Extortion via physical coercion and threats of scandal to demand payment; adequacy of evidentiary standard and intent in Romanian criminal law

Deliberând asupra apelurilor penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 613/PI din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului A. din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 206 C. pen.

În temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitată inculpata B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000.

În temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la şantaj, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 207 alin. (3) şi art. 207 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000.

În temeiul art. 80 C. pen. s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare prevăzută de art. 206 C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen. s-a aplicat sancţiunea avertismentului faţă de inculpatul A. în raport cu infracţiunea sus menţionată şi s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 82 C. pen.

În temeiul art. 397 şi art. 19 C. proc. pen. a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă D.

În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor judiciare parţiale către stat în cuantum de 300 RON, restul cheltuielilor judiciare rămânând în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

S-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş a sumei de 360 RON, onorariu parţial pentru avocaţii din oficiu desemnaţi în cauză (câte 120 RON pentru fiecare avocat).

În procedura de cameră preliminară prin încheierea penală din data de 30.03.2018 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017 au fost excluse din materialul probator declaraţiile date în calitate de martori de către inculpaţii B., A. şi C. la data de 16.03.2017.

În faţa instanţei de fond au fost audiaţi inculpaţii B., C., A., persoana vătămată D., martorii E., F., G., H., au fost depuse facturile telefonice detaliate emise de I. SA pe numele J. - utilizator persoana vătămată D.; copia raportului de expertiză medico-legală întocmit de IML Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Baia Mare.

Persoana vătămată D. s-a constituit parte civilă cu suma de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, prin cererea depusă la dosar în data de 05.09.2018 .

La termenul din 12.11.2018 instanţa a pus în discuţie din oficiu, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice dată faptei inculpatului A. din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 206 C. pen.. La acelaşi termen, s-a luat declaraţie persoanei vătămate D., care a arătat că în cazul în care se va dispune schimbarea încadrării juridice în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., înţelege să formuleze plângere prealabilă pentru infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 206 C. pen.

Referitor la acuzaţiile aduse inculpaţilor prin actul de inculpare, constând în aceea că, în intervalul 21.12.2016 - 16.03.2017, inculpatul A. a exercitat acte de violenţă fizică asupra persoanei vătămate D. şi împreună cu inculpata B., l-au ameninţat cu divulgarea împrejurării că are un copil cu aceasta, dintr-o relaţie extraconjugală, pentru a-i afecta imaginea în faţa familiei şi la locul de muncă, cu scopul de a-l constrânge la plata unei sume de 20.000 de euro, în obţinerea sumei solicitate au fost ajutaţi de acţiunile întreprinse, în perioada 6.03.2017 - 16.03.2017, de inculpatul C., avocat, prin întocmirea unei convenţii între părţi, cunoscând că cei doi inculpaţi au obţinut consimţământul persoanei vătămate prin violenţe şi ameninţări, instanţa de fond a apreciat că activităţile inculpaţilor B. şi C. nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj iar, în cazul inculpatul A., că împrejurările faptice relevate în rechizitoriu se circumscriu unor acţiuni de ameninţare realizate de inculpat asupra persoanei vătămate D., dovedite de probatoriul administrat, sens în care a reţinut vinovăţia acestuia în comiterea infracţiunii de ameninţare.

În acest sens a reţinut, contrar acuzaţilor din actul de sesizare că, la data de 21.12.2016, inculpata B. s-a deplasat în Timişoara împreună cu inculpatul A., între cei doi exista la vremea respectivă o relaţie sentimentală, l-a contactat telefonic pe persoana vătămată D. solicitându-i să se întâlnească, în scopul informării că în urma relaţiei pe care au avut-o în cursul anului 2004, perioadă în care inculpata era căsătorită cu un alt bărbat, a rezultat un copil, minorul K..

Faţă de disponibilitatea persoanei vătămate D. manifestată în discuţiile telefonice din 21.12.2016 purtate cu inculpata B., în sensul că doreşte să se întâlnească dar programul nu îi permite şi cunoscând unde se află sediul J., în cadrul căreia persoana vătămată deţine funcţia de director executiv al Centrului de consiliere, asistenţă socială şi intervenţie în criză, inculpaţii s-au deplasat la locul de muncă al acestuia însă nu l-au găsit, ulterior, persoana vătămată indicând inculpatei B. locul unde s-ar putea întâlni, respectiv în com. x, jud. Timiş, unde urma să meargă cu familia la o petrecere.

În acest context, inculpata B., însoţită de inculpatul A., a ajuns la locul de întâlnire convenit şi la sosirea persoanei vătămate D., acesta a prezentat-o pe inculpată soţiei sale, apoi şi-a condus soţia şi copilul minor în interiorul imobilului unde avea loc petrecerea şi a revenit pentru a discuta cu inculpata. La invitaţia inculpatei B., justificată de vremea rece de afară, discuţiile s-au purtat în maşina inculpatului A., în prezenţa acestuia, moment în care inculpata îi comunică persoanei vătămate că este tatăl copilului său, K.; că fostul soţ a făcut un test de paternitate şi rezultatul a fost negativ; îi arată poze ale minorului, în dorinţa de a-l convinge că cele spuse sunt reale.

Fiind surprins de motivul întâlnirii, de cele comunicate brusc de inculpată şi mai ales de faptul că după 12 ani de la momentul relaţiei cu aceasta, a aflat că ar avea un copil împreună, instanţa de fond a apreciat că reacţia persoanei vătămate a fost una firească, de îndoială asupra veridicităţii informaţiei şi de ironizare a inculpatei cu privire la posibilele relaţii pe care le-ar fi avut şi cu alţi bărbaţi, însă acest comportament a condus la o reacţie agresivă din partea inculpatului A., determinată de sentimentele pe care le avea faţă de B., sens în care a prins persoana vătămată de gulerul cămăşii, solicitându-i să fie serios.

În urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanţa de fond a apreciat că declaraţiile inculpaţilor B. şi A. se coroborează între ele, că cei doi au recunoscut împrejurările şi scopul ce i-a determinat să se întâlnească cu persoana vătămată (de a purta o discuţie pentru găsirea unei soluţii vizând situaţia minorului K., ipoteză susţinută şi poziţia pe care au ocupat-o în autoturism, inculpaţii în faţă şi persoana vătămată pe bancheta din spate), precum şi faptul că inculpatul A. l-a prins de guler pe D., fiind o reacţie la injuriile şi conduita acestuia, dar nu şi că ar fi blocat uşile maşinii sau că i-ar fi dat vreun ultimatum aşa cum susţine persoana vătămată. Prin urmare, instanţa a apreciat că susţinerile persoanei vătămate, în sensul că modalitatea în care au procedat cei doi inculpaţi, la data de 21.12.2016, a fost concepută pentru a-l şoca şi a pune presiune asupra sa, de a ceda la pretenţiile lor, nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, nu rezultă din probele administrate că s-a formulat vreo pretenţie concretă, ci doar că i s-a solicitat o soluţie, o poziţie în legătură cu situaţia copilului iar, pe de altă parte, era evident că nu se putea concretiza nicio înţelegere la acel moment.

Deşi s-a susţinut de acuzare că discuţiile telefonice purtate ulterior de inculpaţi cu persoana vătămată dovedesc că derularea evenimentelor din data de 21.12.2016 s-a realizat astfel cum a fost descrisă de D., instanţa în urma propriei examinări a probatoriului a apreciat că din conţinutul acestor convorbiri rezultă doar încercarea inculpatei B. de a-i aduce argumente că nu are motive să se teamă, dorinţa exprimată de aceasta fiind de a găsi o soluţie pentru a-şi creşte copilul în condiţii bune şi a-i asigura siguranţă pentru viitor, precum şi că nu este interesată ca familia persoanei vătămate să afle.

În argumentarea interpretării date acestor convorbiri instanţa porneşte de la distincţia între ameninţarea cu divulgarea paternităţii şi prezentarea consecinţelor unei acţiuni în instanţă, care presupune un caracter public, sens în care reţine că din conţinutul convorbirii din data de 24.01.2017 dintre inculpata B. şi persoana vătămată D., rezultă că inculpata în mod repetat îi precizează că nu doreşte decât ca persoana vătămată să contribuie material la creşterea copilului dată fiind situaţia sa financiară precară; că nu vrea să-i facă nici un rău şi nici să profite în interesul său propriu sau să-i complice existenţa; în timp ce persoana vătămată îi aduce jigniri în sensul că ar fi avut mai mulţi parteneri, că ar fi o femeie de moravuri uşoare .

Pentru a stabili dacă conduita inculpatei B. este una infracţională şi dacă a acţionat în sensul cerut de norma de incriminare, astfel cum este reglementată în art. 207 C. pen., instanţa de fond a pornit de la premisa că, la data de 21.12.2016, paternitatea minorului K. era stabilită în raport cu fostul soţ al inculpatei, numitul L., fiind un copil născut în timpul căsătoriei celor doi. Prin urmare, a apreciat că inculpata fie putea să ajungă la o înţelegere cu persoana vătămată, care să o ajute financiar fără a fi necesar să informeze minorul că cel cu care stabilise vreme de 12 ani relaţia tată-fiu nu este în realitate tatăl său biologic, fie să declanşeze în instanţă acţiunea de tăgadă a paternităţii faţă de fostul soţ şi de stabilire a paternităţii faţă de persoana vătămată.

Analizând conţinutul convorbirilor telefonice dintre inculpată şi persoana vătămată, ulterior întâlnirii din data de 21.12.2016 (respectiv din datele de 22.12.2016 şi 05.01.2017), instanţa a apreciat că inculpata B. nu l-a ameninţat pe D. cu divulgarea paternităţii sau refuzul categoric al unor relaţii între minor şi tatăl biologic, aşa cum a arătat persoana vătămată că ar fi perceput comportamentul acesteia prin prisma profesiei şi pregătirii sale în domeniu (psiholog), dimpotrivă, i-a comunicat persoanei vătămate, în repetate rânduri, că nu vrea să creeze copilului traume psihice suplimentare şi pentru binele acestuia ar trebui să fie informat în momentul în care va avea capacitatea de a înţelege situaţia, opinie împărtăşită şi de persoana vătămată.

Referitor la motivele pentru care inculpata B. a ales să nu comunice, atâţia ani, persoanei vătămate că din relaţia lor a rezultat un copil a constatat că exced obiectului cauzei. Cu toate acestea, deşi inculpata afirmă că a avut o bănuială, dar certitudinea s-a creat în urma testului ADN făcut de fostul soţ, este de domeniul evidenţei că nu a dorit să-şi asume faptul că are un copil dintr-o relaţie extraconjugală câtă vreme nu a fost forţată de împrejurări să facă acest lucru (abia când inculpata a ajuns în situaţia de a nu mai putea susţine singură cheltuielile legate de creşterea şi educarea minorului întrucât fostul soţ a efectuat un test de paternitate şi nu a mai contribuit financiar la întreţinerea copilului).

În aprecierea stării de constrângere invocată de D. şi stabilirea împrejurărilor care au determinat-o, a conduitei inculpaţilor sau situaţiei în care persoana vătămată se afla, respectiv de a-şi asuma că este tatăl unui copil în vârstă de 12 ani, despre care nu a ştiut nimic până în data de 21.12.2016, instanţa a avut în vedere nu doar conţinutul discuţiilor dintre cei doi inculpaţi şi persoana vătămată ci şi tonul acestor discuţii purtate în contextul unei negocieri, în care părţile aveau interese contrarii.

Astfel, a reţinut că discuţia din data de 22.12.2016 a fost iniţiată de persoana vătămată D., care o contactează telefonic pe inculpată, aceasta îi solicită să revină cu un telefon după care îi spune că îl va suna ea în momentul în care va ajunge la biroul inculpatului A., fapt ce denotă, în opinia instanţei, relaţia sentimentală dintre cei doi inculpaţi, faptul că B. se consulta cu A., se baza pe părerile acestuia şi nu pe implicarea, interesul şi presiunea exercitată de acesta din urmă de care inculpata B. s-ar fi folosit în discuţiile cu persoana vătămată, astfel cum s-a reţinut în actul de sesizare.

Faptul că inculpata B. îl contactează pe persoana vătămată D. în timp ce se afla la biroul lui A., care asistă la discuţie şi chiar intervine la un moment dat (minutul 7:44), aspect cunoscut şi acceptat de persoana vătămată care înregistra convorbirea, tonul pe care se poartă discuţia dintre acesta şi inculpata B., ce nu viza situaţia minorului ci o dezbatere cu privire la natura relaţiei dintre cei doi (sentimentală şi nu una accidentală cum susţinea inculpata), modalitatea în care se poartă discuţia în momentul în care inculpata afirmă că îi poate demonstra că este tatăl copilului său [(...) Nu, acum nu (...) nu pun la îndoială"), pe un ton liniştit şi uneori superior al persoanei vătămate, pentru ca, ulterior, să vorbească despre un test de paternitate, nu conturează în opinia instanţei nici existenţa vreunei temeri din partea acestuia şi, mai mult, este de natură a crea senzaţia că încearcă să se eschiveze de la asumarea vreunei responsabilităţi, deşi formal afirmă contrariul. În acelaşi sens a apreciat instanţa şi în ceea ce priveşte starea în care s-a aflat persoana vătămată după reluarea discuţiei cu inculpata B., întreruptă din greşeală de către inculpatul A..

Instanţa de fond analizând în continuare conţinutul convorbirilor telefonice dintre persoana vătămată şi inculpata B. a apreciat că, în discuţia telefonică avută în data de 05.01.2017, aceasta doar îi explică atitudinea inculpatului A., intenţia bună a acestuia de a o ajuta să clarifice situaţia minorului, că în convorbirea din data de 22.02.2017, inculpata îl întreabă pe persoana vătămată dacă are casă sau apartament însă după ce acesta îi comunică că este o problemă a sa şi nu o priveşte, inculpata îl asigură că nu va veni la el acasă şi că înţelege situaţia persoanei vătămate şi nu vrea să îi implice familia ("Bine. Din punctul meu de vedere rămâne între noi, familia ta nu e nevoie să afle, crede-mă că nu vreau să fac rău la nimeni."), prin urmare, modalitatea şi tonul conversaţiei dintre cei doi, expresiile amicale şi de apropiere folosite de interlocutori şi acceptarea din partea persoanei vătămate de a relua discuţia după rezolvarea problemelor urgente ["du-te în puii mei" "mă, bolundule" "discutăm împreună" "hai că te sun mai târziu un picuţ că trebuie să rezolv o chestie urgent" "na, merci fain" "na, mă duc să fac o baie, să mănânc şi apoi (...)"] nu conduc la concluzia existenţei unei stări ameninţare sau constrângere în care s-ar fi aflat persoana vătămată. A mai reţinut instanţa că aceste convorbiri relevă faptul că inculpata nu a refuzat categoric existenţa unor legături între persoana vătămată şi copil, ci poartă doar discuţii de principiu, iar persoana vătămată nu se exprimă ferm că ar dori să se implice în creşterea copilului, ci lasă să se înţeleagă că este de aceeaşi părere cu B..

Împrejurarea că discuţiile intre inculpaţi şi persoana vătămată nu au creat acesteia o stare de temere sau ameninţare este relevată, în opinia instanţei, şi de conţinutul convorbirii telefonice din data de 23.12.2016 când inculpata şi persoana vătămată discută din nou, rămânând să se audă după Anul Nou, persoana vătămată urma să meargă liniştită în concediu şi să se intereseze fiecare asupra modalităţii de efectuare a testului de paternitate, fără a mai fi implicat inculpatul A., care a încercat doar să o ajute pe inculpată, să grăbească lucrurile astfel cum i-a explicat inculpata B. în convorbirea din data de 05.01.2017 dar şi de atitudinea persoanei vătămate care a creat inculpatei B. impresia că înţelege situaţia, că doreşte să facă un test de paternitate şi să o sprijine financiar, însă a înregistrat convorbirile telefonice purtate cu aceasta şi, în aceeaşi zi, a formulat şi plângere penală împotriva inculpaţilor B. şi A. pentru săvârşirea infracţiunilor de şantaj, lipsire de libertate, ameninţare, hărţuire, lovire sau alte violenţe, transmisă prin intermediul cabinetului de avocatură M. către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, Inspectoratul de Poliţie al jud. Timiş şi Poliţiei municipiului Timişoara.

În interpretarea conţinutului convorbirii telefonice din data de 05.01.2017, dintre inculpata B. şi persoana vătămată D., instanţa a constatat că inculpata doar a fost sfătuită de inculpatul A. şi nu că acesta ar fi sugerat plata vreunei sume de către persoana vătămată, dimpotrivă chiar i-a solicitat inculpatei să fie rezonabilă în pretenţiile formulate faţă de D. ("ok, acesta e salariul meu, cu atât mă duc înainte, din ăştia gândeşte-te că eu am o familie, nu trebuie să fii ţigancă"), prin urmare, afirmaţia persoanei vătămate că se teme să se deplaseze la Baia Mare pentru a face testul de paternitate, întrucât acolo se afla inculpatul A., nu este justificată, scopul urmărit de D. fiind ca inculpata B. să confirme susţinerile sale despre modul de derulare a întâlnirii din 21.12.2016.

De asemenea, s-a reţinut de către instanţa de fond că motivul pentru care inculpata B. îl contactează telefonic pe persoana vătămată la data de 16.01.2017 este determinat de atitudinea pasivă a acestuia care nu i-a răspuns la mesaje şi la apelurile telefonice, deşi au stabilit în discuţia din data de 05.01.2017 să găsească o soluţie pentru efectuarea testului de paternitate, sens în care inculpata face referire la iniţierea unui demers legal, o acţiune în instanţă şi la faptul că familia, statutul profesional al persoanei vătămate vor fi afectate de situaţia în sine, fără a face vreo afirmaţie concretă că va fi denigrat sau că inculpata va fi cea care va divulga soţiei persoanei vătămate paternitatea copilului său.

