Civil liability for state fiscal authorities: causation and quantification of damages from unlawful tax assessments blocking end-user authorizations

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâţilor să achite cu titlu de "despăgubiri" următoarele sume de bani:

- suma de 5.400.000 RON cu titlu de profit mediu net nerealizat de către S.C. A. S.R.L. în perioada 2009 - 2014 datorită emiterii unei succesiuni de titluri executorii şi punerii în executare a acestora de către D.R.A.O.V. Craiova şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt, care au fost declarate nelegale şi anulate ulterior de instanţele de judecată investite cu soluţionarea acţiunilor în anularea actelor administrative;

- dobânda comercială aferentă sumei de 33.800 RON consemnată la B. cu titlu de cauţiune pentru perioada 25 iunie 2012 - 03.12.2014;

- suma de 35.000 RON cu titlu de cheltuieli efectuate de către S.C. A. S.R.L., pe parcursul derulării procedurilor administrativ - jurisdicţionale în vederea anulării titlurilor executorii nelegale cu avocaţii, experţii tehnici, inclusiv în faza de cercetare penală efectuată împotriva administratorului la sesizarea pârâtelor, sumă ce va fi dovedită cu documente justificative conform legii;

- suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale către asociatul unic, domnul C., pentru suferinţele psihice, frustrările nejustificate, stresul, atingerea adusă imaginii, onoarei şi reputaţiei sale ca persoană şi om de afaceri, prin actele administrative abuzive şi nelegale, anulate ulterior.

Pârâta DGRFP Craiova a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 189 din 17 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

A respins acţiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea formulată de reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi administrator C., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 189 din 17 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L. pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În referire la motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, pentru faptul că, pe de o parte, se arată că prejudiciul solicitat în cauză, în cuantum de 5400000, reprezentând profitul mediu net nerealizat în perioada 2009-2014, nu este unul cert, întrucât suma rezultată din expertiza efectuată în cauză este de 1 782 514 RON, iar pe de altă parte, s-a reţinut că prejudiciul ar fi incert pentru că, în perioada de referinţă, reclamanta ar fi avut o cifră de afaceri fluctuantă, a realizat şi alte activităţi economice şi nu a făcut dovada unor relaţii comerciale contractuale care să ateste că ar fi obţinut în mod cert venituri de un anumit nivel dacă ar fi desfăşurat aceeaşi activitate în continuare.

Reproşează recurenta A. S.R.L. primei instanţe faptul că aprecierea certitudinii prejudiciului prin prisma dovedirii eventualelor contracte economice din perioada 2009-2014 este o împrejurare străină de natura cauzei, în condiţiile în care reclamanta a precizat în acţiune că, retrăgându-i-se autorizaţia de utilizator final, nu a mai putut să încheie contracte comerciale privind activitatea de producere şi comercializare a diluanţilor, iar încheierea unor astfel de contracte ar fi condus la prejudicii constând în penalităţi de întârziere şi alte despăgubiri pentru neexecutarea acestora.

Cât priveşte motivarea instanţei de fond, în cuprinsul căreia s-a reţinut că reclamanta A. S.R.L. a desfăşurat "activitate economică" în perioada 2009-2014, şi aceasta este considerată de recurentă a fi străină de natura cauzei, întrucât despăgubirile au fost solicitate pentru faptul că intimatele-pârâte au blocat activitatea persoanei juridice de producere şi comercializare a diluanţilor în regim de scutire de la plata accizelor, nicidecum alte activităţi.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că aceste motive, străine de natura cauzei, conduc la eliminarea dreptului său legitim de a primi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin faptele culpabile ale intimatelor-pârâte, instanţa de fond refuzând să acorde dreptul la despăgubirile solicitate. A făcut trimitere recurenta A. S.R.L. la jurisprudenţa CEDO, arătând că o acţiune sau o omisiune nelegală în activitatea autorităţilor publice antrenează obligaţia de reparare a pagubei cauzate, iar temeiul de drept pentru despăgubirile solicitate, prevăzut de art. 18 din Legea nr. 554/2004, este o consacrare a principiului instituit de art. 215 din TFUE.

