Daily allowance paid to posted workers is salary income; tax assessment upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală-Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Galaţi-Serviciul Soluţionare Contestaţii:

- anularea Deciziei nr. 446 din 15.05.2014, emisa de către D.G.R.F.P. GALAŢI-Serviciul Soluţionare Contestaţii; anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscala nr. x din 29.06.2012, emisa de către D.G.F.P. Caraş-Severin ca fiind netemeinică şi nelegală;

- admiterea contestaţiei formulate, exonerarea de la plata către bugetul de stat a sumei totale de 5.115.512 RON reprezentând obligaţii fiscale principale de natura: impozitului pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi - persoane juridice nerezidente, contribuţiei de asigurări sociale datorate de angajator, contribuţiei individuale de asigurări sociale reţinute de la asiguraţi, contribuţiei de asigurări pentru şomaj datorate de angajator, contribuţiei individuale de asigurări pentru şomaj reţinute de la asiguraţi, contribuţiei pentru asigurări de sănătate datorate de angajator, contribuţiei pentru asigurări de sănătate reţinute de la asiguraţi, contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice, contribuţiei de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale datorate de angajator, contribuţia angajatorilor la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor cat şi obligaţii fiscale accesorii de natura dobânzilor/majorărilor de întârziere şi penalităţilor de întârziere, stabilite de către Serviciul de Inspecţie Fiscala nr. x din cadrul D.G.F.P. Caraş-Severin, în baza Raportul de inspecţie fiscală nr. x/29.06.2012 şi a Deciziei de impunere nr. x/29.06.2012, ca fiind netemeinice şi nelegale;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 52 din 29 februarie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 52 din 29 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, care invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, rejudecând litigiul în fond să se admită acţiunea aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamanta SC A. SRL a arătat, în esenţă, următoarele:

Hotărârea primei instanţe nu este motivată, nu cuprinde raţionamentul logico - juridic al judecătorului, care să conducă la adoptarea unei soluţii, ci prima instanţă nu face decât să copieze ad litteram susţinerile părţilor, fără a le analiza în mod critic. Instanţa de fond a omis să analizeze argumentele reclamantei, analizând doar apărările pârâtului, fără a face vreo referire la probele administrate în cauză, care erau în favoarea reclamantei.

O dovadă a faptului că instanţa a analizat superficial şi părtinitor cauza rezultă din faptul că aceasta a ignorat cu desăvârşire proba cu expertiza contabilă efectuată în dosar. Instanţa nu a motivat înlăturarea concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză, singurul aspect pe care îl reţine cu privire la această probă este că expertul contabil are opinie contrară celor reţinute de organul fiscal.

Nu se putea ignora un raport de expertiză care nu este combătut prin nicio altă probă. Instanţa de fond, dacă nu era lămurită prin expertiza efectuată în cauză, putea dispune întregirea expertizei, o nouă expertiză, având de asemenea posibilitatea să ceară lămuriri expertului, ori, în speţa de faţă instanţa nu a dispus astfel.

Totodată, faţă de concluzia instanţei de fond, referitoare la faptul că acţiunea a rămas fără obiect pentru suma de 4.038.965 RON, deoarece a fost emisă Decizia de anulare nr. 38.930 din 25 noiembrie 2015, sumele reţinute prin actele constatate fiind anulate conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, actele administrative pentru această sumă sunt rămase fără obiect şi se impune anularea lor.

Referitor la problema de drept dedusă judecăţii, respectiv aceea de a stabili dacă în mod corect sau nu reclamanta a evidenţiat şi declarat contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţii temporari, considerând că celelalte drepturi pe care le acordă, respectiv diurnă, nu sunt drepturi de natură salarială, ci reprezintă dreptul de delegare/detaşare, se constată că instanţa de fond nu a încadrat corect starea de fapt din prezenta cauză în cea de drept, acordând eficacitate doar normelor legale invocate de pârâtă, care nu erau incidente în cauză.