Referitor la convorbirea din data de 24.01.2017, iniţiată de persoana vătămată, instanţa a reţinut faptul că deşi D. aduce în discuţie existenţa unor ameninţări la întâlnirea din 21.12.2016 şi că inculpata ar fi avut relaţii cu mai mulţi "parteneri", reacţia spontană pozitivă a inculpatei la întrebarea persoanei vătămate dacă îşi asumă responsabilitatea în cazul unui test de paternitate negativ, fără a cunoaşte împrejurarea că este înregistrată, demonstrează că intenţia inculpatei nu a fost aceea de a-l constrânge pe D., la întâlnirea din data de 21.12.2016, ci de a-l determina să-şi asume anumite riscuri şi să-i aducă la cunoştinţă posibilitatea declanşării unor probleme pentru sine. Totodată, a apreciat că deşi persoana vătămată încearcă să o facă pe inculpată să recunoască faptul că ar fi fost ameninţat, făcând referire la sechestrarea sa, inculpata nu confirmă susţinerile acestuia şi în replică îi transmite că "fostul iubit a răbufnit la un moment şi te-o prins un pic şi te-o scuturat" cu referire la inculpatul A..

Instanţa a constatat că în cadrul acestei discuţii telefonice cel care face propunerea pentru a plăti o sumă globală şi a nu mai fi deranjat este persoana vătămată D., iar atunci când insistă ca inculpata B. să-i comunice suma la care s-a gândit, aceasta îi solicită ca ambii să se gândească. Astfel, susţinerea inculpatei: "Am încercat amiabil să-ţi spun frumos: ai de plătit în fiecare lună o pensie alimentară." nu a fost una formală, mai mult, în acest context îi comunică şi faptul că avocatul pe care l-a contactat este şi mediator, toate aceste împrejurări fiind confirmate şi de răspunsurile date de persoana vătămată cu ocazia audierii în faţa instanţei, prin urmare, a apreciat că D. nu a intenţionat nici un moment să lămurească situaţia minorului, nu a tratat cu seriozitate problema, singura sa preocupare fiind aceea de a demonstra o infracţiune de şantaj, care nu rezulta din conduita inculpatei.

Instanţa de fond a apreciat că din conţinutul discuţiei din data de 26.01.2017 rezultă că persoana vătămată o contactează pe inculpată pentru a afla la ce sumă s-a gândit, întrucât el nu are la ce să se gândească, cea care are aşteptări fiind inculpata B. şi, în acest context, aceasta din urmă îi propune varianta de a cumpăra copilului o garsonieră în Baia Mare, făcând referire şi la preţul ce ar fi necesar pentru imobil: "(...) se poate între 17 şi 20, dar eu, dar eu îţi spun din start dacă nu te gândeşti tu la sumă, o să fie 20 şi nici în plus, nici în minus, se renunţă din partea mea la tot, inclusiv copilul, dar să fie al copilului, atâta vreau nimic mai mult", însă afirmaţiile şi solicitarea inculpatei nu au fost respinse de persoana vătămată, care doar a cerut timp pentru a strânge suma necesară, fiind în consens cu propunerea acestuia din data de 24.01.2017, în sensul de a plăti o sumă globală şi a nu mai fi deranjat ulterior. Totodată, s-a reţinut şi faptul că deşi inculpata nu ştie că este înregistrată, în discuţiile purtate cu persoana vătămată nu argumentează modul în care ar fi afectată familia persoanei vătămate sau cariera acestuia decât prin aceea că se va afla despre existenţa copilului, discuţia se încheie cu propunerea persoanei vătămate de a vorbi cu inculpata la începutul săptămânii următoare .

În legătură cu derularea evenimentelor după data de 02.02.2017, când persoana vătămată D. a primit o invitaţie la biroul mediatorului N. pentru data de 10.02.2017, "în vederea stabilirii modalităţii de recunoaştere a paternităţii numitului K., instanţa de fond a reţinut că, a doua zi (03.02.2017), persoana vătămată D. a sunat-o pe inculpata B. căruia i-a reproşat cu nu aşa s-au înţeles însă acesta îi comunică că a fost nevoită să acţioneze astfel pentru că nu a primit nici un semn de la persoana vătămată, după care discuţia continuă în sensul că D. îi spune că are nevoie de timp să strângă toată suma, propune şi varianta achitării în tranşe, după care îi comunică inculpatei B. că are nevoie de un act pentru a avea garanţia sumei plătite, împrejurări ce conduc la aprecierea că persoana vătămată nu doreşte rezolvarea situaţiei minorului prin acţiune în instanţă şi nu vrea să se afle despre faptul că este tatăl acestuia, prin urmare, nu se poate reţine că i s-ar fi impus o anumită conduită independentă de voinţa sa.

A mai reţinut instanţa de fond că şi în discuţia din data de 22.02.2017 când persoana vătămată D. a sunat-o din nou pe inculpată şi i-a comunicat că nu a reuşit să facă rost de cei 20.000 euro şi discută cu privire la natura actului ce urmează a fi semnat, inculpata B. este sinceră în ce priveşte situaţia legală a copilului, respectiv că tatăl legal din acte este fostul soţ şi reafirmă că nu doreşte să-i creeze probleme persoanei vătămate. Totodată, a mai constatat, în urma coroborării conţinutului convorbirilor telefonice dintre persoana vătămată şi inculpată cu depoziţia acesteia din cursul cercetării judecătoreşti, că propunerea de a da o sumă mai mică a venit de la persoana vătămată, că după data de 23.12.2016, D. este cel care a adus în discuţie implicarea inculpatului A., iar nu inculpata B., tot persoana vătămată fiind cel care şi-a exprimat temerile în privinţa modului în care i-ar fi afectată imaginea publică şi familia, deşi inculpata a vorbit în mod constant despre demersuri legale . De asemenea, tot persoana vătămată este cea care a dorit asigurări că nu va mai exista nicio pretenţie în ceea ce îl priveşte, inculpata B. vorbind de pretenţii şi asigurări reciproce ("Eu nu o să pot niciodată să-ţi fac nimic şi tu la fel. Tu ai acceptat condiţiile, eu ţi-am acceptat condiţiile").

Pornind de la interpretarea dată convorbirilor telefonice dintre persoana vătămată şi inculpata B., depoziţiilor acestora din faţa instanţei de judecată, judecătorul fondului a reţinut că la data comunicării invitaţiei la mediere, persoana vătămată nu mai avusese niciun contact cu inculpatul A., că primise numeroase asigurări privind bunele intenţii ale inculpatei B., că formulase deja o plângere penală şi nu se punea problema unui raport victimă-agresor, astfel că în opinia sa, în realitate, a fost vorba doar un subterfugiu al persoanei vătămate în dorinţa de a obţine probe care să-i susţină plângerea penală, deşi inculpata îl asigurase că nu intenţionează să o informeze pe soţia persoanei vătămate despre copilul avut cu acesta.

În legătură cu acuzaţiile aduse inculpatului C. prin actul de sesizare, instanţa de fond a reţinut că, la data de 06.03.2017, persoana vătămată a fost contactată de inculpatul C., avocat în Baroul Maramureş, însă, întrucât D. era ocupat au stabilit să discute mai târziu, când în cadrul convorbirii iniţiate de persoana vătămată se vorbeşte despre posibilitatea ajungerii la o înţelegere, pe un ton amabil, nu i s-a impus nimic persoanei vătămate, alternativa fiind o acţiune în instanţă . La fel ca şi în celelalte convorbiri, persoana vătămată este cel care sugerează că i-ar fi afectată familia şi imaginea publică. Mai mult, buna credinţă a inculpatului C. rezultă şi din faptul că recunoaşte că încă nu ştie modalitatea de realizare a înţelegerii şi îi comunică faptul că deşi fostul soţ al inculpatei nu este tatăl biologic al copilului nu înseamnă că persoana vătămată ar fi tatăl biologic. De asemenea, discuţia purtată de avocat are loc în contextul în care inculpata îl informase despre discuţiile purtate privind achiziţionarea unei garsoniere pentru copil, discuţii la care s-a ajuns, aşa cum s-a arătat mai sus, datorită sugestiilor persoanei vătămate de a plăti o sumă globală şi a nu mai fi deranjat. De altfel, afirmaţiile inculpatului C. privind întocmirea unor acte de aşa manieră încât inculpata să nu mai poată avea nicio pretenţie se referă la cele financiare dat fiind contextul în care sunt spuse (persoana vătămată exprimându-şi îngrijorarea că există posibilitatea să dea o sumă mare de bani şi să i se mai ceară ulterior şi alte sume).

Faptul că inculpatul C. nu are cunoştinţă de posibile ameninţări la adresa persoanei vătămate şi crearea unei stări de temere de către inculpaţii B. şi A. pentru a obţine o sumă de bani relevate de persoana vătămată în convorbirile telefonice este dovedit de depoziţiile inculpatului din cursul procesului penal şi depoziţiile martorilor E. şi H. care au arătat că au însoţit-o pe inculpata B. la cabinetul avocatului C. în vederea stabilirii în termeni amiabili a unei înţelegeri cu o persoană din Timişoara şi despre care inculpata afirmă că ar fi tatăl fiului său minor K. sau exercitarea unei acţiuni în instanţă în vederea stabilirii paternităţii precum şi de declaraţiile inculpatei B..

În acelaşi sens este şi convorbirea din data de 09.03.2017 când persoana vătămată îl contactează pe inculpatul C., comunicându-i că suma de 20.000 euro este prea mare şi îi învederează că minorul are alt tată în certificatul de naştere, încercând să afle dacă inculpata B. poate obţine legal suma respectivă, discuţie care se poartă în limitele normale ale unei încercări de soluţionare amiabilă a unui litigiu. S-a reţinut că inculpatul C. nu a dat dovadă de rea credinţă când îi comunică persoanei vătămate că se va efectua un test ADN şi că va exista o publicitate inerentă a unei acţiuni judiciare ce va implica şi familia persoanei vătămate, cel care aduce în discuţie "publicitatea negativă" este persoana vătămată care lasă să se înţeleagă că inculpata ar fi afirmat "că-i strică familia" şi îi face publicitate negativă, fapt nereal în opinia judecătorului fondului. Mai mult, spre finalul convorbirii, când se stabileşte ca inculpatul C. să-i trimită pe email persoanei vătămate draft-ul convenţiei, se remarcă grija inculpatului pentru a nu crea neplăceri persoanei vătămate ["(...) E securizat email-ul dumneavoastră? (...) soţia să nu aibă acces, (...) colegii dumneavoastră (...)"].

În susţinerea aprecierii instanţei de fond au fost relevate şi convorbirile din data de 13.03.2017 când persoana vătămată discută cu inculpatul C. pentru trimiterea draft-ului de convenţie, cel care insistă fiind persoana vătămată, care revine la subiectul că nu are certitudinea că este tatăl copilului şi că legal nu ar putea fi obligat la plata unei asemenea sume, însă nu propune în concret un test de paternitate. În continuarea discuţiei, deşi inculpatul C. vorbeşte de neplăcerile create de o acţiune în instanţă, persoana vătămată readuce în discuţie posibilitatea ca inculpata B. să facă gesturi care i-ar afecta familia şi reputaţia la locul de muncă, toate acestea în condiţiile în care din discuţiile purtate cu inculpata nu s-a identificat o asemenea ameninţare, ci dimpotrivă a precizat că nu e "pusă pe rele".

Referitor la convorbirea de la ora 12:01, când inculpatul C. îi comunică pe email persoanei vătămate draft-ul de convenţie ce avea următorul conţinut:

"A intervenit următoarea convenţie prin care subsemnata B. primesc de la dl D. suma de 20.000 euro care reprezintă toate cheltuielile care sunt necesare creşterii şi educării minorului K. de la data naşterii până în prezent şi în continuare până la data majoratului sau până la intervenirea altor dispoziţii. Totodată, subsemnata B. mă oblig sub sancţiunea unor daune moratorii de 20.000 euro că nu voi întreprinde nici un demers legat de recunoaşterea copilului din afara căsătoriei conform art. 425 C. civ. şi nu îi voi spune niciodată acestuia despre tatăl biologic. Menţionez că suma de bani va fi utilizată pentru cumpărarea unei locuinţe (garsoniere/apartament) pentru minor.", instanţa de fond a reţinut că în raport de prevederile art. 530 alin. (1) şi (2) şi art. 533 alin. (1) - (3) C. civ., exista posibilitatea legală a părinţilor unui minor de a conveni ca întreţinerea să fie plătită anticipat sub forma unei sume globale. Faptul că, în cauză, nu a fost stabilită încă paternitatea copilului (pe cale judecătorească sau prin recunoaştere, astfel că nu era înlăturată prezumţia legală de paternitate faţă de fostul soţ al inculpatei), nu poate conduce la concluzia că s-a creat persoanei vătămate o stare de presiune pentru a plăti o sumă de bani în modalitatea reţinută de acuzare, întrucât inculpata B. i-a solicitat persoanei vătămate o soluţie pentru a reglementa situaţia copilului şi a o ajuta cu creşterea minorului, nu i-a impus o anumită soluţie, ci i-a expus variantele posibile şi, în mod firesc, a arătat care ar fi varianta apreciată ca favorabilă pentru ea (în acest sens, relevante fiind afirmaţiile inculpatei din data de 22.02.2017).

Buna-credinţă a inculpatului C. este dovedită şi de convorbirea purtată cu persoana vătămată după primirea draft-ului de convenţie, care l-a nemulţumit, sens în care îi sugerează că dacă inculpatul A., pe care nu îl cunoştea la acel moment, ar avea un comportament ilicit, îi poate face o plângere penală. Persoana vătămată îi comunică nemulţumirea legată de draft-ul convenţiei şi inculpatei B. căreia îi reproşează lipsa de temei a obligaţiei de plată a unei sume de bani, îi cere să plătească o sumă mai mică întrucât nu are certitudinea că e copilul său, subiecte pe care inculpata nu mai acceptă să le discute, după care îi solicită ca şi inculpatul A. să semneze înţelegerea.

În aceste împrejurări, în seara aceleiaşi zile, inculpatul A. îl contactează pe persoana vătămată şi la începutul convorbirii îi spune că poate să închidă apelul să spună că a fost o greşeală şi că îl va suna peste trei minute fapt ce denotă, în opinia instanţei, grija inculpatului de a nu deranja familia persoanei vătămate şi a crea discuţii, după care inculpatul A. îl întreabă cât o mai "lălăie" întrebare la care persoana vătămată evită să răspundă, cei doi continuând discuţia în care persoana vătămată intenţionează să-l facă pe inculpat să recunoască faptul că ar fi urmărit să obţină bani de la el, deşi inculpata B. i-a comunicat să nu discute cu A. pentru că acesta va fi deranjat, întrucât cei doi nu se mai aflau în relaţii apropiate .

S-a reţinut că modul cum a început discuţia telefonică iniţiată de inculpatul A. a fost determinată de atitudinea persoanei vătămate care a insistat să fie prezent şi acesta la o eventuală înţelegere a părţilor şi că intenţia a fost de a-l lămuri asupra faptului că nu are nici un interes. Mai mult, deşi persoana vătămată tot insistă ca acesta să precizeze ce o să se întâmple în cazul în care nu va da un răspuns până a doua zi, la ora 12, inculpatul A. nu poate preciza sau formula o ameninţare concretă, singurul aspect pe care îl afirmă inculpatul în cadrul acestei discuţii este cel referitor la nerespectarea confidenţialităţii, dar aceasta în încercarea de a demonstra persoanei vătămate că nu are nici un interes în modul de soluţionare a problemei acestuia cu inculpata B.. S-a apreciat ca fiind relevant şi tonul pe care se poartă discuţia, inculpatul neavând un ton agresiv, ci hotărât în sensul că doreşte să nu mai fie implicat în problemele celor doi, iar persoana vătămată având un ton calm şi uneori ironic. În evaluarea discuţiei instanţa de fond a avut în vedere faptul că inculpatul A. nu a mai avut timp de aproape 3 luni niciun alt contact cu persoana vătămată iar inculpatul C. i-a comunicat condiţionarea de către D. a realizării înţelegerii, de prezenţa şi semnătura sa, aspecte susţinute de conţinutul înregistrărilor existente la dosar.

Prin urmare, instanţa de fond a înlăturat susţinerile persoanei vătămate referitoare la dialogul purtat cu A. la data de 13.03.2017 şi a apreciat că nu se poate reţine că persoana vătămată a resimţit vreo temere sau vreo constrângere în urma acestei discuţii câtă vreme el însuşi a solicitat să fie sunat de inculpatul A., în condiţiile în care nu a mai avut nicio legătură cu acesta de mai bine de 3 luni şi era o persoană care nu locuia în Timişoara. Totodată, a înlăturat şi susţinerile inculpatului A. că ar fi fost sunat de persoana vătămată două ori în ziua de 15.03.2017, având în vedere că la dosar există doar declaraţiile contradictorii ale celor doi iar afirmaţiile acestora nu pot fi verificate întrucât în facturile detaliate comunicate de I. SA apar doar convorbirile efectuate, nu şi apelurile iniţiate la care nu s-a răspuns.

