Taxpayer Good Faith Validates Special VAT Margin Scheme for Second-Hand Goods Despite Supplier Non-Compliance

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 10.06.2016 pe rolul Curţii de Apel Bacău reclamanta Întreprindere Individuală A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. ISRc 5939/27.11.2015 şi a deciziei de impunere nr. x/19.03.2015, exonerarea reclamantei de plata sumei de 1.272.961 RON, obligaţie fiscală stabilită suplimentar de plată de către organele de inspecţie fiscală, precum şi a obligaţiilor accesorii, respectiv dobânzi în sumă de 356.760 RON şi penalităţi în sumă de 158.624 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 123 din data de 10 noiembrie 2016 Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Întreprindere Individuală A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Întreprinderea Individuală A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Arată ca sentinţa civilă nr. 123/2016 din data de 10 noiembrie 2016 a fost data cu încălcarea cat si aplicarea greşita a normelor de drept material, instanţa extinzând normele juridice dincolo de ipotezele la care se aplica si restrângând aplicarea prevederilor legale.

Considera ca instanţa, cu toate ca face referire la faptul ca in urma unui control anterior aferent perioadei 01.08.2008 - 30.06.2011, pe aceeaşi situaţie de fapt, respectiv autoturisme achiziţionate de la vânzători prin licitaţie publica (fapt ce se poate constata din Decizia de impunere nr. x din 25-08-2011 emisa de agenţia Naţionala de Administrare Fiscala -Direcţia Generala a Finanţelor Publice Neamt-Activitatea de Inspecţie Fiscala) autorităţile de control au fost de acord cu modul de aplicare al TVA la marja de profit, fapt ce nu a condus la stabilirea suplimentara a altor obligaţii fiscale referitoare la TVA, apreciază fără nici un temei şi fără nici o bază legală că, în cazul de faţă se aplică un alt regim fiscal.

Aceasta în condiţiile în care au fost solicitate şi puse la dispoziţie copii "conforme cu originalul" ale facturilor din perioada 01.08.2008 - 30.06.2011 cat si din perioada 01.07.2011-31.12.2014, pentru comparaţie si pentru a putea deduce ca legea a fost interpretata diferit in cadrul aceleiaşi situaţii de fapt.

In acest sens apreciază ca a fost incalcat principiul protecţiei increderii legitime si principiul securităţii juridice prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care este un actor de protecţie a pieţei unice, a statuat in mai multe rânduri ca legislaţia Uniunii trebuie sa fie certa, iar aplicarea ei trebuie sa fie previzibila pentru justitiabili, acest imperativ al securităţii juridice impunandu-se cu o rigoare deosebita atunci când este vorba despre o reglementare care poate sa aibă consecinţe financiare, pentru a permite persoanelor interesate sa cunoască in mod exact întinderea obligaţiilor pe care aceasta le-o impune (CJUE, C-325/85, Irlanda/Comisia,EU:C:1987:546, pct. 18). De asemenea, in domeniile care intra sub incidenţa dreptului Uniunii, normele din dreptul statelor member trebuie formulate intr-un mod neechivoc care sa permită persoanelor vizate sa isi cunoască drepturile si obligaţiile in mod clar si precis, iar instanţele naţionale sa asigure respectarea acestora (CJUE C-257/86, Comisia/Italia, EU:C:1988:324, pct. 12).

Principiul certitudinii impunerii nu se poate considera ca a fost respectat la momentul emiterii Deciziei de impunere nr. x/19.03.2015 înregistrata la A.I.F. Neamţ, dat fiind situaţia de fapt prezentata, respectiv proceduri neclare, interpretări diferite pe baza aceleaşi situaţii de fapt din partea organului fiscal.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata AJFP NEAMŢ a depus întâmpinare prin care solicita respingerea recursului ca nefondat.

Arată că, în perioada supusa controlului, II.I. A. a realizat venituri din revanzarea autoturismelor second - hand achiziţionate din Comunitatea Europeana, pentru care a aplicat cota standard de 24%, prevăzuta de art. 140, alin. (1) Codul fiscal, asupra marjei de profit obţinută pentru fiecare vânzare in parte. In aceeaşi perioada a achiziţionat un singur autoturism de pe piaţa interna, pentru care a aplicat cota standard de 24% asupra preţului de vânzare, iar un autoturism cumpărat din Germania l-a revandut in Ungaria in regim de scutire de T.V.A.