Instanţa de fond, în mod injust, a apreciat că nu poate fi reţinută neconcordanţă între actele normative din România şi directivele Comisiei Europene, că interpretarea organului fiscal ar fi în contradicţie cu Directiva 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, cu consecinţa aplicării unui regim discriminatoriu faţă de angajaţii utilizatorului. Curtea a reţinut că aceste directive au fost implementate în legislaţia naţională şi astfel nu intră în contradicţie cu dispoziţiile legii interne prin care s-a menţionat că angajatul temporar aflat la dispoziţia utilizatorului să aibă aceleaşi drepturi cu cele ale angajaţilor proprii ai utilizatorului, în acest sens fiind prevederile art. 95, art. 100 din Legea nr. 53/2003, art. 21 lit. a) din H.G. nr. 938/2004, art. 11 alin. (3) şi art. 19 lit. d) din H.G. nr. 1256/2011. Astfel, în mod nelegal, instanţa de fond nu a respectat obligaţia de a asigura efectul deplin al normei de drept comunitar care presupune că o normă comunitară creează drepturi în patrimoniul persoanelor fizice sau juridice pe care aceştia nu le pot valorifica prin aplicarea directă, dar le pot invoca în faţa instanţei de judecată. Potrivit art. 148 din Constituţia României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii, precum şi celelalte reglementări comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

De la data aderării României la Uniunea Europeană, un principiu fundamental incitând inclusiv în materie fiscală este principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de dreptul naţional.

Egalitatea în faţa legii fiscale este consacrată în art. 16 din Constituţia României, însă uneori acest principiu nu este respectat de către legislator, care alege să reglementeze o anumită instituţie juridică într-o manieră susceptibilă să genereze discriminări între persoanele fizice şi juridice cu privire la exerciţiul anumitor drepturi fundamentale.

Recurenta a făcut, în continuare, un inventar al unor principii de drept comunitar, cum este principiul securităţii juridice, principiile echivalenţei şi afectivităţii, principiul încrederii legitime. De asemenea, a invocat principiul exercitării dreptului de apreciere de către organul fiscal, folosirii limbii române ca limbă oficială din administrarea impozitelor şi taxelor, precum şi principiul dreptului de a fi ascultat, concluzionând că, contrar susţinerilor instanţei de fond, sunt incidente în cauză prevederile Directivei 96/71/CE care precizează că directiva se aplică întreprinderilor înfiinţate într-un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaţionale, detaşează lucrători, conform art. 1 alin. (3), pe teritoriul unui stat membru.

Art. 1 alin. (3) lit. c) menţionează că directiva se aplică în măsura în care întreprinderile menţionate la alin. (1) iau una din următoarele măsuri cu caracter transnaţional:

"c) Detaşarea, în calitate de întreprindere cu încadrare în muncă temporară sau întreprindere care a pus la dispoziţie un lucrător, a unui lucrător la o întreprindere utilizatoare Înfiinţată sau care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, dacă există un raport de muncă între întreprinderea cu încadrare în muncă temporară sau întreprinderea care a pus la dispoziţie lucrătorul şi lucrător pe perioada detaşării."

Societatea reclamantă este o societate care din punctul de vedere al obiectului de activitate este, în înţelesul Directivei, o întreprindere cu încadrare în muncă temporară, care pune la dispoziţie un lucrător la o întreprindere utilizatoare care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, existând în acest sens un raport de muncă între societate ca agent de muncă temporară şi lucrătorul - angajatul temporar- pe perioada detaşării, cât şi un contract de punerea la dispoziţie a încheiat cu un utilizator.

În concepţia legislatorului român, punerea la dispoziţie a unui salariat de către o întreprindere de muncă temporară sau agenţie deplasare, la o întreprindere utilizatoare reprezintă pentru salariat o detaşare din punct de vedere al legislaţiei muncii, or, aceste prevederi trebuie aplicate nediscriminatoriu şi pentru salariaţii români care desfăşoară activitate pe teritoriul unui stat comunitar, cât şi pentru salariaţii străini care desfăşoară activitate pe teritoriul României.