Cât priveşte discuţiile telefonice din data de 14.03.2017 dintre inculpatul C. şi persoana vătămată D. instanţa a reţinut că din conţinutul acestora rezultă faptul că persoana vătămată îl contactează pe inculpat şi îi comunică că fost ameninţat de A., că doreşte modificarea conţinutului convenţiei care să aibă următorul conţinut: "Subsemnaţii B. şi A. (...) declarăm sub sancţiunea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută în C. pen. la art. 326 şi sub sancţiunea unor daune moratorii de 20.000 euro că ne abţinem de la orice activitate de denigrare, orice demersuri de recunoaşterea copilului din afara căsătoriei prevăzut la art. 425 C. civ. faţă de dl. D.. Totodată ne asumăm că nu îi vom spune niciodată minorului K. despre tatăl biologic. Astfel nu îl vom mai contacta pe D. nici telefonic, nici fizic şi întrerupem orice legătură cu acesta. Subsemnaţii declară că primesc de la dl. D. suma de 20.000 euro care reprezintă toate cheltuielile care sunt necesare creşterii şi educării minorului K. de la data naşterii până în prezent şi în continuare până la majoratul sau până la intervenirea altor dispoziţii. Menţionăm că suma de bani va fi utilizată pentru cumpărarea unei locuinţe (garsonieră/apartament) pentru minor." . Ulterior, fiind nemulţumit şi de această formă a actului între cei doi se poartă o nouă discuţie în care D. solicită ca documentul să fie întocmit la Timişoara şi precizează că se va consulta cu cineva, după care inculpatul C. îi relatează discuţia avută cu inculpatul A. şi că acesta din urmă l-a asigurat că nu are nicio legătură, implicare cu persoana vătămată, precizând, în final, că nu îi poate face lui (...) "educaţie comportamentală" .

Referitor la acuzaţia adusă inculpatului C. că a avut cunoştinţă despre faptul că încheierea convenţiei dintre părţi era urmare a constrângerii exercitate de inculpaţii B. şi A. asupra persoanei vătămate, întrucât i s-a adus la comunicat acest aspect de către cel din urmă şi că a fost conştient că demersul său nu este unul legal, întrucât a afirmat că actul se va face "pe sub", s-a apreciat că este neîntemeiată. În acest sens, a avut în vedere faptul că persoana vătămată este cea care a creat aparenţa că nu doreşte să se facă public faptul că ar avea un copil cu inculpata B. şi a solicitat asigurări că situaţia se va rezolva prin plata unei sume de bani. Totodată, a apreciat că inculpatul C. a avut de ales între a crede varianta inculpatei B. (clienta sa, chiar dacă formal nu se încheiase încă un contract de asistenţă juridică, dar au avut loc discuţii în acest sens) sau pe cea a persoanei vătămate D., cu care avusese discuţii din care reieşea că susţinerile inculpatei erau reale (despre cumpărarea unei garsoniere pentru minor, persoana vătămată avea o conduită oscilantă în ceea ce priveşte dorinţa de a efectua un test de paternitate, nerefuzând perspectiva unei înţelegeri, dar nevenind cu propuneri concrete). În legătură cu termenul "pe sub" a reţinut că nu a fost folosit de inculpatul C. pentru a desemna un act nelegal, ci cu referire la un act nepublic, cunoscut doar de părţi, sens în care s-a exprimat şi inculpata B. "act ascuns".

În raport de toate aceste considerente, judecătorul fondului a concluzionat că inculpata B. nu a făcut altceva decât i-a adus la cunoştinţă persoanei vătămate D. că este tatăl copilului său, K., sens în care i-a solicitat o poziţie în legătură cu implicarea sa financiară pentru a vedea dacă se poate ajunge la o înţelegere sau este nevoită să formuleze cerere de chemare în judecată.

Instanţa a apreciat că nu pot fi primite susţinerile persoanei vătămate privind caracterul nelegal al convenţiei propusă spre semnare de către inculpatul C. în sensul că i se interziceau drepturile părinteşti, având în vedere dispoziţiile art. 418, 429, 432 şi 437 C. civ., din care rezultă că nu se poate renunţa la dreptul de a se stabili filiaţia, astfel cum s-a susţinut şi de acuzare, însă ceea ce şi-a asumat inculpata B. este faptul că nu va demara o acţiune în stabilirea paternităţii faţă de persoana vătămată şi nu va divulga minorului identitatea tatălui biologic. Or, pe lângă dreptul minorului de a-şi stabili filiaţia reală, există şi dreptul mamei la viaţă intimă, privată, neexistând nicio posibilitate legală în a o constrânge să divulge identitatea unui tată biologic iar în condiţiile în care persoana vătămată intenţiona să îşi asume responsabilităţile părinteşti avea posibilitatea legală de a formula o acţiune în instanţă pentru a avea drepturi în legătură cu minorul.

În legătură cu întâlnirea din data de 16.03.2017 de la Pensiunea O. din localitatea Covaci, judeţul Timiş dintre persoana vătămată D. care a venit însoţită de avocatul său, inculpata B., însoţită de inculpatul C., în calitate de avocat al său şi inculpatul A., care a ajuns ultimul, instanţa a reţinut faptul că scopul întâlnirii nu a fost clar însă se deduce că ar fi vorba de încheierea unei convenţii în varianta agreată de persoana vătămată şi remiterea sumei de 20.000 euro de către acesta, fără însă a fi stabilit pe baza vreunei probe că persoana vătămată a avut asupra sa această sumă la momentul intervenţiei organelor de poliţie şi conducerii părţilor la audieri. Totodată, a reţinut că deplasarea inculpatului C. la întâlnirea cu persoana vătămată s-a făcut în contextul în care acesta mergea la Hunedoara pentru susţinerea unei cauze la judecătorie şi, în prealabil, s-a consultat cu o colegă avocat, G., asupra posibilităţii de a realiza înţelegerea părţilor în sensul dorit de acestea, aspect confirmat de martoră în declaraţia dată în faţa instanţei, ceea ce denotă buna sa credinţă.

Faptul că inculpaţii C. şi B. nu au dorit să exercite acţiuni ilicite împotriva familiei persoanei vătămate ci doar asumarea de către acesta a obligaţiilor legale faţă de minorul K. este dovedit şi de împrejurarea că, la data de 05.04.2017, inculpata B., în calitate de reprezentant legal al minorului K., prin intermediul apărătorului C. angajat în baza contractului de asistenţă juridică seria x nr. x din 20.03.2017, a înregistrat la Judecătoria Baia Mare, acţiunea civilă prin care a chemat în judecată pe pârâţii L. (fostul său soţ) şi persoana vătămată D., solicitând să se constate răsturnată prezumţia de paternitate, conferită de art. 414 C. civ., în ceea ce îl priveşte pe pârâtul L. faţă de minorul K.; că pârâtul D. este tatăl biologic al minorului şi să se dispună obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere faţă de minor precum şi înscrierea acestuia în certificatul de naştere la rubrica "tatăl", indicând ca adresă de citare a pârâtului D., adresa locului de muncă, respectiv sediul J., ceea ce denotă că inculpaţii nu au cunoscut niciun moment adresa de domiciliu a persoanei vătămate.

În susţinerea aprecierii instanţei de fond au fost reţinute copia raportului de analize medicale nr. x/10.02.2016 efectuat de P., care concluzionează că numitul L. este exclus să fie tatăl biologic al copilului K., document ce a fost arătat de inculpata B. persoanei vătămate D. în data de 21.12.2016, în dorinţa de a-i dovedi că susţinerile sale sunt reale şi copia raportului de expertiză medico-legală (determinarea profilului ADN prin tipare HLA) nr. x/VIII/d/16 din 18.06.2018 întocmit de IML Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2017 în care se arată că paternitatea numitului D. raportată la minorul K. se confirmă în baza analizei efectuate cu o probabilitate de 99,99861473397611% .

În analiza elementelor de tipicitate ale infracţiunii de şantaj, de care sunt acuzaţi inculpaţii B., A. şi C., instanţa de fond a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 689/07.11.2017 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi alin. (3) din C. pen. şi pornind de la interpretarea dată noţiunilor de "constrângere" şi "obţinere în mod injust a unui folos patrimonial" şi probatoriul administrat în cauză, astfel cum a fost relevat în conţinutul sentinţei, sens în care a apreciat că persoana vătămată D. nu a suferit nicio constrângere şi nu i s-a impus nicio conduită ci, dimpotrivă, s-a urmărit a se găsi o modalitate convenabilă ambelor părţi. Acest aspect a fost confirmat chiar de inconstanţa persoanei vătămate în a preciza, în mod concret, în conţinutul declaraţiei, modalitatea în care fost constrâns de inculpaţi şi în ce a constat publicitatea cu care ar fi fost ameninţat de inculpata B., în condiţiile în care iniţial a susţinut că B. a vorbit despre caracterul public al unui proces de paternitate şi astfel ar fi aflat familia acestuia şi ar fi avut de suferit în plan profesional dată fiind funcţia sa iar în faţa instanţei a susţinut contrariul, respectiv că nu i-ar fi fost afectate nici familia, nici cariera prin demersurile pentru stabilirea paternităţii.

Contrar celor reţinute în actul de sesizare că infracţiunea de şantaj s-ar fi consumat în datele de 21 - 22.12.2016 prin aceea că inculpaţii B. şi A. i-ar fi pretins persoanei vătămate remiterea unor sume de bani, fără a-i da posibilitatea efectuării unui test de paternitate, prin ameninţare cu acte de violenţă şi compromiterea acestuia, instanţa a constatat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că persoanei vătămate i s-a pretins o anumită conduită, în afara aceleia de a tratat cu seriozitate situaţia minorului. Faptul că persoana vătămată D. a fost luat de gulerul cămăşii de către inculpatul A. la data de 21.12.2016 nu a avut nicio legătură cu pretinderea vreunei sume de bani. De asemenea, instanţa nu a identificat nicio "ameninţare cu darea în vileag a unei fapte (...) compromiţătoare" câtă vreme discuţiile s-au purtat asupra găsirii unei soluţii vizând recunoaşterea paternităţii fără a fi afectată viaţa persoanei vătămate, iar acesta a susţinut că nu are o problemă în asumarea responsabilităţii: "nu aş avea o problemă cu recunoaşterea lui", "nu mi-e ruşine nici cu statutul pe care îl am şi nici cu ceea ce fac (...) şi nici cu relaţia pe care am avut-o cu B.", "nu am o problemă (...) cu asumarea responsabilităţii şi cu sprijinul copilului dacă este al meu". Totodată, împrejurarea că persoana vătămată D. ar fi tatăl copilului născut de inculpata B. în timpul cât era căsătorită cu un alt bărbat, nu a fost evaluată de instanţă ca fiind una compromiţătoare având în vedere că acesta nu era căsătorit şi a aflat abia după 12 ani despre existenţa copilului.

Faţă de aceste considerente, a apreciat că în privinţa inculpatei B. nu se poate reţine nicio conduită ce se circumscrie în elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prev. de art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, conduita inculpatei nu a depăşit limitele fireşti ale unei încercări de soluţionare amiabilă a situaţiei dintre părţi, astfel că se impune achitarea inculpatei, întemeiat pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Cu privire la inculpatul A. a reţinut că implicarea acestuia în derularea evenimentelor vizează faptele din 21.12.2016, când l-a luat de gulerul cămăşii pe persoana vătămată, intervenţia avută în discuţia telefonică din data de 22.12.2016 şi convorbirea telefonică din 13.03.2017. În opinia instanţei de fond acţiunea realizată de inculpat la data de 21.12.2016 nu îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prev. de art. 207 C. pen. şi nici a celei de ameninţare, întrucât nu a pretins nicio conduită persoanei vătămate D. şi nici nu a proferat vreo ameninţare.

De asemenea, raportat la împrejurările cauzei, natura expresiilor folosite, a răului cu care se ameninţă, personalitatea celui ameninţat şi reacţia acestuia la ameninţare, instanţa a apreciat că afirmaţiile inculpatului A. din data de 13.03.2017, nu sunt în sensul de a pretinde persoanei vătămate o anumită conduită sau de a-l ameninţa, ci ca până a doua zi, la ora 12, să clarifice lucrurile într-un sens sau altul (înţelegere sau acţiune în instanţă), din dorinţa de a nu mai fi deranjat şi implicat de către D. în rezolvarea situaţiei minorului, având în vedere că persoana vătămată iniţiase convorbirea iar cei doi nu au mai purtat vreo discuţie aproape de trei luni de zile.

În schimb, reacţia inculpatului A. în discuţia telefonică din 22.12.2016 chiar justificată de relaţia sentimentală avută cu inculpata B., este una impulsivă iar afirmaţiile inculpatului de ameninţare a persoanei vătămate D. cu venirea în Timişoara, la domiciliul său, fără a-i pretinde o anumită conduită, aspect recunoscut chiar de inculpat în convorbirea din 13.03.2017 când a arătat că a perceput că în 22.12.2016 persoana vătămată a ales să "renege toată povestea", sunt de natură a crea o anumită stare de temere, de disconfort psihic, persoanei vătămate. Instanţa de fond a reţinut că temerea creată nu viza însă vreun pericol pentru membrii familiei sale (aşa cum a susţinut persoana vătămată) sau vreo agresiune fizică, ci că îi va crea neplăceri în perioada de concediu, astfel că, afirmaţiile inculpatului A. din data de 22.12.2016 se circumscriu elementelor constitutive ale infracţiunii de ameninţare, astfel că a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiune de şantaj, prev. de art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea de ameninţare, prev. de art. 206 C. pen.

Reţinând că infracţiunea comisă de inculpatul A. are o gravitate redusă având în vedere că ameninţarea a constat în aceea că inculpatul va veni în Timişoara şi vor discuta în alt mod problema, că persoana vătămată nu a părut timorată, ci chiar a ripostat că nu-şi modifică programul pentru aşa ceva, că reacţia a fost determinată de conduita persoanei vătămate care a evitat să formuleze o propunere serioasă, discutând în contradictoriu cu inculpata B. despre natura relaţiei avute în urmă cu 12 ani dar şi circumstanţele personale ale inculpatului (nu are antecedente penale), faptul că a încercat să ajute şi să protejeze persoana cu care se afla într-o relaţie sentimentală, fără a mai fi implicat în problema celor doi decât urmare a insistenţelor persoanei vătămate, judecătorul fondului a apreciat aplicarea unei pedepse este inoportună datorită consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului, astfel că a renunţat la aplicarea acesteia şi a dispus aplicarea unui avertisment, potrivit art. 81 C. pen.

În ceea ce îl priveşte acuzaţia de complicitate la şantaj adusă inculpatului C., a reţinut că fiind o formă de participaţie secundară, complicitatea presupune drept condiţie de bază a existenţei sale comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală, or, în ceea ce o priveşte pe inculpata B. s-a apreciat că conduita sa nu se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de şantaj, ca atare, nici actele de ajutor date de inculpatul C. autorului nu au depăşit limitele ce le presupune soluţionarea amiabilă a unui potenţial litigiu. Pe cale de consecinţă, a apreciat că se impune achitarea acestuia sub aspectul comiterii infracţiunii de complicitate la şantaj, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 207 alin. (3) şi la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, întemeiat pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Referitor la pretenţiile civile ale persoanei vătămate D., respectiv suma de 100.000 euro, solicitată cu titlu de daune morale, instanţa a constatat că sunt nefondate în raport de soluţiile pronunţate în latura penală a cauzei şi de lipsa unui prejudiciu de ordin psihic. Astfel, atât modul în care au avut loc discuţiile dintre părţi, cât şi conduita persoanei vătămate în perioada ce face obiectul acuzării, nu relevă nicio traumă care să presupună compensarea printr-o sumă de bani, conduita acestuia fiind una oscilantă şi provocatorie.

Împotriva Sentinţei penale nr. 613/PI din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, inculpatul A. şi persoana vătămată D..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 februarie 2019 şi a primit prim termen de judecată la data de 04.04.2019, când a fost admisă cererea de probatorii formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie privind audierea inculpaţilor şi a persoanei vătămate D., după ce, în prealabil, inculpaţii B., A. şi C. au fost de acord să dea declaraţie în faţa instanţei de apel şi a fost respinsă cererea de probatorii formulată de apărătorul inculpatei B. de audiere a tuturor martorilor audiaţi la instanţa de fond, întrucât nu a fost invocată teza probatorie ce tinde a fi dovedită.

La termenul de judecată din 16 mai 2019 apărătorii inculpaţilor B., A. şi C. faţă de lipsa persoanei vătămate şi determinat de necesitatea îmbarcării pentru cursa de Baia Mare pentru care şi-au achiziţionat bilete de avion au solicitat amânarea cauzei, cerere admisă de instanţă care a dispus citarea persoanei vătămate la adresele cunoscute din actele dosarului şi cea care va rezulta în urma interogării bazei de date DEPABD.

La termenul din data 27 iunie 2019 faţă de lipsa de procedură constatată cu persoana vătămată D. s-a acordat un nou termen pentru data de 17 octombrie 2019, când s-a luat act de depunerea motivelor de apel către persoana vătămată, însoţite de înscrisuri în susţinerea lor şi s-a procedat la audierea acesteia şi a intimatului inculpat C.

La data de 28 noiembrie 2019 cauza a fost amânată în vederea respectării principiului continuităţii, astfel că, audierea inculpaţilor B. şi A. s-a realizat la termenul din data de 30 ianuarie 2020, fiind acordat termen pentru dezbaterea apelurilor pe fond la data de 13 februarie 2020.

1. Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, a criticat sentinţa apelată sub aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în principal, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că judecătorul instanţei de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor faptelor reţinute în actul de sesizare iar, în subsidiar, dacă se va trece peste această critică a apreciat că se impune pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată (şantaj în forma autoratului şi a complicităţii).

În susţinerea motivului principal de apel, parchetul a arătat că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de şantaj, activitatea sa fiind descrisă prin trei acţiuni de constrângere a persoanei vătămate, constând în acte de violenţă fizică şi de ameninţare prezentate pe larg cu ocazia descrierii acţiunilor inculpatului din datele de 21.12.2016, 22.12.2016 şi 13.03.2017, ce compun latura obiectivă a infracţiunii, când acesta a avut contacte directe sau telefonice cu persoana vătămată D..

Deşi cu ocazia analizării schimbării încadrării juridice a faptei, instanţa de fond a apreciat, în mod distinct, asupra celor trei elemente ale laturii obiective a infracţiunii de şantaj cu care a fost sesizată, a opinat că, doar acţiunile întreprinse de inculpatul A. la data de 22.12.2016 au fost de natură a crea o temere persoanei vătămate, drept pentru care, cu privire strict la acest element material, a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de ameninţare şi a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, reţinând că celelalte ameninţări (din 21.12.2016 şi 13.03.2017) nu au avut scopul de a o constrânge pe persoana vătămată şi, prin urmare, nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de şantaj sau ameninţare.