În privinţa temeiului de casare regăsit în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a susţinut recurenta-reclamantă că a fost analizată eronat, de către prima instanţă, condiţia existenţei legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul pretins şi actul administrativ nelegal, întrucât s-a luat în considerare emiterea actelor administrative de impunere fiscală ce au fost anulate de către instanţele judecătoreşti, reţinându-se că, prin ele însele, aceste acte nu ar fi produs prejudiciul invocat de reclamanta A. S.R.L., în loc sa fie analizat întreg lanţul cauzal determinat de emiterea acestor acte. În acest context, a arătat recurenta-reclamantă că deciziile de impunere privind accize, TVA şi accesorii au generat înscrierea în evidenţele fiscale a respectivelor obligaţii suplimentare de plată la bugetul de stat, în sarcina contribuabilului A. S.R.L., iar mai departe, înscrierea acestor obligaţii fiscale nedatorate a determinat imposibilitatea eliberării în continuare a autorizaţiilor de utilizator final care permiteau producerea şi comercializarea produselor energetice în regim de scutire de accize, care se eliberau exclusiv solicitanţilor care nu aveau înscrise datorii în certificatul de atestare fiscală şi nu aveau date înscrise în cazierul fiscal (H.G. nr. 1618/2008 pentru modificarea şi completarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal).

În consecinţă, acest obiect distinct de activitate al recurentei-reclamante a încetat să se realizeze din culpa intimatelor-pârâte, iar împrejurarea că societatea a realizat alte activităţi este irelevantă în analiza legăturii de cauzalitate dintre fapta organelor fiscale şi prejudiciul pretins în cauză.

În opinia recurentei-reclamante sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, iar dreptul fundamental al cetăţeanului român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităţilor publice este recunoscut prin Constituţia României, fiind indicate, în acest sens, prevederile constituţionale ale art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 şi art. 123 alin. (5).

Cât priveşte dobânda aferentă cauţiunii în cuantum de 33800 RON, susţine recurenta-reclamantă că soluţia primei instanţe este criticată pentru aceleaşi considerente ca cele expuse anterior pentru cealaltă componentă a prejudiciului solicitat, dobânda solicitată fiind echivalentul prejudiciului produs prin lipsa de folosinţă a sumei consemnate cu titlu de cauţiune.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 iulie 2017, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A susţinut intimata-pârâtă că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum corect, în opinia sa, a stabilit prima instanţă prin sentinţa atacată. În referire la suma de 5400000 RON, reprezentând prejudiciu, a arătat intimata DGRFP Craiova că nu s-a precizat din ce este compusă această sumă, nefiind, aşadar, respectate prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., care impun ca în cererea de chemare în judecată să se arate modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea valorii obiectului cererii.

A mai arătat intimata-pârâtă că o eventuală pagubă a Societăţii recurente s-ar fi putut produce dacă, după anularea actului administrativ fiscal, organul fiscal ar fi ignorat acest lucru şi ar fi trecut la executarea silită a societăţii pentru obligaţiile datorate bugetului de stat consolidat.

Cât priveşte profitul mediu net pentru perioada 2009-2014, menţionează intimata-pârâtă că societatea nu a deţinut bunuri mobile/imobile, astfel că nu a intrat în discuţie o blocare a activităţii de producţie ca urmare a unei eventuale valorificări a acestor bunuri, că nu au fost poprite conturile societăţii, iar cifra de afaceri realizată rezultă din bilanţurile contabile pentru anii 2009, 2010, 2011 şi 2012 şi din deconturile de TVA depuse la administraţia fiscală competentă. A afirmat intimata DGRFP Craiova că Societatea A. S.R.L. nu şi-a încetat activitatea, iar administratorul său statutar este asociat şi administrator şi în cadrul altor societăţi.