Art. 9 din Legea nr. 344/2006 prevede clar faptul că indemnizaţiile specifice detaşării sunt considerate parte a salariului minim doar în măsura în care nu sunt acordate salariatului pentru acoperirea cheltuielilor generate de detaşare, precum cele de transport cazare şi masă.

Salariatul temporar este şi rămâne angajat al agentului de muncă temporară, chiar dacă utilizatorul beneficiază de rezultatul muncii acelui lucrător, în consecinţă, drepturile salariale ce se acordă trebuie să fie raportate la angajatorul său direct, respectiv la agentul de muncă temporară şi nicidecum la utilizator.

Contrar aprecierii instanţei de fond, art. 101 din Codul Muncii precizează în mod clar faptul că dispoziţiile legale, prevederile regulamentelor interne, precum şi cele ale contractelor colective de muncă aplicabile salariaţilor angajaţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată la utilizator, se aplică în egală măsură şi salariaţilor temporari pe durata misiunii la acesta.

Art. 3 alin. (6) şi (7) din Directiva 96/71/CE delimitează atât durata detaşării şi condiţiile de plată ale angajaţilor temporari, astfel că durata detaşării se calculează în funcţie de o perioadă de referinţă de la data începerii, cât şi componenta salariului, astfel alocaţiile specifice detaşării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlul de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare şi masă.

În accepţiunea acestei prevederi legale, societatea a procedat la plata unui salariu, iar separat la plata cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare şi masă. Organele de inspecţie fiscală nu au coroborat legislaţia comunitară cu cea fiscală, astfel că nu au luat în considerare faptul că la nivel de Uniune Europeană, munca temporara reprezintă o detaşare a unui lucrător temporar într-un alt stat membru, în acest fel cheltuielile sunt formă de diurnă nefiind considerate deductibile fiscal.

Opinia instanţei de fond în sensul că dispoziţiile art. 4 lit. c) din Legea nr. 344/2006 nu sunt incidente în cauză este eronată, având în vedere că, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, cheltuielile de transport, cazare şi masă nu au fost avute în vedere la întregirea bazei impozabile.

Instanţa de fond a apreciat de asemenea greşit că nu sunt incidente în speţă prevederile din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anul 2007 - 2010.

Referitor la neaplicarea unitară a legislaţiei fiscale pe teritoriul României, este de reţinut că inspectorii fiscali au apreciat greşit că statutul salariatului temporar nu este acela de salariat detaşat sau delegat astfel cum este definit de Codul Muncii, fără să ţină seama de prevederile Directivei 96/71/CE, care precizează că activitatea lucrătorilor încadraţi în muncă temporară, pus la dispoziţia unei întreprinderi utilizatoare, reprezintă o operaţiune de detaşare/delegare, în cadrul prestării de servicii transnaţionale, conform art. 1 alin. (3) lit. c).

De asemenea, în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că sunt neîntemeiate susţinerile referitoare la neretroactivitatea prevederilor art. 29618 din Codul fiscal.

Instanţa de fond a omis să analizeze motivele invocate, coroborate cu restul argumentelor din cuprinsul acţiunii, de natură a demonstra nelegalitatea actelor administrative contestate.