Având în vedere că în dispozitivul hotărârii atacate nu se regăseşte decât soluţia pronunţată pentru infracţiunea de ameninţare, care se circumscrie strict acţiunii din data de 22.12.2016, acest fapt echivalează, în opina parchetului, cu omisiunea instanţei de a se pronunţa faţă de celelalte două elemente reţinute în conţinutul laturii obiective a infracţiunii, cele din datele de 21.12.2016 şi 13.03.2017, faţă de care nu a schimbat încadrarea juridică. Chiar dacă s-au făcut aprecieri în considerentele hotărârii asupra celelalte două elemente ale laturii obiective, atâta timp cât în cuprinsul minutei nu se regăseşte o soluţie faţă de aceste acte, a apreciat că instanţa a lăsat practic nesoluţionat fondul cauzei, întrucât avea obligaţia de a se pronunţa asupra acestora, indiferent de încadrarea lor juridică (loviri sau alte violenţe, ameninţare sau şantaj) şi de soluţia adoptată.

Referitor la cea de-a doua critică subsidiară şi care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii, s-a susţinut de către parchet că instanţa de fond a procedat la o analiză eronată a probatoriului administrat, reţinând o altă stare de fapt decât cea descrisă în actul de sesizare.

Astfel, parchetul a învederat faptul că interpretarea dată de instanţă atitudinii persoanei vătămate de a înregistra convorbirile telefonice avute cu inculpaţii, în sensul că dovedeşte reaua credinţă a acestuia şi împrejurarea că nu a intenţionat să rezolve situaţia juridică a minorului, este eronată, în condiţiile în care persoana vătămată a formulat plângere penală şi pentru comiterea infracţiunii de şantaj încă din data de 23.12.2016 şi, a solicitat, totodată, luarea unor măsuri de supraveghere tehnică, constând în înregistrarea comunicaţiilor dintre acesta şi făptuitori (în condiţiile în care fapta era comisă prin mijloace de comunicare), luarea unor măsuri de protecţie şi audierea sa, solicitare asupra căreia procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara s-a pronunţat peste trei luni de la momentul formulării, deşi aceasta a fost reiterată de persoana vătămată în mai multe cereri, respectiv la data de 16.03.2017 când a avut loc întâlnirea persoanei vătămate cu făptuitorii în vederea remiterii sumei de bani. Mai mult, procurorul a şi respins toate aceste cereri cu motivarea că probele pot fi obţinute în cauză şi prin alte modalităţi, mai puţin intruzive decât interceptarea comunicaţiilor, arătând că persoana vătămată a avut şi are posibilitatea de a înregistra personal propriile convorbiri.

În consecinţă, această împrejurare a determinat persoana vătămată ca, în intervalul 22.12.2016 - 16.03.2017, să îşi înregistreze propriile convorbiri telefonice purtate cu făptuitorii şi să găsească motive pentru a temporiza oferirea sau remiterea sumelor de bani pretinse, creând uneori aparenţa că este de acord cu pretenţiile făptuitorilor, tocmai cu scopul de a genera reacţii ale acestora şi a scoate în evidenţă intenţia lor de a obţine sume de bani în mod injust, prin constrângere, în condiţiile în care i se solicitase o suma de bani pentru a nu se face publică filiaţia faţă de un minor, refuzându-i-se la început efectuarea unui test de paternitate, fiind agresat şi ameninţat cu discreditarea sa şi provocarea de scandal în faţa familiei şi la locul de muncă. Ca atare, nu se poate aprecia că încercarea persoanei vătămate de a scoate în evidenţă, pe parcursul discuţiilor telefonice, intenţia infracţională a inculpaţilor prin crearea aparenţei că ar fi de acord cu anumite pretenţii, prin afişarea uneori a unei atitudini amiabile, dovedeşte reaua sa credinţă, astfel cum a reţinut judecătorul fondului şi nici caracterul provocator al demersului, atâta timp cât ceea ce s-a provocat nu a fost comiterea faptei, ci doar discuţii despre o faptă deja consumată şi care continua să se comită.

S-a mai susţinut că prima instanţă a procedat la analiza discuţiilor purtate de persoana vătămată cu cei trei inculpaţi, care, de altfel, au fost analizate şi în cuprinsul actului de sesizare, însă le-a dat o altă interpretare, eronată în opinia parchetului.

Astfel, cu privire la discuţia din data de 21.12.2016, instanţa a considerat în mod greşit, că deplasarea inculpaţilor B. şi A. din municipiul Baia Mare în Timişoara, a fost făcută cu scopul doar de a o informa pe persoana vătămată că, în urma unei relaţii avute cu inculpata, are un copil minor cu aceasta în vârstă de 12 ani, fără a avea intenţia de a-i crea o temere şi fără a-i pretinde în concret ceva anume, ci doar pentru a o determina să-şi exprime un punct de vedere în ceea ce priveşte situaţia minorului, pornind de la depoziţiile inculpaţilor care contrazic susţinerile persoanei vătămate, poziţia acestora în autoturism şi atitudinea jignitoare a persoanei vătămate faţă de inculpata B., sens în care, a concluzionat că inculpata nu a făcut altceva decât să prezinte persoanei vătămate consecinţele unei acţiuni în instanţă, nedorind să facă publică paternitatea pe alte căi, iar D. a resimţit o constrângere din cauza situaţiei în care se afla, aceea de a accepta că este tatăl unui copil de 12 ani, nicidecum din cauza conduitei inculpaţilor.

Parchetul a susţinut că în ceea ce priveşte incidentul din data de 21.12.2016 se fac referiri la acesta pe parcursul discuţiilor ulterioare, care demonstrează scopul pentru care cei doi inculpaţi l-au abordat la data respectivă pe D. (de a-l constrânge să ofere şi să remită o sumă de bani), cum s-au purtat discuţiile şi care a fost comportamentul acestora (fiind bruscat, blocat în interiorul autoturismului şi ameninţat cu provocarea de scandal prin divulgarea în mediul familial şi la locul de muncă, a faptului că are un copil din afara căsătoriei, pretinzându-i-se să ofere suma de bani chiar fără a i se accepta la momentul respectiv efectuarea testului de paternitate), astfel încât, trebuie apreciate ca relevante aceste înregistrări telefonice şi nu declaraţiile subiective ale inculpaţilor. În acest sens, relevante sunt chiar afirmaţiile inculpatei B. în cadrul discuţiilor avute cu persoana vătămată D. la datele de 16.01.2016 şi 24.01.2017, când acesta descrie modul de desfăşurare al evenimentelor din data de 21.12.2016 ("Păi nu ştiu, l-am văzut că vine aicea, mă bagă în maşină, îmi blochează uşile, sare la bătaie, ameninţă cu, scuz... cum să vin la Baia Mare ? Nu, nu există aşa ceva (...) eu am văzut şi la telefon când am vorbit, ce atitudine a avut, da (...) mă rog, am tot discutat despre asta" sau "(...) Ai venit tu amiabil? (...) Blochează uşile, alea, păi scuză-mă (...) să se abată la bătaie, la agresiuni"") iar inculpata arată că:"Da, da, a avut o atitudine foarte pornită, ţi-am zis şi atunci" respectiv: "(...) fostul meu iubit, fostul meu iubit a răbufnit de moment şi te-o prins un pic şi te-o scuturat (...) nici măcar nu te-a lovit, nu ţi-a făcut nimic".

Aceleaşi aspecte, legate de atitudinea violentă, ameninţătoare a inculpaţilor, de blocare a uşilor la întâlnirea din data de 21.12.2016 sunt dovedite şi de conţinutul discuţiilor din data de 13.03.2017, ocazie cu care persoana vătămată i-a reamintit inculpatului A. modul în care a avut loc acea întâlnire:

"(...) ai venit cu atitudinea, cu ameninţări, cu blocări de uşi, cu mâini în gât şi din astea (...)", iar acesta nu a negat respectivele afirmaţii, dimpotrivă, a continuat să ameninţe cu faptul că îl va căuta în Timişoara. De asemenea, relevantă în ceea ce priveşte incidentul din data de 21.12.2016 este şi precizarea persoanei vătămate din data de 16.01.2017, când i-a spus inculpatei că trebuia să urmeze calea unei acţiuni în justiţie pentru a solicita suma de bani pentru minor, şi nu acea de a face presiuni asupra sa prin ameninţări, ceea ce denotă că la acea întâlnire nici nu s-a pus problema unei acţiuni în justiţie: "Poate că era (...) poate că era o cale mai normală decât să vii să ameninţi (...)", la care inculpata B. a precizat că ameninţările nu au venit din partea sa, ci din partea lui A., tocmai pentru că persoana vătămată nu a fost de acord cu oferirea sprijinului financiar: "Băi! Auzi! Una: eu nu te-am ameninţat, doi la mână: te-o ameninţat A., pentru că se pare că cu tine doar aşa se poate."

Cât priveşte aprecierea instanţei că inculpata a procedat corect alegând calea pretinderii unui sprijin financiar de la persoana vătămată, fără ca filiaţia să fie stabilită, eludând procedurile judiciare de tăgadă/stabilire paternitate, s-a arătat de către parchet că aceasta este lipsită de orice temei legal şi este irelevantă pentru speţă, atâta timp cât ceea ce trebuie lămurit este dacă s-a încercat sau nu constrângerea persoanei vătămate.

Constrângerea exercitată de inculpaţi este evidenţiată în cursul conversaţiei din data de 22.12.2016, când D. relatează inculpaţilor încă o dată că, pentru a oferi ajutor minorului este necesar a se efectua un test de paternitate: "soluţia, soluţia este asta, adică în primul rând trebuie şi este necesar acest test de paternitate, şi, aşa cum am zis, nu am o problemă cu asumarea responsabilităţii legate, dacă este (...)", moment în care inculpatul A. a pretins ca ajutorul să fie oferit în lipsa acelui test, ameninţând că este hotărât a provoca scandal prin divulgarea acelor împrejurări familiei sale:

"În regulă. Săptămâna viitoare ne vedem la tine acasă ca sa discutăm problema asta aşa într-un cadru aşa mai (...) mai, mai (...)", ceea ce denotă împrejurarea că, iniţial, inculpaţii s-au prezentat în municipiul Timişoara pentru a provoca scandal, pentru a o compromite pe persoana vătămată, cu scopul constrângerii acesteia să plătească o sumă de bani, fără ca măcar acesta să aibă posibilitatea firească la un test de paternitate şi fără a intenţiona să demareze proceduri judiciare adecvate situaţiei.

A mai susţinut că interpretarea dată de instanţă convorbirii din 24.01.2017 dintre inculpata B. şi persoana vătămată, în sensul că dovedeşte că la data de 21.12.2016 inculpaţii nu au făcut altceva decât să îi pună în vedere persoanei vătămate despre posibilitatea exercitării unei acţiuni în justiţie, nu poate fi primită, având în vedere că aceasta se poartă la o lună după discuţiile din datele de 21.12.2016 şi 22.12.2016, momente la care persoana vătămată îşi exprimase decizia de a nu plăti vreo sumă de bani în lipsa unui test de paternitate, lucru refuzat iniţial de inculpaţi iar afirmaţia inculpatei "Eu ţi-am zis şi (...) am ajuns şi până acolo să-ţi spun în faţă că eu nu sunt pusă pe răutăţi, să-ţi distrug familia sau chestii din alea, nu pe mine mă (...)" nu demonstrează lipsa intenţiei de a o ameninţa pe persoana vătămată cu compromiterea imaginii sale, ci dimpotrivă, că aceste ameninţări au existat iniţial şi poate să facă o concesie acesteia dacă va primi sprijinul său financiar, ceea ce reprezintă tot o formă de constrângere.

Totodată, s-a mai invocat faptul că pasajele subliniate de instanţă în susţinerea raţionamentului juridic "(...) este un om care a acţionat din punct de vedere că mai are sentimente pentru mine (...) eu ţi-am spus, A. dacă a reacţionat aşa, a fost impulsiv (...) fostul meu iubit o răbufnit de moment şi te-o prins un pic şi te-o scuturat (...) nici măcar nu te-a lovit, nu ţi-a făcut nimic" trebuie interpretate în contextul discuţiilor ulterioare, cu referire la discuţia din 16.01.2017, astfel că ele nu demonstrează că inculpatul a avut doar o răbufnire de moment faţă de vreo presupusă atitudine jignitoare a persoanei vătămate, ci dimpotrivă, confirmă că acesta a proferat ameninţări şi acte de violenţă, sechestrându-l pe D. în autoturism, tocmai pentru a-l constrânge să ofere sume de bani.

Aprecierea instanţei de fond asupra discuţiilor din data de 22.12.2016, în sensul că dorinţa inculpatei de a purta un dialog cu persoana vătămată doar în prezenţa lui A. nu demonstrează că aceasta s-ar fi folosit de atitudinea ameninţătoare şi violentă a acestuia, manifestată cu doar o zi înainte este contrazisă de probatoriul administrat din care rezultă contrariul, relevantă fiind afirmaţia inculpatei B. din data de 22.12.2016: "D., în două minute ajung la birou la A. şi vorbim acolo, că sunt în trafic, ok? (...) na, ăăă, el îi persoana care mă ajută şi el vrea să fie şi el de (...) de (...) da, e tipul cu care eu am o relaţie şi vreau să luăm lucrurile cu calm (...) gata cu atâta scandal, dacă te-ai gândit şi tu, deja ai o soluţie, o spui direct şi nu mai (...) ok (...)".

Totodată, aprecierea instanţei legată de discuţia din data de 22.12.2016 dintre inculpaţi şi persoana vătămată în sensul că se purta pe un ton liniştit, uneori superior al persoanei vătămate care nu conturează o stare de temere a acesteia este contrazisă de propriile considerente, expuse la finalul hotărârii, când a apreciat că discuţiile din data de 22.12.2016 au fost de natură a genera o stare de temere şi acţiunea inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare.

Susţinerile judecătorului fondului că afirmaţiile lui A.: "consider că am încercat să abordez problema asta într-o manieră foarte civilizată, dat fiind statutul tău profesional, familial şi toate celelalte, nu îi cazul să intru în alte detalii, dar m-am (...) m-am documentat un picuţ înainte să vin (...)" şi, nu ştiu dacă îţi dai seama sau nu, în partea asta nu-i nimic de pierdut, s-a pierdut tot ce se putea pierde, dacă crezi că nu-i nici dincolo, atuncia o facem, o facem exact cum ai vrut tu. Deci săptămâna viitoare ne vedem la Timişoara." au fost făcute într-o manieră civilizată şi nu pot fi interpretate ca o constrângere, sunt în opinia parchetului rezultatul unei analize trunchiate şi rupte de contextul infracţional în condiţiile în care aşa cum rezultă din convorbirile telefonice inculpaţii s-au interesat de statutul social, profesional şi familial al persoanei vătămate tocmai în ideea de a-i afecta imaginea, punându-i în vedere că se vor prezenta în Timişoara pentru a provoca scandal, pentru a-l compromite, ceea ce exclude ipoteza unei acţiuni în justiţie, astfel cum a reţinut instanţa.

Presiunile la care este supus, solicitările pe un ton imperativ de a oferi într-un minut o soluţie, altfel urmând a se da curs ameninţărilor ("Revino te rog la subiect. Revino la subiect pentru că mai ai (...) răbdarea mea e foarte la limită, mai ai încă un minut în care te ascult."), scot în evidenţă, contrar celor reţinute de instanţă, tocmai intenţia inculpaţilor de a o constrânge pe persoana vătămată să ofere acele sume. Relevant este faptul că, în momentul în care D. a încercat să îi explice inculpatului A. încă o dată că este dispus să ofere sprijin financiar minorului, însă numai în condiţiile stabilirii filiaţiei ["(...) soluţia este asta, adică în primul rând trebuie şi este necesar acest test de paternitate, şi, aşa cum am zis, nu am o problemă cu asumarea responsabilităţii legate, dacă este (...)"] acesta nu a fost de acord, solicitând practic remiterea unor sume de bani fără efectuarea testului de paternitate, dând astfel de înţeles că va provoca scandal, divulgând aceste împrejurări familiei sale cu scopul de a-l compromite ["În regulă. Săptămâna viitoare ne vedem la tine acasă ca să discutăm problema asta, aşa într-un cadru aşa mai (...) mai, mai (...)"].

De asemenea, speculativă este şi argumentaţia instanţei în legătură cu solicitarea inculpatei B. de a-i comunica persoana vătămată dacă are casă, în sensul că nu cunoştea unde locuieşte persoana vătămată, în condiţiile în care din conţinutul convorbirilor telefonice rezultă că scopul inculpaţilor era acela de a-l căuta la domiciliu pentru a iniţia un scandal. Relevante în acest sens sunt discuţiile dintre persoana vătămată şi inculpatul A. care atunci când află că D. este plecat în concediu şi nu îşi modifică programul pentru a se întâlni cu inculpatul, aşa cum acesta din urmă îl ameninţase, îi comunică că: "O să fii, îţi promit eu că se modifică", dându-i de înţeles că scandalul provocat în faţa familiei îl va determina să ia în considerare acest lucru.