Pentru un număr de 138 de autovehicule, recurentul a aplicat in mod eronat regimul special pentru bunurile second-hand, cu încălcarea prevederilor art. 333 din Directiva 112/2006 si a calculat T.V.A. asupra marjei de profit, achiziţionarea fiind făcuta in regim normal de T.V.A.

La controlul efectuat, recurentul nu a putut proba cu inscrisuri faptul ca, cele 138 de autovehicule au fost achiziţionate de la unul din furnizorii prevăzuţi de art. 152,2, alin. (2), lit. a)-d) Codul fiscal si nu a putut proba ca bunurile au fost taxate in statul membru de unde sunt furnizate, conform regimului special pentru intermediarii persoane impozabile, in sensul art. 313, 326 sau 333 din Directiva 112/2006, pentru a putea fi considerate ca neimpozabile in România achiziţiile intracomunitare a celor 138 autovehicule potrivit art. 126, alin. (8) Codul fiscal.

Cele 138 de autoturisme au fost achiziţionate prin licitaţie publica, insa pentru a fi aplicabile prevederile art. 126, alin. (8), lit. c) Codul fiscal, pe langa acest fapt, bunurile trebuie sa fie taxate in statul membru furnizor conform regimului special. In speţa, nu s-a făcut dovada cu inscrisuri ca cele 138 de autoturisme au fost taxate in statul membru furnizor conform regimului special.

In cauza, nu a fost aplicat regimul special pentru livrările de bunuri second-hand, prevăzuta de art. 1522, alin. (2) din Legea nr. 571/2003 care transpune prevederile art. 334 din Directiva CE. nr. 112/20016, astfel, si in cazurile in care bunurile au fost achiziţionate prin licitaţie publica, regimul special se poate aplica numai daca bunurile au fost taxate in statul membru al furnizorului.

Toate actele normative in vigoare pentru perioada supusa inspecţiei fiscale prevăd in mod expres condiţiile in care persoana revanzatoare poate aplica regimul special de taxare prevăzut pentru bunuri second-hand achiziţionate din Uniunea Europeana, condiţii care nu sunt îndeplinite pentru cele 138 de autovehicule, legislaţia referitoare la TVA fiind aceeaşi pentru toate statele membre ale Comunităţii.

Recurenta nu poate sa aplice pana la un moment dat regimul normal la achiziţie si apoi sa aplice regimul special la revanzarea bunurilor pe teritoriul României, iar legiuitorul nu permite aplicarea unui anumit regim, normal sau special, dintr-un anumit moment, in speţa doar la livrare, ci prevede imperativ aplicarea acestui regim de la debut si pana la finalizarea tranzacţiei.

In concluzie, recurentul nu se încadrează in excepţia prevăzuta de lege, potrivit art. 1522, alin. (2) Codul fiscal, intrucat legiuitorul prevede expres si limitativ condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească recurenta pentru a fi in măsura sa aplice regimul special pentru bunurile second-hand.

Acest aspect se poate proba si cu faptul ca, pentru cele 138 de autoturisme furnizorii din Comunitatea Europeana au emis facturi fara TVA, aplicând o scutire de TVA pentru livrări intracomunitare, in baza codului de înregistrare in scopuri de TVA comunicat de A.. De asemenea, din Raportul emis de Compartimentul de schimb internaţional de informaţii nr. 1909/09.02.2015, rezulta ca, operatorii din Comunitatea Europeana au declarat inclusiv in sistemul VIES livrările intracomunitare de bunuri efectuate in regim normal de taxa pentru cele 138 de autovehicule, iar recurenta a raportat aceste achiziţii in declaraţia recapitulativa 390 VIES, de unde rezulta fara echivoc faptul ca, bunurile respective nu au fost taxate in statul membru furnizor, impozitarea urmând a fi făcuta in regim normal de TVA in tara de destinaţie.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Starea de fapt, astfel cum a fost ea evidenţiată inclusiv prin sentinţa recurată, evidenţiază următoarele:

Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/19.03.2015 emis de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ - Activitatea de Inspecţie Fiscală, organul de control a menţionat că în perioada supusă verificării, potrivit obiectului de activitate, reclamantul, contribuabil, a realizat venituri din revânzarea autoturismelor second-hand achiziţionate din Comunitatea Europeană, pentru care a aplicat cota standard de 24%, prevăzută de art. 140 alin. (1) din Codul fiscal, asupra marjei de profit obţinută pentru fiecare vânzare în parte. În aceeaşi perioadă a achiziţionat un singur autoturism de pe piaţa internă, pentru care a aplicat cota standard de 24 % asupra preţului de vânzare, iar un autovehicul achiziţionat de la B. l-a revândut către o societate din Ungaria în regim de scutire de TVA.

