Taxpayer prevailed: Total annulment of VAT assessments for private land sales deemed non-economic property administration

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu ca pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, anularea Deciziei de impunere nr. x/27.10.2015, a Raportului de Inspecţie Fiscală x/27.10.2015, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de 636.005 RON TVA, 356.290 RON dobânzi şi 95.401 RON penalităţi de întârziere.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 133 din 16 iunie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, şi în consecinţă a anulat în parte Decizia nr. 10393/03.06.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Decizia de impunere nr. x/27.10.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, a exonerat reclamantul de plata următoarelor sume: 123.097 RON TVA, 68.959 RON dobânzi, 18.465 RON penalităţi, a menţinut actele atacate pentru obligaţii fiscale în sumă de 877.175 RON din care suma de 512.908 RON TVA, 287.331 RON dobânzi şi suma de 76.936 RON penalităţi, a obligat pârâtele să plătească reclamantului cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 1.600 RON .

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., au formulat recurs A. şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

1.3.1. Prin recursul său pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a solicitat casarea hotărârii atacate şi rejudecând cauza să se dispună respingerea în totalitate a acţiunii reclamantului cu consecinţa menţinerii ca legale a actelor administrativ fiscale contestate.

În motivarea opţiunii sale procesuale pârâta a susţinut următoarele:

Instanţa de fond a ignorat faptul că vânzarea imobilelor s-a efectuat către o persoană juridică plătitoare de TVA, astfel că pentru această operaţiune nu se puteau aplica dispoziţiile art. 140 alin. (1) din C. fisc. coroborat cu pct. 26 din H.G. nr. 44/2004, pentru că indiferent dacă preţul a fost stabilit cu sau fără TVA, aceste menţiuni erau obligatorii şi trebuiau înscrise în contractul de vânzare cumpărare mai ales că trebuiau însoţite de factură fiscală.

Întrucât livrarea a fost efectuată către o societate comercială înregistrată în scopuri de TVA şi există prevederea legală care reglementează faptul că persoana impozabilă are posibilitatea recuperării acestei taxe prin emiterea unei facturi de corecţie pentru taxa colectată de plata stabilită de organul de inspecţie fiscală, în baza prevederilor art. 159 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 81 alin. (1) alin. (4), (5) şi (6) din H.G. nr. 44/2004, rezultă că instanţa de fond a ignorat aceste dispoziţii şi a validat concluziile expertizei.

De altfel, expertul a efectuat numai un calcul matematic rezolvând obiectivul propus şi încuviinţat, dar fără să mai expliciteze că în cauză trebuiau aplicate dispoziţiile Deciziei nr. 6/2014 privind determinarea taxei pe valoare adăugată prin diferite procedee pentru livrările de bunuri/prestări de servicii taxabile, în sensul că trebuia analizat faptul dacă intimatul - reclamant a recuperat de la societate, care este persoană afiliată, TVA-ul stabilit de organele fiscale.

Întrucât nu s-a făcut o analiză a operaţiunii fiscale realizată între două persoane plătitoare de TVA, rezultă că instanţa de fond a ignorat faptul că pentru această tranzacţie intimatul nu poate benefici de aplicarea procedeului sutei mărite, în condiţiile în care livrarea a fost efectuată către o societate, mai mult o persoană afiliată.

Cu atât mai mult se impune această soluţie cu cât legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea legală ca intimatul - reclamant să fi recuperat deja această taxă prin emiterea unei facturi conform prevederilor art. 159 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 81 alin. (1) alin. (4), (5) şi (6) din H.G. nr. 44/2004.

1.3.2. Prin recursul său reclamantul A. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea în totalitate a acţiunii, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac exercitate reclamantul recurent a susţinut următoarele:

Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât vânzarea celor patru imobile - terenuri, în anul 2011, nu reprezintă o activitate economică care intră în sfera TVA, ci este o operaţiune care se înscrie în cadrul gestiunii patrimoniului personal.

Aceasta întrucât din starea fiscală reţinută de organul fiscal şi din probele administrate nu rezultă nici un element de natură obiectivă din care să denote intenţia reclamantului de revânzare a imobilelor cumpărate, nefiind folosite mijloace similare folosite de un producător, comerciant sau prestator de servicii, nefiind angajate costuri şi nefiind făcute investiţii pregătitoare unei activităţi economice conform art. 153 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 66 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004.