Fapta ilicită ce se impută organelor fiscale nu a fost recunoscută de către intimat-pârâtă DGRFP Craiova, care a susţinut că încheierea actelor administrative fiscale faţă de recurenta-reclamantă a fost făcută în exercitarea normală a drepturilor organelor fiscale, conferite de Codul de procedură fiscală, fără a exista un abuz de drept.

De altfel, arată intimata că scopul organului fiscal a fost acela de a asigura recuperarea creanţelor estimate ca datorate bugetului de stat, nu producerea unui prejudiciu în patrimoniul contribuabilului.

Totodată, a susţinut DGRFP Craiova că nu s-a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că şi-a încetat activitatea în anul 2009, ca urmare a actelor administrative fiscale contestate.

În referire la condiţia vinovăţiei, a susţinut intimata DGRFP Craiova că nici autoritatea publică, nici funcţionarii publici nu au acţionat cu vinovăţie în emiterea actelor administrative fiscale, astfel că nu este îndeplinită nici această condiţie cerută pentru a fi în prezenţa răspunderii civile delictuale.

În referire la suma solicitată cu titlu de dobândă pentru cauţiunea de 33 800 RON, consemnată la B. în perioada 25.06.2012-03.12.2014, indisponibilizarea acestei sume s-a datorat demersului judiciar al recurentei-reclamante, prin care a solicitat suspendarea actelor administrative fiscale, plata cauţiunii fiind o condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare, iar soluţia dispusă de instanţa judecătorească a fost una favorabilă societăţii A. S.R.L..

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 iulie 2017, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fiind regăsite aceleaşi argumente de fapt şi temeiuri de drept ca cele formulate prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimata-pârâtă DGRFP Craiova.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

II.1 Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sentinţa recurată s-a dispus respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut prima instanţă, în esenţă, că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, nefiind cert prejudiciul pretins de reclamanta A. S.R.L. şi nefiind dovedită legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu şi fapta intimatelor-pârâte.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a criticat recurenta-reclamantă hotărârea primei instanţe arătând că aceasta şi-a fundamentat raţionamentul logico-juridic pe argumente contradictorii şi străine de natura cauzei, făcând referire, punctual, la motivarea caracterului incert al prejudiciului pretins de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În referire la cealaltă condiţie de antrenare a răspunderii civile delictuale, cea privind existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, a susţinut recurenta-reclamantă că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind aplicate eronat normele de drept material relevante în analiza întregului lanţ cauzal determinat de fapta organelor fiscale de emitere a unor acte de impunere fiscală ce au fost ulterior anulate de către instanţele judecătoreşti.

Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată printr-un act administrativ poate cere despăgubiri pentru paguba produsă prin actul respectiv, în termen de un an de când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevede că:

"(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte".

Materia răspunderii civile delictuale, reglementată de C. civ., se aplică şi pentru fapte ilicite ale autorităţilor publice în relaţiile acestora cu persoana vătămată în drepturile şi interesele sale prin acte administrative nelegale, emise de aceste autorităţi, urmând a fi avute în vedere, în cauza de faţă, prevederile de drept material în vigoare la data săvârşirii faptei (C. civ. de la 1864).

În esenţă, se reţine că recurenta-reclamantă a fost supusă unei prime inspecţii fiscale ce a fost finalizată prin emiterea deciziei de impunere nr. x/27.01.2009 şi a deciziei de impunere nr. x/20.03.2009, decizii contestate în procedura administrativ-jurisdicţională, contestaţiile fiind soluţionate prin emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 183/24.06.2010, în cadrul căreia s-a dispus desfiinţarea în totalitate a celor două acte administrative fiscale şi a rapoartelor de inspecţie fiscală aferente, urmând ca organele vamale, respectiv organele de inspecţie fiscală să procedeze la reanalizarea cauzei în funcţie de cele arătate în cuprinsul deciziei.

Au fost refăcute atât controlul vamal, finalizat prin emiterea deciziei de impunere nr. x/31.01.2012, cât şi cel fiscal, în urma căruia s-a emis decizia de impunere nr. x/27.04.2012, acte contestate în temeiul art. 205-207 C. procedură fiscală, ambele contestaţii fiind respinse, prin decizia nr. 198/27.04.2012 privind obligaţiile cu titlu de accize şi accesorii, respectiv prin decizia nr. 328/27.07.2012 privind obligaţiile de plată cu titlu de TVA şi accesorii.