Echipa de control a constatat că pentru 24 autovehicule achiziţionate de la furnizori stabiliţi în Comunitatea Europeană, în regim special de taxă pe valoarea adăugată în sensul art. 333 din Directiva 112/2006, la revânzare a aplicat în mod corect cota de TVA asupra marjei de profit, însă pentru 138 autovehicule, contribuabilul a aplicat în mod eronat regimul special pentru bunurile second-hand şi a calculat TVA asupra marjei de profit, achiziţionarea fiind făcută în regim normal de TVA.

S-a mai reţinut în actul de control faptul că reclamanta nu a putut proba faptul că cele 138 de autovehicule au fost achiziţionate de la unul din furnizorii prevăzuţi de art. 1522 alin. (2) lit. a)-d) din Codul fiscal şi nu a putut proba că bunurile au fost taxate în statul membru de unde sunt furnizate conform regimului special pentru intermediarii persoane impozabile, în sensul art. 313, 326 sau 333 din Directiva 112/2006, pentru a putea fi considerate ca neimpozabile în România achiziţiile intracomunitare a celor 138 autovehicule potrivit art. 126 alin. (8) din Codul fiscal.

S-a constatat rin acelaşi act faptul că pentru cele 138 autovehicule furnizorii din Comunitatea Europeană au emis facturi fără TVA, aplicând o scutire de TVA pentru livrări intracomunitare, în baza codului de înregistrare în scopuri de TVA comunicat de reclamantă, spre deosebire de facturile pentru celelalte 24 de autoturisme pe care se face menţiunea că operaţiunea este supusă regimului special.

S-a mai reţinut că, din Raportul emis de Compartimentul de schimb internaţional de informaţii nr. 1909/9.02.2015, rezultă că operatorii din Comunitatea Europeană au declarat inclusiv în sistemul VIES livrările intracomunitare de bunuri efectuate în regim normal de taxă pentru cele 138 de autovehicule şi nu au declarat livrările supuse regimului special al bunurilor second-hand pentru celelalte 24 autovehicule. Mai mult, reclamanta a raportat aceste 138 de achiziţii în declaraţia recapitulativă 390 VIES, de unde rezultă fără echivoc faptul că bunurile respective nu au fost taxate în statul membru furnizor, impozitarea urmând a fi făcută în regim normal de TVA în ţara de destinaţie.

Organul de inspecţie fiscală a stabilit suplimentar TVA colectată în valoare de 1.272.961 RON, la care a calculat accesorii în sumă de 515384 RON.

În baza raportului de inspecţie fiscală a fost emisă decizia de impunere nr. x/19.03.2015, în care au fost înscrise obligaţiile suplimentare de plată mai sus menţionate.

Împotriva actelor administrativ-fiscale mai sus menţionate, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, pentru motivele enunţate şi în acţiunea ce face obiectul prezentei judecăţi.

Prin decizia nr. ISRc 5939/27.11.2015, Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, a fost respinsă contestaţia ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a dovedit că furnizorii săi au aplicat regimul special.

Prin Decizia nr. .1324/19.03.2015, inspecţia fiscala a stabilit in sarcina I.I. A., CUI: x, obligaţia suplimentara de plata in valoare de: TVA in suma de 1.272.961 RON, dobânzi in suma de 356.760 RON si penalităţi in suma de 158.624.

Actele administrativ-fiscale menţionate au fost supuse controlului de legalitate în faţa instanţei, aceasta respingând în primul ciclu procesual acţiunea, cu o motivare care, în esenţă, subliniază că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (8) lit. c) din Codul fiscal, furnizorul trebuie să fie organizator de vânzări prin licitaţie publică, iar bunurile trebuie să fie taxate în statul membru furnizor conform regimului special. Or reclamanta nu a dovedit cu înscrisurile depuse că cele 138 de autoturisme au fost taxate în statul membru furnizor conform regimului special.

De asemenea, trebuie îndeplinită şi o altă condiţie referitoare la faptul că livrarea de către persoana impozabilă revânzătoare trebuia supusă regimului special, condiţie ce se desprinde din dispoziţiile art. 1522 alin. (2) lit. d) Codul fiscal.