Terenurile înstrăinate au fost dobândite în anii 1997, 2001, 2007, 2008 şi au fost folosite în scop personal o perioadă îndelungată de timp, fapt pentru care vânzarea lor nu intră în sfera TVA. Pe de altă parte terenurile în cauză au fost dobândite şi înstrăinate ca terenuri agricole extravilane, care sunt scutite de TVA, nefiind dedus TVA-ul aferent la achiziţia lor sau ulterior.

Se mai arată că nu au fost efectuate nici un fel de măsuri de amenajare a terenului, de schimbare a destinaţiei din terenuri agricole şi nu au fost utilizate în scopuri legate de activităţi economice.

Schimbarea destinaţiei în terenuri pentru destinaţia de locuinţe şi zonă naturală de interes conservativ pentru arie naturală protejată s-a făcut prin Planul Urbanistic General, aprobat prin H.C.L. Sibiu nr. 165/2011, independent de actul de voinţă al reclamantului.

Înstrăinarea acestor bunuri imobile a fost făcută în scopul lichidării patrimoniului comun cu fosta soţie, înainte de desfacerea căsătoriei conform certificat de divorţ nr. x/27.06.2011 şi act de partaj voluntar nr. x/13.07.2011.

Noţiunea de persoană impozabilă în scopuri de TVA este definită potrivi art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal numai în raport cu cea de activitate economică.

Împrejurarea că reclamantul a efectuat mai mult de o tranzacţie imobiliară pe an şi a depăşit plafonul special de scutire, reprezentând echivalentul a 35.000 euro, nu conduce automat la calificarea reclamantului ca persoană impozabilă în scopuri de TVA.

Esenţial, sub acest aspect, este de a se stabili dacă reclamantul a desfăşurat o activitate economică sau a exercitat o operaţiune de dispoziţie din patrimoniul personal, numărul şi mărimea vânzărilor nefiind determinante în sine, conform Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dată în cauza C 180/10 - C181/10.

În final se apreciază că reclamantul a efectuat vânzarea de imobile cu titlu privat şi în consecinţă nu se situează în sfera TVA.

1.4. Recurentul - reclamant a formulat, în temeiul art. 267 din Tratatul pentru Funcţionarea Uniunii Europene, şi cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la modul de interpretare şi aplicare a principiilor prevalenţei fondului asupra formei şi al proporţionalităţii, a dispoziţiilor art. 41 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene şi a art. 12 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată.

În concret, reclamantul - recurent a formulat următoarele întrebări:

1. Principiilor prevalenţei fondului asupra formei şi al proporţionalităţii, aşa cum au fost dezvoltate acestea până la acest moment în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (ex: Afacerea Albert Colee) pot fi interpretate ca fiind într-o stare de opoziţie cu legislaţia naţională şi o practică administrativă naţională care încadrează o persoană fizică ce desfăşoară activităţi civile de tip vânzare cumpărare de terenuri agricole în extravilan în categoria persoanelor impozabile în scop de TVA?

2. Este compatibilă cu prevederile art. 41 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene o practică naţională de includere în categoria activităţilor economice a unei activităţi tipic civilă cum este vânzarea - cumpărarea de terenuri situate în extravilan, fără a exista un text legal care să stabilească baza legală la o astfel de încadrare?

3. În sfera de includere a art. 12 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată poate fi inclusă de către un stat membru categoria de terenuri arabile extravilane, în lipsa unor reglementări exprese în textul directivei cu privire la aceste bunuri?

1.5. Apărările formulate în cauză.

1.5.1. Prin întâmpinare pârâta - intimată Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, apreciindu-se că hotărârea instanţei de fond în privinţa aspectelor criticate este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, fiind reiterate apărările formulate în faţa instanţei de fond.

1.5.2. Prin întâmpinare reclamantul - intimat A. a solicitat respingerea recursului pârâtelor ca nefondat, apreciindu-se că hotărârea instanţei de fond în privinţa aspectelor criticate este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a jurisprudenţei unionale reţinută de instanţa de fond.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor şi cererilor formulate de părţi.

2.1. Examinând cererea recurentului - reclamant A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, se constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune", iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea."

Totuşi, potrivit unei practici constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa naţională nu are această obligaţie dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

- dacă se stabileşte că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecăţii;

- dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

- dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

Înalta Curte constată că raportat la aspectele litigioase ale cauzei, la cadrul procesual fixat prin recurs şi la conţinutul întrebărilor preliminare este incidentă condiţia irelevanţei.