În soluţionarea spetei este relevant şi faptul că, potrivit art. 214 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă, cât şi faptul că nu au fost formulate obiecţiuni cu privire la cele constatate de către expertul contabil, concluzii care deşi au fost prezentate instanţei, aceasta le-a ignorat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi au depus la dosar întâmpinări, în cuprinsul cărora au solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, precum şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte nu poate primi critica formulată de către reclamantă, în sensul că hotărârea primei instanţe este nemotivată. Dimpotrivă, constată instanţa de control judiciar, instanţa de fond a făcut o atentă examinare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, arătând detaliat care sunt argumentele care justifică soluţia adoptată în cauză. Astfel, judecătorul fondului a arătat de ce în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale privitoare la acordarea indemnizaţiei de delegare/detaşare în privinţa salariaţilor temporari, a explicat amănunţit de ce detaşarea, respectiv delegarea sunt instituţii diferite de statutul salariaţilor plătiţi de agentul de muncă temporară. În continuare, judecătorul cauzei a arătat de ce nici prevederile art. 101 din Codul Muncii nu conduc la concluzia că aceste prevederi ar justifica acordarea unde indemnizaţii de delegare sau detaşare salariatului temporar, în condiţiile în care statutul salariatului temporar nu este acela de salariat detaşat sau delegat, aşa cum este definit acest statut de prevederile art. 42 - 47 din Codul Muncii. A mai arătat judecătorul cauzei că dispoziţiile art. 4 lit. c) din Legea nr. 344/2006 nu reprezintă o bază legală pentru concluzia că diurna acordată muncitorilor temporari nu este un drept de natură salarială, explicând raţionamentul care l-a condus la această opinie. În acest context, apare ca eronată afirmaţia reclamantei-recurente că instanţa de fond nu ar fi examinat susţinerile SC A. SRL, ci ar fi preluat doar pe cele ale pârâtului, câtă vreme din cuprinsul sentinţei recurate rezultă cu evidenţă că fiecare din motivele relevante invocate prin acţiune de către SC A. SRL au fost analizate de către instanţă. Astfel, la filele x verso - 78 din dosarul de fond, în cuprinsul sentinţei recurate, sunt expuse pe larg argumentele care au justificat adoptarea soluţiei de către judecător, instanţa explicând în fiecare caz în parte de ce nu împărtăşeşte opinia reclamantei în privinţa interpretării regulilor juridice aplicabile în cauză.

Instanţa de judecată nu a analizat superficial şi părtinitor cauza, aşa cum susţine reclamanta în recurs, cu referire expresă la expertiza contabilă efectuate în cauză. Contrar celor susţinute în recurs, Curtea de Apel a luat în considerare concluziile expertizei, cum, de exemplu, a făcut-o atunci când s-a referit la constatarea expertului că, în cauză, cheltuielile de transport, cazare şi masă nu au fost avute în vedere la reîntregirea bazei impozabile. De asemenea, instanţa a analizat atent opinia expertului în legătură cu cuantumul reprezentând obligaţii fiscale principale calculate ca diferenţă între obligaţiile fiscale declarate şi cele datorate, observând, corect, că acesta este singurul aspect asupra căruia expertul contabil are o opinie contrară celor reţinute în actele de control de către organele fiscale. În continuare a arătat că nu împărtăşeşte concluzia din expertiză, motivând temeinic punctul său de vedere asupra acestei chestiuni(a se vedea dosarul de fond).

Prima instanţă a reţinut că reclamantei, prin decizia contestată, i s-a imputat suma totală de 5.115.512 RON, din care 4.038.965 RON, consecinţă a incidenţei prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, conform cărora au fost anulate diferenţele de obligaţii fiscale principale şi şi accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la î1 iulie 2015 şi până la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Cu privire la suma anulată în baza actului normativ precitat, prima instanţă a apreciat că acţiunea promovată de către reclamanta SC A. SRL a rămas fără obiect.

Prin recursul formulat reclamanta critică soluţia instanţei de judecată, apreciind, în esenţă, că, dimpotrivă, actele administrative contestate au rămas fără obiect în privinţa sumei de 4.038.965 RON, astfel că trebuiau anulate de către Curtea de Apel.

Nici această critică nu poate fi primită, apreciază instanţa de control judiciar.

În consonanţă cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte consideră că obligaţiile fiscale în discuţie au fost anulate prin efectul legii şi chiar dacă nici în decizia nr. 38930/25.11.2015 nu se anulează parţial decizia de impunere contestată, preferându-se formula utilizată în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, aceea de anulare a obligaţiilor fiscale, reclamanta SC A. SRL a fost exonerata de obligaţia de a plăti suma de 4.038.965 RON, consecinţă a deciziei suverane a legislatorului român de a proceda în maniera în care a făcut-o, astfel că Decizia de impunere nr. x/29.06.2012 a pierdut caracterul executoriu specific unui act administrativ, parţial, pentru suma de 4.038.965 RON, motiv pentru care acţiunea a rămas fără obiect din acest punct de vedere, iar, prin urmare, soluţia primei instanţe este corectă.

Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă critică modul în care prima instanţă a tranşat chestiunea privitoare la diurna pe care SC A. SRL a acordat-o salariaţilor temporari pentru activitatea desfăşurată pe teritoriul altei ţări. Reclamanta a considerat că diurna acordată acestor lucrători nu reprezintă drepturi de natură salarială, ci drepturi de delegare/detaşare care nu se iau în calcul la stabilirea bazei de impozitare. Organele fiscale au apreciat însă că salariaţii temporari nu au dreptul la diurnă întrucât statutul lor nu este acela de salariaţi delegaţi sau detaşaţi, iar suma plătită cu titlul de diurnă reprezintă venit salarial, iar modul în care a procedat SC A. SRL, aceasta a modificat baza de impunere. Instanţa de fond a considerat, luând ca reper dispoziţiile legale naţionale incidente în cauză, că diurna reprezintă indemnizaţia zilnică ce se acordă unei persoane salariate pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în altă localitate în interes de serviciu, însă statutul salariaţilor temporari diferă de cel al salariaţilor delegaţi sau detaşaţi. În opinia instanţei de fond persoanele delegate exercită pentru angajator activităţi de natura atribuţiilor de serviciu însă în afara locului său de muncă, pe când în cazul salariaţilor temporari, prin însăşi contractul de muncă temporară, se stabileşte că locul de muncă este la utilizatorul străin, acolo unde prestează muncă la solicitarea şi din dispoziţia acestuia din urmă

Pe lângă critica referitoare la modul greşit de interpretare a normelor legale naţionale, reclamanta-recurentă arată că aceste reguli naţionale sunt neconforme cu Directiva nr. 96/71/CE .

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că într-adevăr directiva menţionată de către recurentă, amintită de altfel şi în sentinţa recurată, este aplicabilă speţei, iar potrivit principiilor aplicării imediate şi directe în dreptul intern, a prevalenţei normelor europene în raport de dreptul intern, regulile fixate de către aceasta se aplică cu prioritate, chiar dacă regulile naţionale ar avea un conţinut neconcordant cu cele europene, consecinţa fiind aceea că normele naţionale ar urma să fie înlăturate.

Mai precis, textul legal aplicabil îl reprezintă art. 3 al Directivei nr. 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996, privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestări de servicii.

Alin. 1 al acestui text legal prevede următoarele:

"1) Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menţionate la articolul 1 alin. (1) garantează lucrătorilor detaşaţi pe teritoriul lor condiţii de muncă şi de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările:

- prin acte cu putere de lege şi acte administrative şi/sau

- prin convenţii colective sau sentinţe arbitrale de generală aplicare în sensul alin. (8), în măsura în care acestea se referă la activităţile menţionate în anexă:"

În continuare, la lit. c) se arată că:

"(c) salariul minim, inclusiv plata orelor suplimentare; prezenta literă nu se aplică sistemelor complementare de pensii;"

În alin. (7) al aceluiaşi articol (paragraful 2) se stipulează că:

"Alocaţiile specifice detaşării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare şi masă."

În argumentaţia dezvoltată de către recurentă se face însă abstracţie de modul în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat prevederile mai sus menţionate ale directivei, în hotărârea Curţii de la 12 februarie 2015, pronunţată în cauza C - 396/13.

Este adevărat că atât directiva, cât şi hotărârea Curţii utilizează noţiunea de detaşare atunci când se referă la angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altei ţări, cum este cazul în speţă, însă ceea ce este relevant în cauză este, independent de terminologia utilizată, că opinia Curţii de la Luxemburg este contrară opiniei recurentei-reclamante SC A. SRL şi confirmă, practic, soluţia primei instanţe din cauza de faţă. Astfel, conform recurentei-reclamante diurna acordată angajaţilor care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări nu reprezintă un drept de natură salarială şi, prin urmare, nu se ia în calcul la stabilirea impozitului pe salarii. Or, Curtea de la Luxemburg a statuat neechivoc că diurna trebuie considerată parte a salariului minim, în condiţii identice cu cele la care este supusă includerea acestei diurne în salariul minim plătit lucrătorilor locali cu ocazia unei detaşări a acestora în interiorul statului membru în cauză. Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a acordat diurnă pentru că lucrătorii în discuţie au prestat o muncă specifică la un alt loc de muncă în interiorul statului străin, decât cel stabilit iniţial de utilizatorul străin, ci pur şi simplu pentru că lucrătorii români au prestat muncă pentru acel utilizator în străinătate.