Aceste decizii definitive în sistemul căilor administrative de atac au fost contestate în faţa instanţelor judecătoreşti, fiind constituit dosarul nr. x/2012 pe rolul Curţii de Apel Craiova, având ca obiect acţiunea în anulare a deciziei nr. 198/27.04.2012 şi a actelor de impunere fiscală analizate prin decizia respectivă, precum şi dosarul nr. x/2012 al aceleiaşi instanţe, ce a avut ca obiect anularea deciziei nr. 328/27.07.2012 şi a actelor de impunere fiscală prin care s-a stabilit suplimentar TVA de plată şi accesorii ale acestei taxe.

În ambele dosare contribuabilul prejudiciat prin emiterea acestor acte de impunere fiscală a obţinut soluţii favorabile, de anulare a respectivelor acte contestate, soluţiile fiind irevocabile.

Ceea ce a susţinut recurentul-reclamant a fost faptul că, prin actele administrative a căror nelegalitate a fost constatată prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, s-a cauzat Societăţii A. S.R.L. un prejudiciu estimat după preţuirea sa, dată fiind imposibilitatea de exercitare a acelor activităţi pentru care respectivei societăţi îi era necesară eliberarea autorizaţiei de utilizator final, autorizaţie ce i-a fost anulată printr-un act subsecvent primei decizii de impunere emise asupra contribuabilului.

Înalta Curte reţine că, dintre condiţiile prevăzute de C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, prima instanţă a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unui prejudiciu cert şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, celelalte cerinţe, privind fapta ilicită şi vinovăţia autorilor faptei, fiind considerate dovedite.

Recursul declarat în cauză este fondat, ambele motive de casare fiind găsite întemeiate în examinarea soluţiei pronunţate de judecătorul fondului.

Astfel, cu privire la condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat Societăţii A. S.R.L., se reţine, contrar soluţiei pronunţate de prima instanţă, că această cerinţă este îndeplinită, cât timp s-a făcut dovada necesităţii funcţionării activităţii de producţie şi comercializare produse accizabile derulate de către recurenta-reclamantă numai în condiţiile obţinerii autorizaţiei de utilizator final, iar prin emiterea actelor de impunere fiscală revocate în procedura administrativă şi a celor anulate de instanţele judecătoreşti s-a blocat accesul persoanei juridice la obţinerea acestei autorizaţii, fiind înregistrată aceasta cu obligaţii fiscale neachitate către bugetul de stat rezultate din actele de impunere nelegal emise.

În privinţa operaţiunilor de producere şi comercializare a produselor energetice în regim de scutire de la plata accizelor, derulate de către recurenta-reclamantă anterior anului 2009, se reţine că s-a produs o restricţionare a societăţii la acest tip de activitate economică, prin emiterea deciziei nr. 001/06.02.2009, prin care s-au anulat autorizaţia de utilizator final nr. x/23.04.2008 şi declaraţiile pe proprie răspundere nr. x/24.01.2008 şi x/31.03.2008, în temeiul prevederilor pct. 3 (1*) din H.G. nr. 1618/4.12.2008 cu privire la modificarea şi completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în care se arată că "(A)utoritatea fiscală teritorială poate anula autorizaţia de utilizator final atunci când i-au fost oferite informaţii inexacte sau incomplete în legătură cu scopul pentru care operatorul economic a solicitat autorizaţia de utilizator final ".

Prin decizia nr. 002/11.03.20009 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 001/06.02.2009, respingându-se această contestaţie, s-a reţinut că Societatea A. S.R.L. a produs, în afara antrepozitului fiscal, produse energetice accizate (D., E. şi F.) pentru care normele legale prevăd obligaţia autorizării în acest sens şi plata accizelor la bugetul de stat.