Lipsa de pertinenţă a întrebărilor preliminare înaintate de recurenta reclamantă este reţinută de către Înalta Curte, în contextul în care reclamanta prin toate întrebările propuse vizează încadrarea sau nu a operaţiunilor de vânzare - cumpărare de terenuri agricole situate în extravilan în sfera operaţiunilor supuse taxei de către legiuitorul naţional şi de practica administrativă a organelor fiscale, în contextul în care legiuitorul naţional nu operează cu această noţiune, ci cu cea de terenuri construibile, astfel că suprapunerea dintre cele două categorii nu poate fi decât rezultatul efortului de interpretare realizat de instanţele naţionale. Pe de altă parte, reclamantul se prevalează şi de o practică administrativă a organelor fiscale, fără a proba existenţa acesteia, în condiţiile în care exemplul său personal nu poate fi calificat ca fiind caracterizant pentru o anumită practică anume, corespunzătoare măsurilor dispuse în cazul său.

Prin urmare, faţă de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurentul - reclamant A..

2.2. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, se constată că recursul reclamantului A. este fondat, iar recursul pârâtelor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu este nefondat în consecinţă, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Instanţa de fond a fost învestită cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei de impunere nr. x/27.10.2015, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.10.2015, prin care reclamantul A. a fost impus suplimentar cu suma de 1.087.696 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată şi accesoriile aferente, precum şi Decizia nr. 10393/30.06.2016 prin care a fost respinsă contestaţia administrativă exercitată împotriva deciziei de impunere anterior menţionată.

În esenţă, prin actele administrativ - fiscale contestate s-a reţinut că la data de 04.04.2011 reclamantul a încasat de la societatea B. SRL, societate al cărei administrator unic era, suma de 870.000 RON cu titlu de avans din preţul total de 1.885.485 RON pentru vânzarea a trei terenuri agricole, în baza antecontractului de vânzare cumpărare nr. x/04.04.2011. Aceste terenuri au fost înstrăinate efectiv prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/25.05.2011.

La data de 03.06.2011 reclamantul împreună cu soţia sa a mai înstrăinat către societatea B. SRL un teren în suprafaţă de 4.648 mp, pe care se află edificate o staţie de distribuţie produse petroliere şi un hotel, în schimbul preţului de 2.650.022,20 RON în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x.

Aceste operaţiuni au fost apreciate de organul fiscal ca având caracter economic, cu caracter de continuitate, pentru care avea reclamantul, în calitate de reprezentant al asocierii de persoane fizice A./C., avea obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA la data de 10.05.2011 şi să devină plătitor de TVA începând cu data de 01.06.2011, urmare a depăşirii plafonului prevăzut de lege prin încasarea avansului de 870.000 RON, astfel că pentru operaţiunea de livrare din 03.06.2011 cei doi soţi erau obligaţi a încasa TVA, obligaţii suplinite de organele fiscale prin actele administrativ fiscale contestate în prezenta cauză.

Prima instanţă a validat raţionamentul organului fiscal, anulând însă în parte actele administrative contestate urmare a aplicării principiului sutei mărite, deci numai sub aspectul modalităţii de calcul a TVA, în temeiul jurisprudenţei unionale reprezentate de hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la data de 07.11.2013 în cauzele conexate C-290/12 şi C-250/12, Tulică, Pavloşin împotriva României.

Prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei unionale aplicabile, după cum va fi explicat în cele ce urmează.

Potrivit art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la momentul tranzacţiilor care fac obiectul analizei de faţă, persoana impozabilă care are sediul activităţii economice în România şi realizează sau intenţionează să realizeze o activitate economică ce implică operaţiuni taxabile şi/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depăşeşte plafonul de scutire 35.000 euro, în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii în care a atins sau a depăşit acest plafon. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, organele fiscale sunt autorizate potrivit alin. (8) să înregistreze persoana respectivă din oficiu.

Prin persoană impozabilă se înţelege conform art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi, constituind activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

Legiuitorul secundar în explicitarea noţiunii de activitate economică în pct. 3 din H.G. nr. 44/2004 precizează că nu se consideră că realizează o activitate economică în sfera de aplicare a taxei atunci când persoanele fizice obţin venituri din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale. De asemenea, atunci când achiziţia de terenuri şi/sau de construcţii a fost efectuată de către persoana fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacţie în cursul unui an calendaristic.