Aşadar, chestiunea fundamentală în cauză nu este dacă lucrătorii temporari au sau nu dreptul la la acordarea unei diurne la fel ca pentru lucrătorii detaşaţi sau delegaţi, ci este problema calificării diurnei respective ca venit de natură salarială sau nu, cu consecinţa, de aici, a luării sau nu a acesteia în considerare la întregirea bazei impozabile pentru determinarea impozitului pe salariu. Iar în această problemă opinia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este fundamental diferită de poziţia exprimată de către reclamanta SC A. SRL, de aceea susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite.

Deosebit de important este, în cadrul acestei discuţii, observaţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că diurna este destinată să asigure protecţia socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detaşare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obişnuit, că o astfel de diurna trebuie calificată ca o alocaţie specifică detaşării, şi că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directivă, această alocaţie este o parte a salariului minim (paragrafele 48 - 50 din hotărârea Curţii).

Evident, în conţinutul diurnei despre care face vorbire Curtea de la Luxemburg, considerată parte a salariului minim, nu intră sumele de bani acordate salariaţilor pentru acoperirea cheltuielilor de transport, cazare şi masă, aşa cum rezultă de altfel explicit şi din prevederile art. 9 din Legea nr. 344/2006, însă în cauză diurna care face obiectul analizei prezentei cauze nu are incluse sume de acest fel, care să o excludă din încorporarea în salariul minim.

În ceea ce priveşte normele juridice naţionale pe care le-a examinat instanţa de fond, şi referitor la care în recurs se susţine că s-a făcut o interpretare greşită, argumentaţia pe care a produs-o reclamanta este irelevantă deoarece concluzia la care a ajuns instanţa naţională şi pe care şi-a fundamentat soluţia pronunţată în cauză, este o la concluzie identică cu cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, or, interpretarea normei incidente din Directiva 96/71 de către Curtea de la Luxemburg este obligatorie pentru instanţa naţională, în condiţiile în care Curtea posedă monopolul interpretării tratatelor constitutive europene şi a celorlalte norme europene, singura interpretare autentică în spaţiul juridic unional. Or, o interpretare a normelor naţionale contrară interpretării autentice, putere juridică pe care o posedă exclusiv Curtea de la Luxemburg, nu poate fi primită. De aceea, un examen concret al argumentelor recurentei cu privire la interpretarea normelor naţionale apare ca inutil.

La fel, enumerarea în cuprinsul memoriului de recurs a unui set de principii de drept comunitar nu schimbă datele problemei. Prin acest inventar al principiilor de drept comunitar cum ar fi cel al securităţii juridice, ale echivalenţei şi efectivităţii, al încrederii legitime etc., reclamanta tinde să demonstreze incidenţa în speţă a prevederilor Directivei nr. 96/71/CE, ceea ce, consideră Înalta Curte este evident, aşa cum rezultă din considerentele prezentei decizii, însă ceea ce este relevant în cauză este că, în virtutea puterii juridice pe care Curtea de la Luxemburg o posedă, această instanţă a dat o interpretare contrară celei susţinute de către reclamanta SC A. SRL în privinţa calificării juridice a diurnei acordate lucrătorilor temporari, cu ocazia examinării prevederilor art. 3 din sus amintita directivă.

Faţă de ce preced, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de către reclamanta SC A. SRL, potrivit art. 496 din Codul de procedură civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 52 din 29 februarie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă .

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2019.

GGC - OB