Explicaţia dată de inculpata B. asupra rolului şi atitudinii lui A., cu trimitere la discuţia din data de 5.01.2017, a fost apreciată de instanţă ca fiind dovada negocierilor dintre inculpaţi şi persoana vătămată, fără a releva elemente de constrângere, însă în opinia parchetului aceasta dovedeşte intenţia inculpaţilor de a-l determina pe D. să plătească sumele de bani fără a se efectua testele de paternitate, aşteptându-se la un refuz al acestuia şi întrucât persoana vătămată nu a avansat o sumă, inculpata a început să negocieze cu acesta, punându-i în vedere că acea sumă reprezintă şi preţul abţinerii sale de a-l discredita în faţa familiei şi la locul de muncă, făcând referire expresă la modul tranşant în care A. a enunţat acele ameninţări în ziua de 21.12.2016: "Fii sincer cu mine la chestia asta financiar, (...) acum vorbim de ă (...) de copilul tău (...) care eu aş vrea să rămână totuşi ă (...) şi ştiu că familia ta ar fi foarte afectată să afle, în momentul de faţă cred că (...) na şi ă (...) A. o zis-o sub o formă foarte dură, directă, dar, îţi dai seama, mă pun în locul soţiei tale. îţi dai seama, pe urmă, mă pun la locul de muncă, îţi dai seama, toate alea, şi nici tu nu vrei să se afle, nici eu nu vreau să se afle (...)".

S-a mai susţinut de către parchet că aprecierile instanţei privind discuţiile din data de 22.1.2.2016, respectiv că nu au fost agresive, că s-ar fi apelat la buna credinţă a persoanei vătămate iar inculpaţii au înţeles situaţia în care s-ar afla familia acestuia la aflarea veştii şi chiar s-a vorbit de efectuarea testului de paternitate, nu sunt susţinute de conţinutul convorbirilor care, dimpotrivă, relevă că inculpata B. a reiterat posibilitatea compromiterii persoanei vătămate, dacă nu este dispus să ofere suma de bani, afirmând că doreşte să ştie dacă este de acord cu sprijinul financiar, pentru a evita astfel punerea în aplicare a ameninţărilor cu provocarea de scandal şi chiar s-a folosit de atitudinea ameninţătoare şi violentă a inculpatului A., astfel că, în momentul în care D. i-a reproşat că încearcă să obţină sprijinul financiar prin ameninţările proferate de A., acesta a încercat să îl liniştească, afirmând că va face în aşa fel încât A. să nu îl mai ameninţe, iar dacă îl va mai contacta, să îi spună că a ajuns la o înţelegere cu ea ["Lasă-l sa se calmeze. A (...) El, el (...) stai liniştit, ascultă-mă el nu o să te contacteze cu nimic sau, dacă te va contacta, tu să nu zici (...) că sau îi spui că cu tine nu am nimic de împărţit, tot ce am de împărţit este cu B. şi atât (...)"].

Parchetul a invocat şi faptul că instanţa nu a analizat nici explicaţiile inculpatei în momentul în care D. şi-a manifestat temerea faţă de A.. "Şi la telefon a început cu ameninţări, ştii foarte aiurea, na, totu-i (...)", arătând explicit că acele ameninţări au avut scopul de a-l constrânge să urgenteze obţinerea ajutorului financiar [(...) "Na. (...) atunci am terminat tot, în (...) atuncia când o început el să zică, el a încercat să (...) sincer, el a încercat să (...) oarecum să grăbească lucrurile pentru mine, el a crezut că aşa mă poate ajuta."], prin urmare, această convorbire evidenţiază scopul acestor ameninţări, ceea ce contrazice opinia instanţei că această faptă constituie doar infracţiunea de ameninţare, întrucât nu i s-ar fi pretins persoanei vătămate vreo conduită.

Referitor la discuţia din data de 05.01.2017 s-a invocat de parchet că aceasta dovedeşte, contrar susţinerilor instanţei de fond, faptul că inculpata B. prin afirmaţiile făcute creează impresia că va da curs în continuare acelor ameninţări, însă este dispusă să renunţe la acestea doar în condiţiile în care persoana vătămată îşi va îndeplini obligaţiile financiare faţă de minor. Mai mult, în analiza acelor discuţii prima instanţă a omis să se refere la faptul că pretenţia de a se plăti iniţial suma de 3.000 de euro, este de fapt a lui A., evitând redarea acelui pasaj care îl implică în mod direct pe acesta în activitatea de pretindere a unei conduite, ca element al laturii obiective a infracţiunii de şantaj ["Păi şi pentru A. cât era o sumă rezonabilă? Că el a zis că ok, cât ? Nu mi-a zis nimic.'" "Da, el a zis în felul (...) da el a zis în felul (...) ă (...) îţi spun sincer, a zis în felul următor: creditul care eu l-am luat (...) eu am luat un credit de 3.000 euro (...) ă (...) creditul ăla să ţii cont că 12 ani de zile, copilul acesta, tu nu te-ai implicat deloc"]. Afirmaţia inculpatei B. confirmă faptul că inculpaţii au colaborat pentru a obţine acele sume de bani de la persoana vătămată şi că ameninţările şi actele de violenţă au avut tocmai acest scop. Deşi în această convorbire tonul discuţiei nu este agresiv, inculpata B. a negociat cuantumul pretenţiilor, punându-i în vedere lui D. că acea sumă reprezintă şi preţul abţinerii sale de a-l discredita în faţa familiei şi la locul de muncă, făcând referire expresă la modul tranşant în care A. a enunţat acele ameninţări.

Referitor la discuţia telefonică din data de 16.01.2017, s-a apreciat de parchet că a fost interpretată de instanţă prin disociere totală de contextul celorlalte conversaţii, precizarea inculpatei B. în sensul că este hotărâtă să urmeze calea justiţiei vine după o lună din momentul consumării faptei şi în contextul în care persoana vătămată i-a comunicat că nu mai este de acord să facă testul pentru stabilirea paternităţii şi nu are nicio obligaţie, împrejurare în care inculpata îi comunică că va avea de suferit, explicându-i că motivul pentru care anterior nu a dat curs ameninţărilor realizate prin intermediul lui A., întrucât a crezut că vor ajunge la o înţelegere amiabilă, or, afirmaţia sa evidenţiază încă o dată rolul inculpatului A. de a crea presiuni asupra persoanei vătămate. Tot cu această ocazie, atunci când persoana vătămată reiterează violenţele şi ameninţările exercitate de inculpatul A., în autoturism, la întâlnirea din 21.12.2016, inculpata confirmă arătând că: "(...) te-o ameninţat A., pentru că cu tine se pare că doar aşa se poate".

În ceea ce priveşte discuţia purtată la data de 24.01.2017 s-a arătat de parchet că a fost interpretată în mod trunchiat, prin scoaterea din context a unor afirmaţii ale inculpatei B. care să susţină concluzia instanţei că inculpata nu l-a ameninţat sau constrâns în vreun fel pe persoana vătămată, acesta fiind cel care încearcă să acrediteze ideea că ar fi fost constrâns de inculpaţi. Totodată, afirmaţia inculpatei B. că îşi asumă responsabilitatea în situaţia unui test negativ nu face dovada că la data de 21.12.2016 aceasta nu a urmărit să-l constrângă pe D., astfel cum a reţinut judecătorul fondului, ci este o afirmaţie făcută de inculpată în momentul în care D. o întreabă cum îşi va asuma faptul că i-a distrus familia şi imaginea dacă testul va fi negativ.

Susţinerile instanţei că discuţiile din data de 24.01.2017 dovedesc neseriozitatea persoanei vătămate care nu a urmărit rezolvarea situaţiei juridice a minorului şi a înregistrat convorbirile telefonice cu inculpaţii pentru a obţine probe care să demonstreze existenţa infracţiunii de şantaj, nu sunt justificate în opinia parchetului, în condiţiile în care persoana vătămată a formulat plângere penală la data de 23.12.2016 în condiţiile arătate iar acţiunile sale au fost determinate de atitudinea autorităţilor judiciare care l-au lăsat singur în faţa acţiunii infracţionale a inculpaţilor, astfel că nu se poate reţine reaua credinţă a acestuia.

În aceeaşi manieră a fost interpretată de instanţă şi discuţia din data de 26.01.2017, fără a avea în vedere că din conţinutul ei reiese împrejurarea că suma 20.000 de euro este enunţată de inculpată la cererea persoanei vătămate de a se stabili o sumă globală şi faptul că cei care au cerut o sumă de bani, iniţial necuantificată, au fost inculpaţii. De asemenea, împrejurarea că în discuţia din 03.02.2017 persoana vătămată creează impresia că nu doreşte rezolvarea situaţiei minorului pe cale unei acţiuni în justiţie şi nu doreşte să se afle că este tatăl minorului este reală, însă această atitudine nu poate susţine concluziei la care a ajuns instanţa de fond că nu i s-a impus o anumită conduită de către inculpaţi, ci scoate în evidenţă intenţiile acestora de a obţine o sumă de bani pe care persoana vătămată lasă impresia că o acceptă în schimbul întocmirii unui act, ca o garanţie că în viitor nu îi vor mai cere şi alte sume.

S-a mai susţinut faptul că şi interpretarea dată discuţiei din data de 22.02.2017 este eronată, având în vedere că discuţiile purtate de persoana vătămată cu inculpata B. au vizat cuantumul sumei solicitate de aceasta şi faptul că este dispus să plătească pentru a evidenţia intenţia inculpaţilor în condiţiile în care infracţiunea se consumase deja iar formularea unei plângeri penale de către persoana vătămată nu exclude existenţa relaţiei victimă - agresor cum a reţinut instanţa, chiar normele procedurale penale prevăd măsuri de protecţie în cursul procesului penal, după formularea sesizării, cu atât mai mult cu cât, în cauză, organele judiciare care au instrumentat iniţial cazul nu au luat nicio măsură procesuală timp de trei luni de la sesizare. Cât priveşte împrejurarea că persoana vătămată nu a mai avut nicio legătură cu inculpatul A. de aproape trei luni la momentul când a purtat discuţia cu inculpata, nu are relevanţă în opinia parchetului ci dovedeşte scopul urmărit de inculpaţi încă de la început (de a determina persoana vătămată să plătească o sumă de bani) şi explică problema "ameninţării" cu promovarea unei acţiuni în justiţie, care a intervenit ulterior şi a constituit doar un pretext, pentru a da o aparenţă de legalitate activităţii de constrângere, aspecte dovedite de dialogul dintre cei doi, în care D. o întreabă direct pe inculpată dacă l-a luat pe "interlopul ăsta de A." să facă rost de bani iar inculpata îi răspunde tot printr-o întrebare "(...) Ţi s-a părut că am făcut asta în ultimul timp, D.?" .

Deşi instanţa de fond a făcut trimitere la conţinutul discuţiilor purtate a omis să evidenţieze şi să explice conţinutul elementelor constitutive ale infracţiunii de şantaj reţinute în actul de sesizare, respectiv că suma de bani pe care D. lasă impresia că vrea să o plătească reprezintă preţul pentru a nu fi ameninţat, adică o taxă de protecţie percepută de inculpaţi ["(...) Ce să scriem în înţelegere, că e o taxă de protecţie şi că tu nu mai îmi faci nimic după aia, ce scriem? (...)"] aspect confirmat şi de inculpata B. care precizează şi faptul că minorul va renunţa la drepturile sale faţă de persoana vătămată şi că înscrisul respectiv va fi semnat şi de A. ["Da! (...) Da, în declaraţia aceea scriem că eu nu-ţi mai fac probleme, copilul nu are drepturi şi renunţă la drepturi şi, într-adevăr, dacă tu vrei, încă o dată, dacă tu vrei, ca şi A., pentru că a fost martor, să facă chestia (...) dacă tu, încă o dată zic, dacă tu vrei, eu îl fac pe A. să facă acest lucru. Deci A. vine şi dă declaraţia (...)"].

Referitor la activitatea desfăşurată de inculpatul C., avocat în cadrul Baroului Maramureş, începând cu data de 6.03.2017, s-a apreciat că susţinerile instanţei de fond că discuţia cu persoana vătămată s-a purtat pe un ton amiabil, că i-a adus la cunoştinţă acestuia că reprezintă interesele clientei sale B. şi nu rezultă că ar fi cunoscut despre ameninţarea la care a fost supusă persoana vătămată sunt infirmate de probatoriul administrat în cauză.

În acest sens, s-a susţinut de parchet că discuţiile ulterioare dintre inculpatul C. şi persoana vătămată au dovedit intenţia inculpatului de a o ajuta pe inculpata B. în obţinerea unei sume de bani, acesta fiind şi motivul pentru care îi comunică persoanei vătămate posibilitatea discreditării acestuia şi a familiei sale, caracterul ocult al convenţiei ["(...) dacă îi luaţi o garsonieră sau ceva, nu are nici un fel, trecem totul aşa, pe sub, nu facem nici un fel de acţiune, nu facem (...) nu deranjăm nici familia dumneavoastră, nici ă (...)"], iar atunci când persoana vătămată îi spune că nu doreşte să-şi strice familia şi să i se facă publicitate negativă la locul de muncă aşa cum l-au ameninţat inculpaţii, C. îi comunică că a înţeles acest lucru ["Păi tocmai, tocmai de asta, mai ales (...) mai ales că am înţeles că deţineţi o anumită poziţie socială relativ (...) adică destul de importantă în zonă, tocmai (...) na"].

S-a apreciat ca fiind eronată şi aprecierea instanţei privind caracterul legal al convenţiei trimise de inculpatul C. persoanei vătămate, întrucât o asemenea convenţie încalcă, în opinia parchetului, dispoziţiile normelor civile în materie invocate chiar de instanţă care se referă la dreptul părinţilor de a stabili modalitatea de plată a pensiei de întreţinere însă persoana vătămată nu avea această calitate, nefiind stabilită filiaţia faţă de D. la acel moment iar, potrivit dispoziţiilor art. 425 C. civ., titularul acţiunii în stabilirea paternităţii este minorul, mama având doar dreptul de a porni în locul acestuia acţiunea, după cum în acţiunile pornite în filiaţie nu se poate renunţa la acest drept cu atât mai mult în schimbul unei sume de bani. Distinct de caracterul nelegal şi imoral al unei asemenea convenţii s-a apreciat că întocmirea unui asemenea act de către inculpatul C. a intrat în sfera ilicitului penal determinat de faptul că acesta cunoştea că acordul persoanei vătămate de a se încheia actul a fost viciat (obţinut prin constrângere urmare acţiunilor inculpaţilor B. şi A.), aspect pe care persoana vătămată i l-a adus la cunoştinţă cu ocazia discuţiilor purtate. De altfel, chiar inculpatul C. îi comunică persoanei vătămate atunci când acesta îi relatează comportamentul inculpatului A. că poate formula plângere penală împotriva acestuia (discuţia din data de 13.02.2017).

Totodată, parchetul a invocat şi discuţia din data 13.03.2017 când inculpatul A. contactează persoana vătămată în jurul orelor 21 - 22, convorbire care are o altă conotaţie în plan probator decât cea reţinută de instanţă doar în urma analizării unor pasaje din declaraţia persoanei vătămate pe care le apreciază ca neconforme realităţii, în sensul că, face dovada că inculpatul A. era interesat în obţinerea unei sume de bani de la persoana vătămată, context în care continuă să îl ameninţe pe acesta şi îi cerea ca până a doua zi să rezolve problema, ameninţă persoana vătămată cu acte de violenţă şi cu denigrarea publică, şi nu doar că va păstra discreţia, după care, inculpatul recunoaşte că, iniţial, s-a implicat în rezolvarea problemelor financiare ale inculpatei, afirmând că doar ulterior s-a retras:

"Eu m-am amestecat atunci când era cazul (...) da, atunci m-am amestecat. După care, nu ştiu dacă ai observat sau nu, m-am retras din povestea asta". Prin urmare, parchetul apreciază ca depoziţia persoanei vătămate corespunde realităţii şi este susţinută de conţinutul discuţiei dintre inculpatul A. şi persoana vătămată din data de 13.03.2017.

Referitor la discuţia din data de 14.03.2017 dintre inculpatul C. şi persoana vătămată pe care instanţa de fond a apreciat-o ca nefiind relevantă în plan probator, parchetul a susţinut că, dimpotrivă, aceasta face dovada că persoana vătămată i-a adus la cunoştinţă inculpatului C. că a fost sunat şi ameninţat din nou de inculpatul A. şi că doreşte să finalizeze convenţia şi să remită suma de bani, tocmai datorită constrângerilor la care este supus ["(...) vreau s-o încheiem pentru că m-a sunat aseară din nou A. să mă ameninţe (...)" "(...) eu nu le datorez nimic acestor oameni, eu dau banii ăştia (...) Eu dau banii ăştia pentru liniştea mea, a familiei mele, pentru asta dau. Vreau să reiasă clar. Trebuie să fie o declaraţie a lor, a lui B. şi a lui A. (...) din care să reiasă foarte clar că mă lasă în pace, că nu (...)" oamenii ăştia mă sună, mă hărţuiesc, mă ameninţă, deci eu pentru asta, să-şi asume că eu pentru asta dau bani (...) Că nu mai îmi cer nici un ban şi că nu merg la presă, că nu mai îmi fac nici o problemă. Eu asta vreau să am de la ei (...) că nu-mi creează probleme. Păi aşa îmi spune A. aseară, că vine îmi creează probleme, vine peste mine săptămâna asta (...) aseară m-a sunat, m-a ameninţat, eu nu mai vreau aşa ceva. Eram acasă (...) pe bune, chiar sunt speriat, mi-e frică de toată povestea asta şi nu vreau, vreau să o închei odată (...) şi aseară A. la mine: «Să se rezolve problema!» Da' eu am o problemă cu ei? Să-mi dea declaraţiile astea, le-am dat banii, pot să facă ce vrea cu ei!"]. Ca atare, împrejurarea reţinută de instanţă că inculpatul C. avea posibilitatea să aleagă sau nu varianta expusă de persoana vătămată, în sensul că putea să nu îl creadă, este lipsită de relevanţă în opinia parchetului, atâta timp cât actele de ameninţare s-au dovedit a fi reale.

De asemenea, instanţa a apreciat în mod eronat că documentul redactat la data de 14.03.2017 de inculpatul C., denumit convenţie, îndeplineşte toate condiţiile legale şi că nu s-au încălcat drepturile minorului, având în vedere că din probatoriul administrat rezultă că a fost rezultatul unor discuţii şi negocieri prin constrângere şi ameninţare de către inculpaţi asupra persoanei vătămate.