Prin urmare, nu se încadrează în categoria de activitate economică în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată atunci când persoanele fizice obţin venituri din vânzarea unor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale. Dacă achiziţia lor s-a făcut în scop de revânzare, iar în cursul unui an calendaristic s-a realizat mai mult de o tranzacţie, operaţiunea reprezintă o activitate economică, situaţie în care scopul trebuie să rezulte din elemente obiective.

Pentru lămurirea calităţii de persoană fizică este de menţionat că prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 15 septembrie 2011 pronunţată în cauzele conexate C-180/10 şi C-181/10 s-a dispus că: "Livrarea unui teren destinat construcţiei trebuie considerată supusă taxei pe valoarea adăugată în temeiul legislaţiei naţionale a unui stat membru în cazul în care statul respectiv face uz de posibilitatea prevăzută la articolul 12 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138/CE a Consiliului din 19 decembrie 2006, independent de caracterul permanent al operaţiunii sau de aspectul dacă persoana care a efectuat livrarea exercită o activitate de producător, de comerciant sau de prestator de servicii, în măsura în care această operaţiune nu constituie simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titular.

O persoană fizică ce a exercitat o activitate agricolă pe un teren recalificat drept teren destinat construcţiei, în urma unei modificări a planurilor de amenajare a teritoriului, intervenită din motive independente de voinţa acestei persoane, nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată în sensul art. 9 alin. (1) şi al art. 12 alin. (1) din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, dacă vinde terenul respectiv, în ipoteza în care aceste vânzări se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane.

Dacă, în schimb, această persoană, în vederea realizării vânzărilor menţionate, ia măsuri active de comercializare a terenului prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii în sensul art. 9 alin. (1) al doilea paragraf din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, această persoană trebuie considerată că exercită o "activitate economică" în sensul art. menţionat şi, în consecinţă, trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată."

Prin urmare, vânzarea unui teren (terenuri) de către o persoană care a exercitat o activitate agricolă pe un teren recalificat drept teren destinat construcţiei, în urma unei modificări a planurilor de amenajare a teritoriului, fără a lua măsuri active de comercializare a terenului prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii nu constituie o activitate economică, dacă se înscrie în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane, întrucât aşa cum se reţine în hotărârea menţionată la pct. 36 simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titularul acestuia nu poate fi considerată prin ea însăşi o activitate economică.

S-a mai menţionat că mărimea vânzărilor nu poate constitui un criteriu de distincţie între activităţile unui operator care acţionează cu titlu privat, care se situează în afara domeniului de aplicare al acestei directive, şi cele ale unui operator ale cărui operaţiuni constituie o activitate economică, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arătând că vânzări semnificative pot fi efectuate şi de operatori care acţionează cu titlu privat.

Procedând la propria sa evaluare a stării de fapt reţinute de instanţa de fond şi de organele fiscale, instanţa de control judiciar reţine că reclamantul împreună cu soţia sa au înstrăinat din patrimoniul comun prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.2011 trei terenuri cu suprafeţe de 7.700 mp, 22.300 mp şi 30.000 mp înscrise în CF Sibiu nr. x şi y, cu nr. de parcele 60/10/18, 71/56 şi 171/1/1/25.

Aceste terenuri au fost dobândite de cei doi soţi în perioada 2007 - 2008, fiind folosite pe perioada deţinerii lor în proprietate de cei doi soţi până la momentul înstrăinării lor către societatea B. SRL, al cărui administrator este reclamantul.

Anterior vânzării, părţile contractante au încheiat antecontractul de vânzare cumpărare nr. x/04.04.2011 în temeiul căruia reclamantul împreună cu soţia sa au încasat suma de 870.000 RON cu titlu de avans din preţul total convenit pentru vânzare de 1.885.485 RON, avans care a fost luat în considerare de organele fiscale pentru înregistrarea reclamantului ca persoană impozabilă în scopuri de TVA.

Ulterior, reclamantul împreună cu soţia sa au vândut societăţii D. SRL, al cărui administrator este de asemenea reclamantul, imobilul curţi construcţii în suprafaţă de 4.800 m.p. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/03.06.2011, imobil dobândit de reclamant ca bun comun împreuna cu soţia sa prin cumpărare conform încheierilor de întabulare nr. x/1997, nr. x/2001, nr. x/2001 şi nr. x/2006. Pe acest teren se află construite o staţie de distribuţie produse petroliere şi un hotel aflate în patrimoniul societăţii B. SRL.

