţat sentinţa fără a analiza toate motivele susţinute prin cererea de chemare în judecată.

Faptul că nu s-a răspuns în mod detaliat la fiecare dintre argumentele reclamantei, unele dintre acestea fiind grupate şi motivate printru-un considerent comun, nu poate echivala cu lipsa motivării sau cu o motivare necorespunzătoare.

Sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta referitoare la Decizia nr. 303/30.03.2010 nu sunt fondate.

Contrar susţinerilor recurentei potrivit cărora instanţa de fond a ignorat cele reţinute prin Decizia nr. 303/30.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Înalta Curte constată că această decizie priveşte un dosar având ca obiect plata către recurenta-reclamantă a sporului de confidenţialitate de până la 15%, astfel că nu poate fi vorba de încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta nu se referă la încălcarea vreunei norme de drept material de către instanţa de fond, recurenta enumerând doar teorii legate de statutul său profesional.

Litigiul dedus judecăţii are ca obiect plângerea formulată de reclamantă împotriva Tribunalului Iaşi, Consiliului Superior al Magistraturii şi Ministerului Justiţiei, prin care a solicitat înlăturarea faptelor de discriminare şi repunerea sa în situaţia anterioară discriminării, prin obligarea Tribunalului Iaşi şi CSM la includerea activităţii asistenţilor judiciari în rapoartele publice referitoare la activitatea instanţei şi obligarea MJ la a-i aloca un PC de unică folosinţă.

Curtea de Apel Iaşi a respins acţiunea împotriva Hotărârii 362/19.08.2015 emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării reţinând în esenţă că nu se poate reţine nicio atingere a vreunui drept al reclamantei sau al asistenţilor judiciari, opinie împărtăşită şi de Înalta Curte.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei, potrivit cărora transformarea sa într-o persoană invizibilă profesional prin refuzul înscrierii statistice a activităţii sale pe numele său a fost de natură să-i afecteze dreptul la muncă, câtă vreme aşa cum corect a reţinut prima instanţă, activitatea reclamantei şi a celorlalte persoane incluse în categoria profesională a asistenţilor judiciari este cuprinsă în detaliu în registrele fiecărei instanţe şi poate fi prezentată sau extrasă prin diverse rapoarte la solicitarea celor interesaţi de datele existente.

Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea constata existenţa unei discriminări: o diferenţiere, un criteriu pe baza căruia s-a făcut diferenţierea şi atingerea unui drept, neputându-se considera că s-a adus vreo atingere dreptului la muncă al reclamantei, din moment ce reclamanta a fost angajată, salariată şi a putut să-şi desfăşoare activitatea profesională.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate argumentele recurentei referitoare la încălcarea demnităţii în muncă, atingerea acestei demnităţi nefiind posibilă prin nemenţionarea celor care au avut un aport în muncă, ci prin supunerea la munci înjositoare, ceea ce nu este cazul în speţă.

În fine, Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei, constată că prin rapoartele de bilanţ ale instanţelor şi parchetelor nu a fost vătămat vreun drept al reclamantei, astfel că nu se poate vorbi de un tratament discriminatoriu generat de inexistenţa în cuprinsul unui raport a unor capitole destinate exclusiv categoriei de asistenţi judiciari.

3.3 În ceea ce priveşte recursul formulat de intervenienta Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România.

Înalta Curte constată că este nefondat recursul formulat de intervenienta Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România, criticile intervenientei referitoare la neconsemnarea activităţii acestui grup profesional în registre nefiind întemeiate.

Din considerentele sentinţei atacate rezultă că prima instanţă a răspuns judicios acestor critici, arătând că activitatea reclamantei şi a celorlalte persoane incluse în categoria profesională a asistenţilor judiciari este cuprinsă în detaliu în registrele fiecărei instanţe şi poate fi prezentată sau extrasă prin diverse rapoarte la solicitarea celor interesaţi de datele existente. Din acest motiv, corect a constatat CNCD că documentele statistice şi cele oficiale, care constituie baza extragerii informaţiilor pentru diverse rapoarte, nu ignoră şi nu pot ignora activitatea asistenţilor judiciari.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele care au fost expuse, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-intervenientă Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România, iar în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge recursurile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-intervenientă Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România.

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. şi intervenienta Asociaţia Asistenţilor Judiciari din România împotriva Sentinţei civile nr. 104/2016 din 31 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2019.

GGC - OB