Deşi instanţa de fond a apreciat în legătură cu întâlnirea din data de 16.03.2017 că nu s-a dovedit că persoana vătămată ar fi avut o sumă asupra sa, iar buna credinţă a inculpatului C. rezultă din faptul că s-a consultat cu o colegă despre posibilitatea legală a încheierii convenţiei respective, în opinia parchetului, aceste împrejurări nu au relevanţă în stabilirea vinovăţiei inculpaţilor, întrucât infracţiunea de şantaj se consumă prin exercitarea actelor de constrângere, fiind o infracţiune care are ca obiect juridic încălcarea libertăţii psihice şi nu afectarea patrimoniului persoanei vătămate iar poziţia inculpatului C. reiese clar din conţinutul înregistrărilor telefonice.

Faptul că inculpaţii B. şi C. au indicat în acţiunea civilă formulată şi introdusă la instanţă adresa de la locul de muncă al persoanei vătămate nu are relevanţă în planul răspunderii penale, întrucât inculpaţii puteau să afle adresa de domiciliu a acestuia ulterior, iar activitatea de ameninţare, ca parte componentă a infracţiunii de şantaj, există şi dacă nu sunt puse în practică acele ameninţări, ceea ce are importanţă este dacă ameninţările au avut aptitudinea de a alarma persoana vătămată, aspect pe deplin dovedit în cauză. Totodată, a mai arătat parchetul în susţinerea motivelor de apel că, deşi instanţa de fond a reţinut existenţa unor contradicţii între depoziţiile persoanei vătămate din cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, acestea nu există, susţinerile lui D. că printre ameninţările la adresa sa au fost şi cele legate de promovarea unei acţiuni în justiţie se regăsesc în ambele declaraţii iar distinct de aceste ameninţări au mai fost evidenţiate şi cele referitoare la compromiterea sa la locul de muncă şi familie.

În legătură cu schimbarea încadrării juridice a faptei, parchetul a invocat că instanţa a avut în vedere doar discuţiile din data de 22.12.2016, deşi probatoriul administrat dovedeşte că ameninţare a continuat din partea inculpaţilor, astfel cum s-a arătat în analiza şi interpretarea convorbirilor telefonice dintre inculpaţi şi persoana vătămată şi, în mod eronat, s-a apreciat că deşi acestea au fost de natură a crea o temere persoanei vătămate, ameninţarea nu a avut rolul de a pretinde o anumită conduită, motivul ameninţării fiind acela că persoana vătămată a ales "să renege toată povestea" iar temerea nu viza o stare de pericol pentru familia acestuia sau vreo agresiune fizică, ci doar că îi va crea neplăceri în perioada de concediu. În realitate, există o singură faptă de ameninţare, comisă în mod continuu în perioada 21.12.2016 - 16.03.2017, ameninţare ce este absorbită în conţinutul constitutiv al infracţiunii de şantaj.

De asemenea, instanţa de fond a omis împrejurarea că la momentul din data de 22.12.2016 au participat ambii inculpaţi, A. şi B. care i-a spus persoanei vătămate că nu va purta discuţia telefonică decât de faţă cu A., deoarece el este persoana care o ajută în acel demers şi că acesta îşi doreşte să asiste la discuţii, prin urmare, fapta a fost comisă în coautorat, activitatea celor doi inculpaţi nu poate fi disociată, inculpata B. participând şi ea la discuţie şi întărind spusele inculpatului A..

2. Persoana vătămată D. a invocat în motivele scrise de apel aspecte de nelegalitate a hotărârii, iar în susţinerea orală a apelului şi concluziile scrise depuse la dosarul cauzei a invocat şi aspecte de netemeinicie care, în esenţă, sunt comune cu cele ale parchetului

În concret, persoana vătămată a solicitat, în principal, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că judecătorul instanţei de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor faptelor reţinute în actul de sesizare iar, în subsidiar, dacă se va trece peste această critică a apreciat că se impune pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată (şantaj în cazul inculpaţilor B. şi A. şi complicitate la şantaj în cazul inculpatului C.).

Întrucât argumentele invocate de apărătorul persoanei vătămate D. sunt comune cu cele invocate de parchet, fiind relevate în conţinutul încheierii de dezbateri din data de 13 februarie 2020, nu se justifică reluarea acestora, urmând a fi avute în vedere cu ocazia analizării apelului formulat.

3. Inculpatul A. a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul netemeiniciei şi a solicitat, desfiinţarea, în parte, a sentinţei şi pronunţarea unei soluţii de achitare faţă de acesta sub aspectul comiterii infracţiunii de ameninţare, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei (art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen.).

În susţinerea apelului a arătat faptul că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că implicarea sa în derularea evenimentelor ce vizează faptele din 21.12.2016 când l-a luat de gulerul cămăşii şi ameninţat, împreună cu inculpata B., pe persoana vătămată D. şi convorbirea telefonică din data de 13.03.2017 cu persoana vătămată, nu se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de şantaj sau ameninţare, întrucât inculpatul nu a pretins nicio conduită persoanei vătămate D. şi nici nu proferat vreo ameninţare.

În ceea ce priveşte discuţiile dintre inculpat şi persoana vătămată din data de 22.12.2016 instanţa le-a dat o interpretare eronată, sens în care, a reţinut că erau de natură a crea o stare de temere persoanei vătămate D., temere ce nu viza însă vreun pericol pentru membrii familiei sale (aşa cum a susţinut persoana vătămată) sau vreo agresiune fizică, ci că îi va crea neplăceri în perioada de concediu. Din modul în care decurge discuţia din data 22.12.2016 se poate constata că intervenţia lui A. nu a fost de natură să creeze persoanei vătămate o stare de temere, astfel cum impun dispoziţiile art. 206 C. pen.. În aprecierea caracterului ameninţării, de a fi susceptibilă de a alarma, trebuie avute în vedere împrejurările cauzei, natura răului cu care se ameninţă, a expresiilor întrebuinţate, personalitatea celui ameninţat şi reacţia acestuia în faţa ameninţării.

Prin urmare, atenţionarea făcută de A. privind o nouă deplasare în Timişoara în contextul discuţiei purtate cu persoana vătămată la data de 22.12.2016, nu reprezintă, în opinia apărării, o ameninţare în condiţiile în care la întâlnirea din ziua precedentă inculpatul nu l-a ameninţat sau agresat în vreun fel pe D., aspect reţinut şi de instanţa de fond. Revenirea inculpatului în Timişoara ar fi condus la o discuţie directă cu persoana vătămată legat de situaţia minorului K., fără ca persoana vătămată să se poată eschiva cum făcea la telefon şi nu ar fi avut legătură cu limitarea libertăţii psihice a persoanei vătămate, ci pentru a-l determina să îşi asume rolul patern faţă de un copil minor rezultat dintr-o relaţie pe care a avut-o în urmă cu 12 ani cu inculpata B., faţă de care inculpatul A. încă avea anumite sentimente.

Atitudinea impulsivă a inculpatului A. nu a fost pregătită ci trebuie apreciată din perspectiva conduitei persoanei vătămate care a evitat să formuleze o propunere serioasă, a discutat cu inculpata B. în contradictoriu cu privire la natura relaţie dintre ei dar şi a sentimentelor pe care le mai avea faţă de inculpată. Modalitatea în care se poartă discuţia şi tonul liniştit al persoanei vătămate, superior uneori, nu pot conduce la concluzia existenţei unei stări de temeri a acestuia.

Mai mult, trebuie avut în vedere şi faptul că după data de 22.12.2016, inculpatul nu mai are niciun contact cu persoana vătămată timp de trei luni, abia în luna martie 2017 poartă din nou o discuţie cu acesta, când este practic forţat să se prezinte în Timişoara pentru semnarea unui act care nu-1 privea, însă acceptă pentru a nu fi un obstacol în înţelegerea dintre inculpata B. şi D.. În susţinerea criticii formulate, apărătorul inculpatului a invocat şi faptul că depoziţia persoanei vătămate este diferită de conţinutul discuţiilor purtate la data de 13.03.2017, care relevă, contrar susţinerilor sale, că inculpatul A. nu a vorbit despre nicio sumă de bani, nu i-a pus în vedere persoanei vătămate ca până a doua zi, la ora 12:00, să remită cât mai repede suma de bani stabilită, nu l-a ameninţat cu violenţa sau denigrarea publică, ci doar că nu va păstra discreţia.

În consecinţă, raportat la toate elemente probatorii s-a solicitat de apărare pronunţarea faţă de inculpat a unei soluţii de achitare, întrucât discuţiile dintre inculpat şi persoana vătămată din data de 22.12.2016 nu se circumscriu sferei ilicitului penal şi nu conturează elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de apelanţi dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate apelurile declarate de parchet şi persoana vătămată D. şi ca neîntemeiat apelul inculpatului A., pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:

1.a. Prioritar examinării motivelor de netemeinicie invocate de titularii apelurilor formulate în cauză, Înalta Curte va analiza aspectele de nelegalitate invocate de parchet şi persoana vătămată D. în legătură cu omisiunea instanţei de se pronunţa asupra tuturor faptelor reţinute în actul de sesizare (în dispozitivul hotărârii atacate nu se regăseşte decât soluţia pronunţată pentru infracţiunea de ameninţare, care se circumscrie strict acţiunii din data de 22.12.2016, deşi acuzaţia viza şi acţiunile inculpaţilor din datele de 21.12.2016 şi 13.03.2017 ca elemente ce compun latura obiectivă a infracţiunii de şantaj), critici pe care le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Potrivit dispoziţiilor noului C. proc. pen. conflictul de drept penal care face obiectul judecăţii în primă instanţă se raportează la fapta care l-a generat şi persoanele între care s-a ivit iar, dacă în urma administrării probatoriului, instanţa constată dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta dedusă judecăţii există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, poate dispune o soluţie de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (2) C. proc. pen.

Prin noile reglementări procedurale s-a instituit în procesul penal român sistemul dublului grad de jurisdicţie, în vederea asigurării printre altele a unui echilibru între necesitatea pronunţării unor hotărâri legale şi temeinice, cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil şi la două grade de jurisdicţie în materie penală. În realizarea şi garantarea acestor principii/drepturi ale părţilor în conţinutul normelor procedurale a fost reglementată instituţia apelului ca singura cale ordinară de atac de reformare, care poate fi îndreptată şi împotriva sentinţelor prin care cauza este rezolvată în fond.

Pornind de la finalitatea şi rolul apelului în realizarea controlului judecătoresc (al doilea grad de jurisdicţie) asupra hotărârilor atacate, în conţinutul art. 421 C. proc. pen. au fost prevăzute şi soluţiile ce pot fi dispuse în această cale de atac. Astfel, instanţa judecând apelul, poate pronunţa o soluţie de respingere a apelului şi de menţinere a hotărârii atacate sau o soluţie de admitere a căii de atac şi desfiinţarea hotărârii primei instanţe.

În legătură cu această din urmă ipoteză, prin dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., legiuitorul reglementează soluţia de desfiinţare a sentinţei primei instanţe, cu trimitere spre rejudecare, în cazul în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare.

Contrar celor susţinute de parchet şi apărătorul persoanei vătămate D., în interpretarea dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., termenul de "faptă" din sintagma "instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare" nu are înţelesul de acţiune sau inacţiune din conţinutul infracţiunii continuate, la care se referă dispoziţiile art. 35 alin. (1) din C. pen.

Într-adevăr, în conţinutul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. teza a II-a C. proc. pen. şi art. 396 alin. (2) C. proc. pen., legiuitorul foloseşte termenul "faptă", deşi în definiţia infracţiunii continuate uzitează de cuvintele "acţiune" sau "inacţiune", însă terminologia diferită întrebuinţată nu poate conduce la aprecierea că termenul "faptă" are semnificaţia de acţiune sau inacţiune din conţinutul infracţiunii continuate [art. 35 alin. (1) C. pen. prin corelare şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 368/2017].

În acest sens, se reţine că în cadrul acţiunii continuate, termenul "faptă" din cuprinsul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. reflectă toate acţiunile sau inacţiunile care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, precum şi legătura subiectivă dintre acţiuni ori inacţiuni şi unicitatea rezoluţiei infracţionale, iar nu acţiunile sau inacţiunile privite în mod distinct, concluzie exprimată şi în considerentele Deciziei nr. 9 din 17 aprilie 2019 pentru dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept în materie penală, publicată în M.Of. al României nr. 425 din 05.06.2019, prin care s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de apel Bacău, invocată chiar de apărătorul persoanei vătămate în susţinerea criticii de nelegalitate. Mai mult, argumentele relevate de apelanţi în interpretarea noţiunii de faptă din considerentele deciziei sus-menţionate vizează acţiunile/inacţiunile ce compun conţinutul infracţiunii continuate, or, în cauză, infracţiunea dedusă judecăţii nu are caracter continuat chiar dacă acţiunile ce compun latura obiectivă au fost realizate de inculpaţi într-o anumită perioadă de timp, în scopul cerut de norma de incriminare (obţinerea în mod injust a unui folos).

Totodată, Înalta Curte mai reţine că dispoziţiile care reglementează soluţia de desfiinţare a sentinţei primei instanţe, cu trimitere spre rejudecare, în cazul în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare trebuie analizate din perspectiva rolului pe care îl are această cale ordinară de atac - respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi posibilitatea instanţei de apel de a exercita controlul judiciar.

Prin urmare, din examinarea hotărârii atacate rezultă că instanţa de fond, a analizat în considerente toate actele materiale ce compun latura obiectivă a infracţiunii de şantaj, ce a făcut obiectul acuzaţiei aduse inculpatului A. (21.12.2016, 22.12.2016 şi 13.03.2017), însă a apreciat că doar activităţile desfăşurate de inculpat la data de 22.12.2016 au creat persoanei vătămate o stare de temere dar nu în scopul de a o determina să facă ceva împotriva voinţei sale, sens în care a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare din infracţiunea de şantaj în cea de ameninţare şi având în vedere modalitatea de comitere şi circumstanţele personale ale inculpatului a renunţat la aplicarea unei pedepse şi a făcut aplicarea art. 81 C. pen. (sancţiunea avertismentului). Modul de rezolvare a acţiunii penale este reflectat şi în conţinutul dispozitivului hotărârii, instanţa de fond menţionând că a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei şi acuzaţia în raport de care a apreciat că se face vinovat inculpatul A. (ameninţare), arătând în mod expres şi faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în cazul celorlalţi doi coinculpaţi în calitate de autor şi complice.

Împrejurarea că instanţa de fond nu a arătat în conţinutul minutei activităţile ce intră în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de ameninţare pentru care a reţinut vinovăţia inculpatului A., nu a privat părţile de posibilitatea formulării căii de atac, astfel cum se susţine de apărătorul persoanei vătămate, având în vedere că din minuta ce le-a fost comunicată a rezultat soluţia pronunţată de instanţă faţă de toţi inculpaţii şi cu privire la fapta ce a făcut obiectul sesizării instanţei (pentru inculpaţii B. şi C. a pronunţat o soluţie de achitare pentru acuzaţia de şantaj -în forma autoratului şi a complicităţii- întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. fapta nu este prevăzută de legea penală iar pentru inculpatul A. renunţarea la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de ameninţare), iar hotărârea a fost redactată în termen de opt zile de la pronunţare şi comunicată părţilor, prin urmare, acestea aveau posibilitatea exercitării căii de atac a apelului. Mai mult, infracţiunea de şantaj se consumă în momentul în care exercitarea acţiunii de constrângere a fost efectuată complet şi s-a produs urmarea imediată, astfel, împrejurarea că instanţa de fond nu a precizat în minută care dintre acţiunile de ameninţare desfăşurate de inculpatul A. au relevanţă penală şi în raport de care a stabilit vinovăţia acestuia în comiterea infracţiunii prevăzute de art. 206 C. pen., nu este de natură a împiedica părţile să formuleze calea de atac a apelului.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica apelanţilor că prin pronunţarea unei soluţii direct în calea de atac a apelului s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie, având în vedere că în considerentele hotărârii au fost analizate toate actele materiale ce compun latura obiectivă a infracţiunii de şantaj, despre care acuzarea a susţinut că s-a realizat în perioada 21.12.2016 - 16.03.2017, prin urmare, instanţa de apel poate exercita controlul judiciar în cauză.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. nu vizează situaţiile în care instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor acţiuni sau inacţiuni din conţinutul infracţiunii, evaluate în mod distinct, ci numai în ipotezele în care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la faptă, în ansamblul său, astfel că, motivele de apel formulate de parchet şi persoana vătămată D. sunt neîntemeiate sub acest aspect.

1.b. Referitor la criticile comune de netemeinicie invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi persoana vătămată D. ce au vizat, pe de o parte, greşita achitare a inculpaţilor B. şi C. sub aspectul comiterii infracţiunii de şantaj iar, pe de altă parte, greşita schimbare a încadrării juridice a faptei (în infracţiunea de ameninţare reţinând doar actul material din 22.12.2016) şi sancţiunea spre care s-a orientat instanţa de fond în cazul inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare.