Mai este de menţionat că la data de 13.07.2011 prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/13.07.2011, reclamantul şi C. au hotărât sistarea comunităţii de bunuri în urma divorţului dintre soţi, dispus prin certificatul de divorţ nr. x/27.06.2011, fiind împărţite între cele două persoane mai multe bunuri imobile şi bunul mobil - dreptul de creanţă reprezentând aport la capitalul societăţii B. SRL.

Având în vedere perioada în care terenurile vândute au fost deţinute în patrimoniul comun, perioadă în care ce-i doi soţi şi-au exercitat atributele dreptului de proprietate constant şi neîntrerupt, nu se poate afirma că achiziţiile acestora au fost efectuate în scopul revânzării lor, element subiectiv care ar fi caracterizat activitatea lor ca economică.

Pe de altă parte, nu s-a probat că pe aceste terenuri reclamanţii au luat măsuri active de comercializare a acestora prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii, destinaţia lor rămânând neschimbată pe aproape toată perioada deţinerii lor, de terenuri extravilane, agricole sau fâneţe, până la adoptarea şi intrarea în vigoare a H.C.L. Sibiu 165/28.04.2011 de aprobare a Regulamentului General de urbanism, reglementare urbană prin care terenurile în discuţie, din motive independente de voinţa reclamantului, au fost introduse în intravilanul localităţii şi li s-au schimbat categoria de folosinţă.

În fine, vânzarea terenurilor în discuţie trebuie privite în contextul divorţului reclamantului de soţia sa şi a lichidării patrimoniului comun al celor doi. Astfel este de observat că, într-un interval de timp relativ scurt (aproximativ 3 luni), reclamantul împreună cu soţia sa au înstrăinat cele 4 terenuri către societăţi comerciale în care aveau interese patrimoniale, reclamantul fiind administratorul ambelor societăţi cumpărătoare, au divorţat şi au sistat prin partaj comunitatea de bunuri, reclamantul dobândind urmare acestuia şi un drept de creanţă important avut în contra societăţii B. SRL

Prin urmare, vânzarea terenurilor în discuţie nu apare ca o activitate economică, cum eronat s-a reţinut de instanţa de fond, care a validat argumentaţia similară a organului de inspecţie fiscală, ci ca o simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titularilor acestuia, care prin operaţiunile de vânzare alături de celelalte acte juridice încheiate, au lichidat comunitatea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei, operaţiune care aşa cum s-a arătat nu a fost realizată numai prin partaj, ci şi prin vânzarea unor bunuri către terţi, chiar dacă sunt persoane afiliate, înscriindu-se din perspectiva calităţilor sale în cadrul unor operaţiuni de administrare a patrimoniului privat al acestor persoane.

Natura acestor operaţiuni nu-l calificau pe reclamant ca fiind persoană impozabilă în scop de TVA în sensul art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel că nu era obligat ca la vânzarea terenului în suprafaţă de 4.800 mp prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/03.06.2011 să colecteze TVA, înregistrarea sa din oficiu de organele fiscale ca persoană impozabilă şi impunerea sa suplimentară cu această taxă fiind nelegale.

Prin urmare, actele administrativ fiscale contestate sunt nelegale în integralitatea lor, aşa încât hotărârea instanţei de fond care le-a invalidat parţial este dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

2.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, soluţia adoptată de judecătorul fondului este nelegală, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va fi admis recursul reclamantului, casată hotărârea recurată şi în rejudecare va fi admisă acţiunea reclamantului A. şi anulate actele administrativ fiscale contestate. Corespunzător, va fi respins recursul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu ca nefondat.

Având în vedere că prin soluţia preconizată a se da recursului se face dovada deplină a culpei procesuale a pârâtei, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va fi obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2.600 RON cheltuieli de judecată la fond şi 7.000 RON cheltuieli de judecată parţiale în recurs, apreciate ca necesare, dovedite şi rezonabile în raport cu complexitatea cauzei şi prestaţia apărătorului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Admite recursul formulat de A. împotriva Sentinţei nr. 133 din 16 iunie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în tot, sentinţa recurată şi în rejudecare admite acţiunea.

Anulează, în totalitate, Decizia nr. 10393/3.06.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Decizia de impunere nr. x/27.10.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 2600 RON cheltuieli de judecată la fond şi 7000 RON cheltuieli de judecată parţiale în recurs.

Respinge recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu împotriva Sentinţei nr. 133 din 16 iunie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2020.

GGC - GV