Stabilirea încadrării tarifare şi a efectelor fiscale corespunzătoare pentru produsele F., G., E., F. şi D. a fost examinată în cadrul dosarului nr. x/2012, în care s-a pronunţat Decizia ÎCCJ nr. 45/30.01.2015, reţinându-se, irevocabil, că "aceste produse, fabricate de Societatea A. S.R.L., sunt prin parametrii fizico-chimici solvenţi organici, nu se includ în art. 175 Codul fiscal, fiind încadraţi la poziţia tarifară 381400, poziţie care nu este purtătoare de accize".

Rezultă, din această conduită a organelor fiscale, faptul că recurenta-reclamantă a fost împiedicată, în perioada cuprinsă între data emiterii deciziei nr. 001/06.02.2009 şi data pronunţării unei soluţii irevocabile în dosarul nr. x/2012, să desfăşoare activitatea de producere şi comercializare a produselor reţinute în mod nelegal ca fiind supuse accizării, întrucât instanţele judecătoreşti au statuat că acestea nu erau purtătoare de accize, iar deciziile de anulare a autorizaţiei de utilizator final nr. x/23.04.2008 şi a declaraţiilor pe proprie răspundere nr. x/24.01.2008 şi y/31.03.2008 au dobândit un caracter nelegal, dată fiind anularea actelor de impunere fiscală pe care s-au întemeiat soluţiile cuprinse în deciziile nr. 001/2009 şi 002/2009.

În atare condiţii, reţinând existenţa unor fapte ilicite ale organelor fiscale implicate în emiterea actelor administrative fiscale anulate de către instanţele judecătoreşti, precum şi în emiterea unor acte administrative ce au fost lipsite de orice temei legal, drept consecinţă a anulării actelor de impunere fiscală pe care s-au întemeiat, Înalta Curte constată că este îndeplinită cerinţa existenţei unei legături de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, întrucât, în lipsa acestor fapte, societatea recurentă ar fi putut să-şi desfăşoare în continuare activitatea economică pe care o realiza anterior anului 2009.

Prin urmare, este eronată, sub acest aspect, soluţia primei instanţe, în care s-a reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că, în lipsa cazierului fiscal, reclamanta A. ar fi îndeplinit celelalte condiţii ale desfăşurării activităţii de producţie de diluanţi, respectiv existenţa celorlalte autorizaţii necesare pentru desfăşurarea activităţii. Aşadar, este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care se relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept fiscal ce au fost avute în vedere la anularea autorizaţiei de utilizator final şi a declaraţiilor pe proprie răspundere, incidente în stabilirea caracterului accizabil al produselor pe care le utilizează recurenta-reclamantă în activitatea sa de producere şi comercializare a produselor energetice.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu cert, observă Înalta Curte că toate criticile legate de soluţia pronunţată de judecătorul fondului au fost susbsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motiv găsit, de asemenea, întemeiat în cauză.

Cu titlu prealabil analizei acestor critici, reţine Înalta Curte că recurenta-reclamantă a reproşat primei instanţe, în prezenta cale de atac, argumentele avute în vedere în referire la cuantumul profitului net nerealizat pentru perioada 2009-2014 şi dobânda aferentă cauţiunii stabilite pentru soluţionarea cererii de suspendare a executării actelor de impunere fiscală contestată, cauţiune consemnată la valoarea de 33 800 RON. Celelalte componente ale prejudiciului estimat după preţuirea reclamantei prin cererea de chemare în judecată, respinse de către prima instanţă, nu au format obiect al criticilor relevate în cererea de recurs, astfel că, din această perspectivă, recursul este limitat doar la aspectele criticate de titularul căii de atac.

În privinţa dobânzii solicitate pentru lipsa de folosinţă a unei sume consemnate cu titlu de cauţiune în vederea obţinerii unei soluţii de suspendare a executării actelor administrative fiscale contestate, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate constitui o componentă a prejudiciului solicitat, întrucât nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită reţinută în sarcina organelor fiscale şi paguba pretinsă prin consemnarea cauţiunii în dosarul având ca obiect cererea de suspendare.