În concret, parchetul şi apărătorul persoanei vătămate au susţinut că instanţa de fond a dat relevanţă juridică deosebită depoziţiilor inculpaţilor apreciind că se coroborează între ele, a înlăturat declaraţiile persoanei vătămate ca fiind contradictorii şi în scopul susţinerii acuzaţiilor aduse inculpaţilor, în considerarea faptului că toate convorbirile purtate cu inculpaţii au fost înregistrate de persoana vătămată fără ştirea acestora, după formularea unei plângeri penale pentru comiterea mai multor infracţiuni - şantaj, ameninţare, loviri şi alte violenţe, hărţuire, a interpretat eronat conţinutul convorbirilor telefonice dintre inculpaţi şi persoana vătămată, după cum nu a avut în vedere că argumentele invocate în susţinerea vinovăţiei inculpatului A. cu privire la actul material din 22.12.2016 sunt în contradicţie cu aprecierile făcute în ceea ce priveşte activitatea inculpatei B., ce viza acelaşi act material la care inculpaţii au participat împreună şi faţă de care a dispus o soluţie de achitare, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Raportat la argumentele invocate în susţinerea acestor critici apelanţii au solicitat desfiinţarea hotărârii şi pronunţarea unei soluţii de condamnare a celor trei inculpaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj (în cazul inculpatului C. pentru complicitate la infracţiunea de şantaj), aplicarea unor pedepse cu suspendarea executării iar, sub aspectul laturii civile, au solicitat admiterea acţiunii civile şi obligarea inculpatei B. la plata sumei de 20.000 euro către persoana vătămată D..

În urma reexaminării actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată critica parchetului şi a persoanei vătămate în ceea ce priveşte vinovăţia inculpaţilor B. şi A. în comiterea faptei de care sunt acuzaţi (şantaj) şi ca neîntemeiată critica privind pe intimatul inculpat C., pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la activitatea infracţională a inculpaţilor B. şi A., Înalta Curte faţă de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti îşi însuşeşte argumentele de fapt şi de drept reţinute prin actul de inculpare şi constată că instanţa de fond a interpretat, în mod eronat, atât depoziţiile persoanei vătămate şi conţinutul convorbirilor telefonice, pornind de la o ipoteză greşită că au fost înregistrate de persoana vătămată după formularea plângerii penale, în scopul susţinerii acuzaţiilor aduse inculpaţilor (când nu se mai punea problema raportului agresor - victimă), fapt ce dovedeşte reaua credinţă a acesteia cât şi declaraţiile inculpaţilor din cursul procesului penal.

Prin actul de sesizare din data de 6.12.2017, întocmit de Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara, în sarcina celor doi inculpaţi s-a reţinut comiterea infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. (3) rap. la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada 21.12.2016 -16.03.2017, inculpatul A. a exercitat acte de violenţă fizică asupra persoanei vătămate D. (psiholog şi director la J.) şi împreună cu inculpata B. care s-a folosit de atitudinea violentă a inculpatului, l-au ameninţat cu divulgarea împrejurării că are un copil cu aceasta, dintr-o relaţie extraconjugală, pentru a-i afecta imaginea în faţa familiei şi la locul de muncă, cu scopul de a-l constrânge la plata unei sume de 20.000 de euro. S-a reţinut de acuzare că, actele de ameninţare şi violenţă fizică exercitate de cei doi asupra persoanei vătămate s-au realizat la mai multe momente, respectiv la data de 21.12.2016, în municipiul Timişoara, când inculpatul A. a exercitat acte de violenţă fizică şi împreună cu inculpata B. au proferat şi ameninţări la adresa lui D. în timp ce se afla în autoturismul inculpatului, în cadrul discuţiilor telefonice ulterioare fiind exercitate acte de constrângere prin ameninţări asupra persoanei vătămate de către ambii inculpaţi, respectiv la data de 22.12.2016 şi la data de 13.03.2017 iar la data de 16.03.2017 s-a realizat acţiunea de prindere în flagrant a inculpaţilor. De asemenea, au fost relevate de acuzare şi discuţiile telefonice din datele de 05.01.2017, 16.01.2017, 24.01.2017, 26.01.2017 şi 22.02.2017 dintre inculpata B. şi persoana vătămată.

Având în vedere criticile formulate de apelanţi şi interpretarea dată de instanţa de fond acţiunilor inculpaţilor raportat la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată se impun a fi făcute câteva precizări de ordin teoretic în legătură cu conţinutul incriminării.

Infracţiunea de şantaj în noul C. pen. sancţionează acele fapte care restrâng libertatea psihică a persoanei, în sensul că o determină prin constrângere fizică sau psihică să facă acte pe care nu ar fi dorit să le efectueze, constrângerea fiind făcută în scopul obţinerii în mod injust a unui folos nepatrimonial sau patrimonial de către acela care exercită constrângerea (dacă folosul pe care îl urmăreşte autorul constrângerii este un folos patrimonial fapta este sancţionată mai grav).

Elementul material al laturii obiective se poate realiza în două modalităţi, prima constă într-o acţiune de constrângere fizică (orice act prin care se înfrânge rezistenţa fizică a celui agresat) sau morală (efectuarea unui act de natură să inspire temerea că, pe viitor, ea sau orice persoană care îi este apropiată urmează să suporte un rău) de natură să-i producă celui împotriva căruia se exercită o stare de temere deoarece numai în felul acesta fapta aduce atingere libertăţii morale a persoanei iar constrângerea să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (un act de remitere, de autodeposedare), să facă (a acţiona într-un anumit fel la cererea persoanei care exercită constrângerea), să nu facă (să se abţină de la un act sau de la o acţiune) sau să sufere ceva (suportarea unui prejudiciu material sau moral, fiind fără relevanţă dacă pretenţia făptuitorului a fost sau nu satisfăcută de persoana constrânsă).

A doua modalitate de realizarea a laturii obiective poate consta într-o ameninţare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, sau pentru un membru al familiei acestuia, care să aibă aptitudinea de a aduce atingere onoarei, demnităţii, reputaţiei persoanei la care se referă.

Sub aspect subiectiv infracţiunea de şantaj se poate comite numai cu intenţie directă, întrucât făptuitorul săvârşeşte fapta cu scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial/patrimonial pentru sine sau pentru altul, folos ce poate proveni de la orice persoană nu numai de la cel constrâns, scopul prevăzut de lege fiind dobândirea folosului şi nu lezarea victimei. De asemenea, trebuie menţionat că norma de incriminare sancţionează modul injust în care se urmăreşte obţinerea folosului de către făptuitor, prin urmare, există infracţiunea de şantaj şi atunci când folosul i s-ar fi cuvenit făptuitorului (era unul just dacă îl obţinea pe o cale licită).

Consumarea infracţiunii de şantaj are loc în momentul exercitării acţiunii de constrângere, când se produce şi urmarea socialmente periculoasă constând în încălcarea libertăţii morale a victimei. Rezistenţa victimei la presiunile agresorului sau dimpotrivă satisfacerea pretenţiilor acestuia nu influenţează momentul consumativ al infracţiunii.

Având în vedere consideraţiile de ordin teoretic expuse anterior şi faptul că în interpretarea şi aprecierea probelor instanţa trebuie să aibă în vedere toate împrejurările faptice în ansamblul lor dar şi faptul că valoarea probatorie a depoziţiei unei părţi nu poate fi apreciată decât prin coroborare cu alte elemente care să confirme sau să infirme susţinerile acesteia, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de instanţa de fond că, la data de 21.12.2016, inculpaţii B. şi A. s-au deplasat în municipiul Timişoara cu scopul de a-l constrânge pe D., ce deţinea funcţia de psiholog şi director al A.P.F.R., să ofere şi să remită o sumă de bani, astfel că, în momentul când persoana vătămată s-a întâlnit cu inculpaţii şi a urcat în maşina condusă de inculpatul A., a fost agresată fizic de acesta din urmă şi ameninţată de ambii inculpaţi cu provocarea unui scandal prin divulgarea, în mediul familial şi la locul de muncă, a faptului că are un copil din afara căsătoriei cu inculpata B., dintr-o relaţie pe care cei doi au avut-o în urmă cu 12 ani.

Împrejurarea că inculpaţii au exercitat acte de agresiune fizică şi ameninţări asupra persoanei vătămate D., aflată în autoturismul condus de inculpatul A. sunt dovedite chiar de depoziţiile acestora care se coroborează sub acest aspect, parţial, cu depoziţiile persoanei vătămate D., însă nu pot fi justificate aşa cum au susţinut inculpaţii şi a reţinut instanţa de fond, de găsirea unei soluţii privind situaţia minorului K. şi protejarea intereselor acestuia, după cum nici violenţele fizice exercitate de inculpatul A. nu pot fi explicate de sentimentele pe care le mai avea faţă de inculpată şi ca o reacţie faţă de atitudinea persoanei vătămate care a făcut aprecieri cu privire la posibili alţi parteneri din viaţa inculpatei B., în contextul în care nu exista un test de paternitate care să confirme că este tatăl minorului iar despre existenţa acestui copil a aflat după 12 ani.

Scopul deplasării inculpaţilor în municipiul Timişoara nu a fost acela de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate despre existenţa minorului şi rezolvarea situaţiei juridice a acestuia, ci de a-l constrânge pe D. să propună şi să remită o sumă de bani, aspect dovedit, pe de o parte, de insistenţa inculpaţilor de a-l găsi şi purta o discuţie cu acesta în aceeaşi zi, sens în care inculpaţii au căutat persoana vătămată şi la locul de muncă (cunoscut de inculpata B. care a lucrat în anul 2004 la aceeaşi instituţie), după care s-au întâlnit la propunerea persoanei vătămate în localitatea x, jud. Timiş unde acesta urma să meargă cu familia la o petrecere. Insistenţa inculpatei de a-l întâlni pe D., în ziua de 21.12.2016, când era însoţită de A., nu poate fi justificată decât de scopul ilicit urmărit de inculpaţi şi nu al rezolvării situaţiei minorului, având în vedere că din declaraţia inculpatei B., dată în faţa instanţei de control judiciar, la data de 30.01.2020, rezultă că fostul soţ a făcut testul de paternitate şi i s-a confirmat bănuiala pe care o avea încă din anul 2004 că nu era tatăl lui K., că a păstrat legătura cu persoana vătămată şi după divorţ (2015), vorbeau ocazional la telefon şi chiar s-au întâlnit la înmormântarea unei cunoştinţe comune iar, după divorţ, a avut o relaţie cu inculpatul A., împrejurări ce dovedesc că au existat şi alte ocazii în care putea să informeze persoana vătămată despre existenţa minorului şi nici nu exista riscul să nu mai poată lua legătura ulterior cu acesta.

Pe de altă parte, modalitatea în care inculpaţii au acţionat după ce persoana vătămată i-a făcut inculpatei B. cunoştinţă cu soţia sa şi a revenit la autoturismul condus de A., respectiv prezentarea unor fotografii cu minorul K., informarea acestuia că este tatăl minorului, sens în care i-a arătat chiar şi un act medical prin care se atesta faptul că fostul soţ nu este tatăl copilului, agresiunea fizică (prinderea şi tragerea persoanei vătămate de gulerul cămăşii) şi ameninţarea verbală (cu referire la violenţe fizice şi distrugerea carierei şi familiei) realizată de inculpatul A., faţă de reacţia firească a persoanei vătămate de a avea reţineri legate de faptul că ar fi tatăl copilului în lipsa unui test de paternitate (deşi nu a negat existenţa unei relaţii intime cu inculpata B. şi referirile acestuia la posibili alţi parteneri ai inculpatei), precizările făcute de inculpată că nu doreşte să-i creeze probleme care să-i afecteze cariera şi familia, în cazul în care v-a găsi o soluţie în rezolvarea situaţiei, pentru care inculpatul A. i-a dat "cinci minute", opţiuni ce lăsau să se înţeleagă că persoana vătămată trebuia să facă şi să dea ceva, dovedeşte că scopul urmărit de inculpaţi a fost de a obţine un folos patrimonial de la victimă, cuantumul sumei fiind precizat în discuţiile ulterioare de inculpata B. (convorbirile din 05.01.2017 şi 16.01.2017).

Mai mult, alegerea inculpatei de a obţine sprijin financiar de la persoana vătămată D. ar fi fost justificată şi în afara ilicitului penal, în condiţiile în care se stabilea pe calea unei acţiuni în justiţie paternitatea acestuia în raport cu minorul şi s-ar fi ajuns la o înţelegere între părţi (persoană vătămată - inculpată) privind plata unei prestaţii lunare pentru creşterea şi educarea minorului, ipoteză care nu se regăseşte în cauză. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că legiuitorul sancţionează prin norma de incriminare de la art. 207 C. pen., modul injust în care se urmăreşte obţinerea folosului, or, varianta aleasă de inculpată se circumscrie acţiunilor sancţionate de norma penală şi nu poate fi apreciată ca o opţiune corectă în obţinerea unui sprijin financiar pentru minor, aşa cum a reţinut instanţa de fond, chiar dacă persoana vătămată ar fi avut o obligaţie în creşterea şi educarea minorului câtă vreme nu a existat o înţelegere între părţi.

De asemenea, actele de constrângere fizică (tragerea persoanei vătămate de guler şi blocare uşilor de la maşină) şi ameninţările (provocarea unui scandal prin divulgarea, în mediul familial şi la locul de muncă, a faptului că are un copil din afara căsătoriei cu inculpata B., dintr-o relaţie pe care cei doi au avut-o în urmă cu 12 ani) exercitate de inculpaţii A. şi B. asupra lui D., în opinia instanţei de control judiciar, au fost de natură să creeze persoanei vătămate o stare de temere prin încălcarea libertăţii morale în luarea unei decizii şi să aducă atingere imaginii sale în familie şi la locul de muncă.

Această concluzie este susţinută chiar de conduita persoanei vătămate care a perceput încă din primul moment intenţia şi scopul ilicit urmărit de inculpaţii A. şi B., acţiunile de constrângere psihică şi ameninţare fiind continuate de cei doi inculpaţi şi în discuţia dintre părţi din data de 22.12.2016, astfel că, la data de 23.12.2016 a formulat o plângere penală sub aspectul comiterii infracţiunilor de şantaj, ameninţare, loviri şi alte violenţe şi a solicitat, prin mai multe cereri, dispunerea de către organul judiciar a unor măsuri de supraveghere tehnică - înregistrarea comunicaţiilor dintre acesta şi făptuitori, având în vedere modul de acţiune al inculpaţilor, luarea unor măsuri de protecţie şi audierea sa, cereri asupra cărora procurorul învestit cu soluţionarea cauzei s-a pronunţat abia peste trei luni (16.03.2017), apreciind că nu sunt întemeiate şi pot fi produse probe prin alte modalităţi, mai puţin intruzive decât interceptarea comunicaţiilor, persoana vătămată având posibilitatea, de care de altfel s-a şi folosit, de a înregistra personal propriile convorbiri.

În acest context au fost realizate înregistrările convorbirilor telefonice dintre persoana vătămată şi inculpaţii din prezenta cauză după data de 21.12.2016, înregistrări al căror conţinut nu a fost contestat de niciuna dintre părţi, astfel că, modul în care a acţionat persoana vătămată nu poate fi apreciat ca fiind în scopul obţinerii unor probe în dovedirea faptei de şantaj ce a făcut obiectul sesizării organelor judiciare şi nici de a-i determina pe inculpaţii A. şi B. să accepte împrejurări faptice care nu s-au petrecut în realitate sau au fost percepute eronat de persoana vătămată (crearea unei stări de temere, atingerea imaginii sale în familie şi la locul de muncă), având în vedere că acţiunile de constrângere şi ameninţare la care au recurs cei doi inculpaţi s-au realizat deja cu ocazia întâlnirilor din 21.12.2016 şi din 22.12.2016, după care inculpaţii au păstrat aceeaşi conduită şi în discuţiile ulterioare.

Reiterarea de către persoana vătămată a acţiunilor realizate de inculpaţi, în conţinutul discuţiilor ulterioare cu A. şi B., chiar în varianta percepută de acesta, nu au fost respinse de inculpaţi care au încercat să le justifice prin atitudinea persoanei vătămate de a se eschiva de la obligaţiile ce îi revin faţă de minor, indecizia acestuia de a face un test de paternitate, conduita şi folosirea unor expresii jignitoare faţă de inculpata B.. Ca atare, prin acest comportament persoana vătămată a încercat şi reuşit obţinerea unor relatări din partea inculpaţilor cu privire la intenţia şi scopul urmărit, respectiv de a obţine sume de bani în mod injust, prin constrângere, în condiţiile în care i se solicitase să găsească o soluţie (ce se deducea a fi de natură patrimonială, confirmată ulterior şi de inculpata B.) pentru a nu se face publică filiaţia faţă de un minor.

Totodată, nu poate fi primită aprecierea instanţei de fond că starea de temere a fost doar o percepţie a persoanei vătămată invocate ca atare în susţinerea acuzaţiilor, câtă vreme nivelul de pregătire şi experienţa profesională a persoanei vătămate (psiholog şi director al unei asociaţii ce promova drepturile femeii în societate) au permis acestuia, cel puţin la nivel teoretic, să facă o apreciere calificată asupra actelor de constrângere şi ameninţare efectuate de inculpaţi şi a scopului urmărit.

În acest sens relevante sunt discuţiile dintre persoana vătămată şi inculpată din data de 16.01.2017, când D. face referire la atitudinea lui A. din data de 21.12.2016 şi reproşează inculpatei că nu a urmat calea unei acţiuni în justiţie ["(...) mă bagă în maşină, îmi blochează uşile, sare la bătaie, ameninţă cu, (...) Nu, nu există aşa ceva (...) eu am văzut şi la telefon când am vorbit, ce atitudine a avut, (...)" "(...) poate că era o cale mai normală decât să vii să ameninţi (...)"] iar inculpata îi confirmă că A. a avut "(...) o atitudine foarte pornită atunci (...)" dar face şi precizarea că ameninţările nu au venit din partea sa ("Una: eu nu te-am ameninţat, doi la mână: te-o ameninţat A., pentru că se pare că cu tine doar aşa se poate"), din data de 24.01.2016 când persoana vătămată reia aceiaşi discuţie [(...) Amiabil ai venit? (...) Blochează uşile, alea, păi scuză-mă (...) să se abată la bătaie, la agresiuni (...)"] iar inculpata îi confirmă susţinerile însă dă o interpretare proprie agresiunii fizice petrecute în autoturism ["(...) fostul meu iubit a răbufnit de moment şi te-o prins un pic şi te-o scuturat (...) nici măcar nu te-a lovit, nu ţi-a făcut nimic"] precum şi din data de 13.03.2017 dintre persoana vătămată şi inculpatul A. în care îi reproşează conduita de la prima întâlnire " ai venit cu atitudinea, cu ameninţări, cu blocări de uşi, cu mâini în gât şi din astea" iar, în replică, inculpatul continuă cu ameninţări că va veni la Timişoara după el.