Înalta Curte apreciază că raţionamentul judecătorului fondului este incomplet, neţinând seama de particularităţile speţei, de comportamentul diligent al contribuabilului care, inainte de a aplica acest regim de vânzare, preocupat de regimul fiscal aplicabil operaţiunilor pe care le desfăşura, s-a adresat instituţiilor abilitate, cerând să fie informat despre cum anume se aplica legea in acest caz, fapt ce demonstrează buna- credinţă in raporturile cu autorităţile fiscale.

Astfel, potrivit art. 126 alin. (8) lit. c) Codul fiscal, nu sunt considerate operaţiuni impozabile în România achiziţiile intracomunitare de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecţie şi de antichităţi, în sensul prevederilor art. 1522, atunci când vânzătorul este o persoană impozabilă revânzătoare, care acţionează în această calitate, iar bunurile au fost taxate în statul membru de unde sunt furnizate, conform regimului special pentru intermediarii persoane impozabile, în sensul art. 313 şi 326 din Directiva 112, sau vânzătorul este organizator de vânzări prin licitaţie publică, care acţionează în această calitate, iar bunurile au fost taxate în statul membru furnizor, conform regimului special, în sensul art. 333 din Directiva 112.

În speţă, actele dosarului dovedesc ca toate autoturismele au fost achiziţionate in urma unor licitaţii publice in temeiul unui contract pe baza căruia se plăteşte comision pentru fiecare autoturism licitat si achiziţionat, fapt adus la cunoştinţa organelor de control fiscal şi dovedit prin facturile de achiziţie si "Notificările de vânzare " primite după fiecare licitaţie câştigată.

Mai mult, diligenţa contribuabilului a făcut ca, prin adresa înregistrată la Administraţia Finanţelor Publice Roman nr. 27276 din 29-01-2010, a cerut sa i se precizeze care sunt situaţiile in care se poate aplica Regimul special de TVA pentru achiziţia de autoturisme second-hand iar răspunsul organului fiscal a fost în sensul că, pentru autoturismele achiziţionate de la persoane revanzătoare, la livrarea acestora "veţi aplica TVA doar asupra marjei profitului (diferenţa dintre preţul de vânzare si preţul de cumpărare)" - adresa nr. x/5.02.2010.

Regimul de impozitare a marjei de profit realizate de comerciantul persoană impozabilă atunci când sunt livrate bunuri second-hand precum cele în discuţie în speţă constituie un regim special de TVA, care derogă de la regimul general al Directivei TVA.

Astfel cum rezultă din cuprinsul articolelor 314 şi 315 din Directiva TVA, regimul marjei de profit permite unui comerciant persoană impozabilă să nu aplice TVA-ul decât la marja de profit pe care a realizat-o la revânzarea bunurilor second-hand achiziţionate de la una dintre persoanele care intră sub incidenţa articolului 314 literele (a)-(d) din Directiva TVA, marja de profit menţionată corespunzând diferenţei dintre preţul de vânzare solicitat de comerciantul persoană impozabilă pentru bunuri şi preţul de cumpărare.

Obiectivul regimului marjei de profit este, astfel cum reiese din considerentul (51) al Directivei TVA, de a evita dubla impozitare şi denaturarea concurenţei între persoanele impozabile în domeniul bunurilor second-hand.

Impozitarea, la întregul preţ, a livrării unor bunuri second-hand de către un comerciant persoană impozabilă, în condiţiile în care preţul la care acesta din urmă a achiziţionat bunurile respective încorporează valoarea TVA-ului care a fost achitat în amonte de o persoană care face parte din una dintre categoriile identificate la articolul 314 literele (a)-(d) din directiva menţionată şi pe care nici această persoană, nici comerciantul persoană impozabilă nu a fost în măsură să îl deducă, ar determina, astfel, o asemenea dublă impozitare.

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a permite unei persoane impozabile să aplice regimul marjei de profit sunt prevăzute la articolul 314 din Directiva TVA. Acest articol, în afara faptului că precizează tipurile de bunuri pe care un comerciant persoană impozabilă poate să le livreze sub regimul marjei de profit, indică, la literele (a)-(d), lista persoanelor de la care acest comerciant persoană impozabilă trebuie să achiziţioneze aceste bunuri pentru a i se permite astfel să aplice acest regim special. Aceste diferite persoane au în comun faptul că nu au putut deduce în niciun fel taxa achitată în amonte la achiziţionarea bunurilor menţionate şi au suportat, aşadar, integral această taxă.