Demersul judiciar iniţiat de Societatea A. S.R.L. în cadrul dosarului nr. x/2012 aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova a fost finalizat prin obţinerea măsurii suspendării solicitate de partea interesată, iar consemnarea cauţiunii reprezenta o condiţie de admisibilitate în vederea luării acestei măsuri, fără ca indisponibilizarea sumei să reprezinte un prejudiciu direct cauzat prin emiterea actelor nelegale de către organul fiscal, fiind la latitudinea părţii dacă alege să blocheze aceste sume de bani pentru a temporiza executarea silită, ori dacă nu intenţionează a urma această cale.

În referire la prejudiciul cauzat prin imposibilitatea de a desfăşura activitatea economică pe care o derula Societatea A. S.R.L. anterior controlului fiscal încheiat în anul 2009, estimat la suma de 5400 000 RON, reprezentând profitul mediu net nerealizat în perioada 2009-2012, se reţine că această condiţie de antrenare a răspunderii civile delictuale a fost insuficient motivată de către prima instanţă, motivele fiind, totodată, contradictorii, fără a se putea efectua un control judiciar asupra raţionamentului logico-juridic avut în vedere de către judecătorul fondului.

Sub un prim aspect, se relevă că, deşi în cererea de chemare în judecată a fost estimat un prejudiciu reprezentat de pierderea suferită cu titlu de profit mediu net nerealizat în perioada 2009-2014, expertiza contabilă efectuată în cauză a avut ca obiectiv determinarea prejudiciului brut nerealizat, chestiune distinctă de cea fixată prin obiectul şi cauza juridică din acţiunea reclamantei. De asemenea, se observă că, deşi prin precizările de la fila x din volumul II al dosarului de fond, reclamanta a solicitat să fie avută în vedere perioada 2005-2008 drept reper de estimare a profitului mediu net cerut ca element al prejudiciului pretins în cauză, la stabilirea obiectivelor expertizei contabile a avut în vedere perioada noiembrie 2005- august 2008.

Aşadar, nu s-a clarificat, de către prima instanţă, care a fost teza probatorie pentru care calculul profitului mediu brut nerealizat s-a efectuat prin raportare la profitul pe trimestre şi luni din perioada noiembrie 2005- august 2008, fiind relevant, în accepţiunea instanţei de control, ca media profitului net să fie calculată prin raportare la întreaga perioadă în care persoana juridică a derulat acea activitate economică la care i s-a restricţionat accesul prin anularea autorizaţiei de utilizator final şi a declaraţiilor pe proprie răspundere, necesare pentru a funcţiona conform legii.

Este cert că recurenta-reclamantă a suferit un prejudiciu prin împiedicarea de a exercita activitatea de producţie şi comercializare a produselor pentru care erau necesare autorizaţii de utilizator final şi declaraţii pe proprie răspundere de natura celor anulate fără temei de către organele fiscale, iar potrivit prevederilor art. 22 C. proc. civ., revine judecătorului cauzei rolul "de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în respectiva cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Cum expertiza tehnică de specialitate contabilă este necesară în cauză, iar o astfel de probă nu poate fi administrată în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte, admiţând recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va dispune casarea sentinţei atacate şi trimiterea dosarului spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a efectua probaţiunea considerată concludentă şi utilă dezlegării cauzei, cu fixarea obiectivelor expertizei contabile în raport de cele solicitate prin cererea de chemare în judecată (profitul mediu net nerealizat, nu cel brut) şi de teza probatorie avută în vedere pentru alegerea perioadei de referinţă în vederea calculării acestui profit nerealizat, element determinant în stabilirea prejudiciului cert suferit de societate.

Nu în ultimul rând, se va ţine seama, cu ocazia rejudecării, de prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

II. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele arătate anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator C. împotriva sentinţei nr. 189 din 17 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru a se conforma dispoziţiilor statuate în calea controlului judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator C. împotriva sentinţei nr. 189 din 17 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2020.