Ipoteza de aplicare a regimului marjei de profit prevăzută la articolul 314 litera (d) din Directiva TVA este supusă condiţiei ca bunurile prevăzute de acest articol să fie livrate persoanei impozabile de un alt comerciant persoană impozabilă care aplicase acest regim special livrării, condiţie care nu era îndeplinită în speţă.

Chiar dacă nu erau reunite toate condiţiile materiale care conferă dreptul la scutirea de TVA a unei livrări intracomunitare sau la deducerea TVA-ului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că beneficiul dreptului menţionat nu poate fi refuzat unei persoane impozabile care a acţionat cu bună-credinţă şi care a luat toate măsurile care îi pot fi pretinse în mod rezonabil pentru a se asigura că operaţiunea pe care o efectuează nu o pune în situaţia de a participa la o fraudă fiscală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2007, Teleos şi alţii, C-409/04, EU:C:2007:548, punctul 68, precum şi Hotărârea din 6 septembrie 2012, Mecsek-Gabona, C-273/11, EU:C:2012:547, punctele 47-50 şi 55). Consideraţiile sunt relevante în cazul în care autorităţile sau instanţele naţionale refuză să acorde beneficiul dreptului de a aplica regimul marjei de profit, prevăzut la articolul 314 din Directiva TVA.

Administraţia fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care doreşte să exercite dreptul de a aplica regimul marjei de profit, pe de o parte, să verifice, printre altele, că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept şi-a îndeplinit obligaţiile referitoare la depunerea de declaraţii privind TVA-ul şi la plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privinţă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C-80/11 şi C-142/11, EU:C:2012:373, punctul 61). Astfel, în principiu, este de competenţa autorităţilor fiscale să efectueze controalele necesare la operatori pentru a detecta nereguli şi fraude privind TVA-ul, precum şi să aplice sancţiuni operatorului care a săvârşit aceste nereguli sau aceste fraude (a se vedea prin analogie Hotărâreadin 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C-80/11 şi C-142/11, EU:C:2012:373, punctul 62).

Astfel, revine instanţei de trimitere sarcina de a aprecia aspectul dacă contribuabilul a acţionat cu bună-credinţă şi a luat toate măsurile care îi pot fi impuse în mod rezonabil pentru a se asigura că operaţiunile pe care le-a realizat nu erau implicate într-o fraudă fiscală.

În cauza C-624/15, prin decizia din 2 noiembrie 2015, în procedura "Litdana" UAB împotriva Valstybinė, Curtea a concluzionat:, Articolul 314 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010, trebuie interpretat în sensul că se opune ca autorităţile competente ale unui stat membru să refuze unei persoane impozabile, care a primit o factură pe care figurează menţiuni referitoare atât la regimul marjei de profit, cât şi la scutirea de taxa pe valoarea adăugată (TVA), dreptul de a aplica regimul marjei de profit, chiar dacă dintr-un control ulterior efectuat de autorităţile menţionate rezultă că comerciantul persoană impozabilă care a furnizat bunurile second-hand nu aplicase efectiv acest regim livrării acestor bunuri, cu excepţia cazului în care autorităţile competente stabilesc că persoana impozabilă nu a acţionat cu bună-credinţă sau că nu a luat toate măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a se asigura că operaţiunea pe care o efectuează nu o pune în situaţia de a participa la o fraudă fiscală, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere.,,

Având în vedere această jurisprudenţă şi reţinând buna-credinţă a recurentului, care a luat toate măsurile rezonabile care îî stăteau în putere pentru a se informa asupra regimului fiscal aplicabil operaţiunilor derulate, Înalta Curte va valida apărările acestuia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Întreprinderea Individuală A. împotriva sentinţei nr. 123 din data de 10 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Va casa sentinţa recurată şi, rejudecând:

Va addmite acţiunea formulată de reclamanta Întreprinderea Individuală A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Va anula decizia de soluţionare a contestaţiei nr. ISRc 5939/27.11.2015 şi decizia de impunere nr. x/19.03.2015 emise de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Întreprinderea Individuală A. împotriva sentinţei nr. 123 din data de 10 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamanta Întreprinderea Individuală A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Anulează decizia de soluţionare a contestaţiei nr. ISRc 5939/27.11.2015 şi decizia de impunere nr. x/19.03.2015 emise de pârâtă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2020.