Pe cale de consecinţă, susţinerile persoanei vătămate referitoare la întâlnirea din 21.12.2016 sunt reale şi susţinute de probele administrate în cauză, astfel că, nu se poate reţine reaua credinţă a acestuia şi nici nu poate fi înlăturată depoziţia sa din ansamblul probator, aşa cum, în mod eronat, a apreciat instanţa de fond.

Faptul că inculpaţii au exercitat acte de constrângere şi ameninţare asupra lui D. în scopul de a-l determina să ofere şi să remită o sumă de bani, în modalitatea susţinută de acesta în depoziţiile date în cursul procesului penal este dovedit şi de conversaţia din data de 22.12.2016, în care inculpata B. îi cere persoanei vătămate să revină cu un telefon întrucât se află în maşină şi se îndreaptă spre biroul lui A., care urmează să asiste la discuţie, fiind "(...) persoana care mă ajută (...) e tipul cu care eu am o relaţie" iar în continuare precizează "(...) vreau să luăm lucrurile cu calm (...) gata cu atâta scandal, dacă te-ai gândit şi tu, deja ai o soluţie, o spui direct şi nu mai (...) ok (...)", împrejurare ce demonstrează că aceasta s-a folosit de atitudinea ameninţătoare şi violentă a inculpatului, manifestată cu doar o zi înainte.

Modul în care se poartă discuţia între persoana vătămată şi inculpată şi la un moment dat între acesta şi inculpatul A. care a intervenit în discuţie, pe fondul unor discuţii contradictorii dintre cei doi, atitudinea lui A. faţă de soluţia propusă de D. pentru a oferi ajutor minorului, în sensul de a face un test de paternitate, după care nu ar avea o problemă cu asumarea responsabilităţi, fapt ce l-a nemulţumit pe inculpat care a pretins ca ajutorul să se realizeze fără acel test, ameninţând cu un scandal prin divulgarea acelor împrejurări familiei persoanei vătămate "(...) Săptămâna viitoare ne vedem la tine acasă ca sa discutăm problema asta aşa într-un cadru aşa mai (...) mai, mai (...)", tonul ferm al inculpatului de a găsi o soluţie ["răbdarea mea e limitată (...) te mai ascult un minut (...)"], relevă constrângerea exercitată de inculpaţi asupra persoanei vătămate la data de 21.12.2016, în scopul obţinerii în mod injust a unui folos patrimonial, contrar celor reţinute de instanţa de fond. De altfel, argumentele instanţei s-au fundamentat pe interpretarea selectivă a dialogurilor dintre inculpaţi şi persoana vătămată din data de 22.12.2016, fapt ce a condus la interpretarea eronată a conţinutul acestei convorbiri şi chiar la raţionamente contradictorii vizând acelaşi împrejurări faptice.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiate susţinerile parchetului şi ale persoanei vătămate în legătură cu interpretarea diferită dată de instanţă aceloraşi împrejurări faptice, sens în care constatată că, pe de o parte, se argumentează că discuţia din data de 22.12.2016 dintre părţi se poartă pe un ton liniştit, pe alocuri, chiar superior al persoanei vătămate şi nu conturează existenţa vreunei temeri din partea acestuia, că discuţiile contradictorii dintre cei doi nu demonstrează că persoana vătămată ar fi stresată sau ar încerca vreun sentiment de teamă iar, pe de altă parte, în aprecierea acţiunilor inculpatului A., raţionamentul juridic este diferit, respectiv că inculpatul A. a ameninţat persoana vătămată cu venirea la Timişoara, la domiciliul său, reacţia inculpatului fiind suficientă pentru a crea o stare de temere, de disconfort psihic, persoanei vătămate.

Din conţinutul aceleiaşi convorbiri rezultă, contrar susţinerilor instanţei de fond şi a apărărilor inculpaţilor, că aceştia au intenţionat să inducă o stare de temere persoanei vătămate în vederea realizării scopului propus (obţinerea unui folos patrimonial în mod injust), astfel că fac referiri directe la faptul că vor căuta persoana vătămată acasă pentru rezolvarea problemei, aspect reliefat atât de interesul pe care inculpata îl manifestă cu privire la domiciliul persoanei vătămate sens în care îl întreabă dacă stă la casă, însă nu primeşte un răspuns dar şi de ameninţarea directă făcută de inculpatul A. în momentul în care persoana vătămată îi spune să nu vină la el acasă că va fi plecat în concediu şi nu îşi va modifica programul "O să fii, îţi promit eu că se modifică".

Discuţiile ulterioare, din aceeaşi zi, purtate de persoana vătămată cu inculpata B. sunt elemente probatorii în susţinerea acuzaţiei de şantaj aduse inculpaţilor şi fac dovada că inculpata s-a folosit de atitudinea agresivă a lui A. în obţinerea unui folos patrimonial de la D., scop urmărit de cei doi inculpaţi încă de la început, astfel că inculpata îi comunică lui D. să îl lase pe A. "să se calmeze" şi chiar îi sugerează ce să îi spună acestuia dacă îl va mai suna "că poartă discuţii doar cu B.", după care îi spune că A. doreşte să audă că s-a ajuns la o înţelegere şi el a fost cel care i-a oferit soluţia de a se deplasa împreună la Timişoara.

În susţinerea acestei aprecieri sunt şi discuţiile ulterioare, din cursul lunii ianuarie 2017, când inculpata B. deşi încearcă să pară îngrijorată de faptul că minorul va fi supus unor traume psihice când va afla despre situaţie, reaminteşte persoanei vătămate că dacă se va implica financiar familia acestuia nu va şti nimic (discuţia din 05.01.2017), după care negociază cu D. cuantumul sumei ce ar fi necesară pentru creşterea şi educaţia minorului, aducând argumentele sugerate chiar de inculpatul A., contrar celor reţinute de instanţa de fond şi invocate de inculpat în apărare, respectiv că inculpata a contractat după divorţ un credit de 3000 euro iar persoana vătămată nu s-a implicat timp de 12 ani în creşterea copilului ["Da, el a zis (...) îţi spun sincer, (...) în felul următor: creditul care eu l-am luat (...) un credit de 3.000 euro (...) să ţii cont că 12 ani de zile, copilul acesta, tu nu te-ai implicat deloc] iar, în final, reiterează ideea că acesta este şi preţul de a nu denigra persoana vătămată în familie şi la locul de muncă [(...) acum vorbim de copilul tău (...) familia ta ar fi foarte afectată să afle (...) A. o zis-o sub o formă foarte dură, directă (...) mă pun la locul de muncă şi nici tu nu vrei să se afle, nici eu nu vreau să se afle (...)"].

Faptul că inculpata B. face referire, în discuţia telefonică cu persoana vătămată din data de 24.01.2017, la o posibilă acţiune în justiţie este reţinută corect de către instanţa de fond, însă concluzia că nu există o afirmaţie concretă că persoana vătămată va fi denigrată sau că inculpata va divulga soţiei acestuia paternitatea copilului său este greşită, având în vedere că încă din luna decembrie 2016 (22.12.2016), persoana vătămată îi reproşează inculpatei că mai bine ar fi urmat calea legală iar afirmaţia inculpatei vine în condiţiile în care D. refuză să meargă la Baia Mare pentru a face testul de paternitate, motivat de atitudinea agresivă a inculpatului A. manifestată în mod direct şi la telefon.

Totodată, se constată ca fiind neîntemeiate aprecierile instanţei de fond în legătură cu conţinutul discuţiilor dintre inculpata B. şi persoana vătămată din datele de 24.01.2017, 26.01.2017 şi 3.02.2017, privind reaua credinţă a persoanei vătămate care nu a intenţionat să rezolve situaţia juridică a minorului, ci doar să înregistreze convorbirile cu scopul de a demonstra infracţiunea de şantaj, având în vedere că atitudinea concesivă la care recurge inculpata B. se datorează discuţiilor purtate cu D. cu privire la oferirea unei sume de bani (iniţial a sumei de 3000 euro valoarea creditului şi a unei prestaţii lunare de 600 -700 RON), al cărei cuantum este stabilit, în final, tot de inculpată la 20.000 euro (contravaloarea unei garsoniere în mun. Baia Mare), după ce persoana vătămată îi confirmă că după efectuarea testului de paternitate ar fi dispus să ofere o sumă globală pentru minor dar fără a i se mai solicita şi alte pretenţii materiale. În acest sens, în convorbirea din data de 3.02.207 persoana vătămată chiar solicită inculpatei să aibă o garanţie că nu i se va solicitat în plus nimic şi că remite banii pentru a nu îi fi afectată imaginea publică şi viaţa de familie ("Deci eu dacă eu dau banii ăştia, vreau atât: singura chestie, nu vreau probleme, nu vreau probleme legate de familie, de imaginea mea, nu vreau cu nici o chestie, ştii?"), condiţie acceptată cu uşurinţă de inculpată "(...) declaraţie da (...) şi se notează clar (...) da (...)".

Relevantă în dovedirea constrângerilor efectuate de inculpaţi asupra persoanei vătămate este şi convorbirea din data de 22.02.2017 în care persoana vătămată încearcă să negocieze suma de bani propusă de inculpată şi solicită o garanţie pentru suma ce urma să o remită, readuce în discuţie conduita şi scopul urmărit de inculpaţi la momentul sosirii la Timişoara ["(...) când tu ai venit la Timişoara în decembrie la modul acela golănesc, cu A., cu ameninţări?"], aspecte care nu sunt negate de inculpata B. care precizează încă o dată că violent a fost doar A. ["(...) el a reacţionat cum a reacţionat, eu ai văzut destul de bine că nu am reacţionat violent"] şi îşi justifică demersurile de situaţia financiară dificilă în care se află (că nu a fost ajutată de fostul soţ după divorţ şi copiii au nevoie de haine şi cele necesare pentru grădiniţă şi şcoală, că de scurt timp fostul soţ o ajută doar cu fetiţa fără a se implica cu nimic pentru K.). În continuarea discuţiei, persoana vătămată îi reproşează că s-a folosit de "interlopul de A." pentru a veni la el şi a face rost de bani şi faptul că nu putea obţine acei bani în mod legal dar persoana vătămată este dispusă să-i plătească, contrar voinţei sale, pentru a nu-i fi afectată familia şi imaginea la locul de muncă ["(...) legal nu poţi să obţii banii ăştia, oricum ar fi, deci asta e clar că (...) singura problemă îi că mie îmi strici imaginea şi mă târăşti în tot felul de chestii (...)"]. Acest aspect este confirmat de inculpată care arată că "Aşa acum ţi-am zis, ai dreptate. Legal, banii aceştia 20.000, nu. Dar nu uita, este calea amiabilă, este mediator, este o înţelegere reciprocă (...)".

Scopul urmărit de inculpaţi este relevat şi de împrejurarea că propunerile persoanei vătămate referitoare la conţinutul actului şi semnarea acestuia şi de către inculpatul A. sunt acceptate de inculpata B., care confirmă că minorul nu va mai avea drepturi, că ea nu va mai avea pretenţii iar ca martor va semna şi A. că a fost prezent ["(...) eu nu-ţi mai fac probleme, copilul nu are drepturi şi renunţă la drepturi şi, într-adevăr, dacă tu vrei, încă o dată, dacă tu vrei, ca şi A., pentru că a fost martor (...). Deci A. vine şi dă declaraţia (...)], precizare ce dovedeşte încă o dată, contrar susţinerilor inculpaţilor, contribuţia comună a acestora în realizarea acţiunilor ilicite exercitate asupra persoanei vătămate dar şi faptul că inculpata s-a folosit de atitudinea violentă a lui A. pentru a determina persoana vătămate să remită o sumă de bani.

Faptul că inculpata B. nu a dorit să urmeze calea unei acţiuni în justiţie pentru stabilirea drepturilor minorului ci scopul a fost obţinerea unui folos patrimonial de la persoana vătămată D. este dovedit şi de modalitatea în care aceasta a acţionat ulterior, astfel deşi a recurs la serviciile unui mediator a renunţat la mediere după ce a fost sunată de persoana vătămată şi au reluat discuţiile cu privire la remiterea sumei de 20.000 euro şi încheierea actului solicitat de D. drept garanţie că nu va mai fi obligat la plata altor sume de bani.

De asemenea, recurgerea de către inculpată la serviciile inculpatului C., avocat în cadrul Baroului Maramureş, în scopul întocmirii actului prin care se garanta persoanei vătămate că în schimbul sumei de 20.000 euro minorul va renunţa la drepturi, că inculpata nu va mai avea alte pretenţii de la acesta, dovedeşte că intenţia inculpatei a fost doar obţinerea unui folos patrimonial în mod injust de la D. şi nu protejarea minorului de eventuale traume psihice dacă ar fi aflat despre tatăl său biologic. Chiar dacă caracterul convenţiei încheiate nu are relevanţă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile civile invocate de instanţa de fond nu pot fundamenta aprecierea că opţiunea aleasă de inculpata B. a fost una legală şi că pe lângă drepturile minorului de stabilire a filiaţiei sunt şi drepturile mamei la viaţă intimă privată. Potrivit dispoziţiilor art. 425 C. civ. titularul acţiunii în stabilirea paternităţii este minorul iar dreptul de a exercita această acţiune este recunoscut mamei, în numele acestuia, însă nu se poate renunţa la acest drept în cazul acţiunilor privitoare la filiaţie, conform prevederilor art. 437 C. civ., astfel că, înţelegerea părţilor privind plata unei prestaţii pentru creşterea şi educarea minorului nu poate interveni decât după momentul stabilirii filiaţiei, ipoteză care nu se regăseşte în cauză şi nu poate înlătura dreptul minorului de a fi întreţinut şi crescut de tatăl biologic. Ca atare, nici dreptul mamei la o viaţă privată şi nici interesul financiar al minorului nu pot conferi un caracter legal demersului întreprins de inculpată în sensul renunţării, pentru minor, la dreptul acestuia de stabilirea a paternităţii în schimbul unei sume de bani.

Şi conţinutului discuţiei din data de 13.03.2017 dintre persoana vătămată şi inculpatul A. este relevant sub aspect probator şi dovedeşte atât constrângerile exercitate de inculpat cât şi scopul urmărit de cei doi inculpaţi încă de la început. Astfel, se constată că inculpatul îl contactează pe D., îi comunică iniţial că dacă nu poate vorbi să îi închidă, să spună că a fost o greşeală şi să îl contacteze când poate, precizare interpretată eronat de instanţa de fond ca o dovadă a faptului că acesta nu intenţiona să denigreze persoana vătămată în faţa familiei, după care foloseşte un ton iritat şi reproşează persoanei vătămate că se "leleieşte" în rezolvarea problemei cu B., insistă în a continua discuţia cu persoana vătămată după ce aceasta îi transmite că nu înţelege ce interes are inculpatul şi care este scopul pentru care a fost contactat. În acest context, inculpatul A. îi spune că nu mai are niciun interes dar că iniţial a avut unul ["(...) În momentul când am venit (...) lucrurile stăteau puţin diferit (...) interesul meu a devenit zero, datorită felului cum stau lucrurile între mine şi ea, da? (...) Adică interesul a devenit zero, nu era zero, asta încerc să-ţi explic."] şi faptul că l-a sunat determinat încercarea persoanei vătămate de a tergiversa lucrurile, aspect pe care îl cunoaşte de la avocat. Afirmaţiile inculpatului că va veni în acea săptămână la Timişoara şi o să-i facă dovada că nu îl interesează discreţia faţă de nimeni, nici faţă de familia persoanei vătămate şi nici faţă de bussines-ul acestuia, nu pot fi interpretate decât ca o ameninţare directă la adresa lui D. cu darea în vileag a unor împrejurări ce aduc atingerea relaţiei familiale şi reputaţiei sale profesionale (cu referire la existenţa unui copil pe care persoana vătămată îl are cu inculpata) de natură a menţine starea de temere a victimei şi nu ca un comportament neagresiv din partea inculpatului şi fără consecinţe asupra psihice a victimei, astfel cum a reţinut instanţa de fond şi a susţinut inculpatul în apărarea sa.

În continuarea discuţiei, inculpatul A. nu infirmă susţinerile persoanei vătămate legate de constrângerile exercitate în decembrie şi solicitarea de a găsi o soluţie care nu putea fi decât financiară, însă încearcă să creeze aparenţa că acţiunile sale au avut ca scop rezolvarea problemei minorului şi nu obţinerea de către inculpat a unei sume de bani, pentru ca, ulterior, să-i comunice persoanei vătămate că până a doua zi la ora 12 trebuie să ajungă la o înţelegere cu inculpata B. oricare ar fi ea. Aprecierea instanţei de fond că dialogul purtat de inculpat confirmă apărările acestuia şi fac dovada că susţinerile persoanei vătămate sunt contradictorii şi nereale nu este susţinută de materialul probator din care rezultă scopul urmărit de inculpatul A. încă de la momentul deplasării la Timişoara împreună cu inculpata, că acesta a sugerat inculpatei B. ce sumă ar putea pretinde de la persoana vătămată, aspect relevat chiar de inculpată în convorbirea purtată cu D. la data de 5.01.2017, modul în care a intervenit în discuţia dintre inculpată şi persoana vătămată la data de 22.12.2016 şi, nu în ultimul rând, interesul inculpatului şi după trei luni în rezolvarea problemei deşi nu mai era împreună cu inculpata B., astfel cum a susţinut chiar el.

Totodată, nu trebuie neglijată nici împrejurarea că inculpatul A. a acceptat să fie menţionat în cuprinsul actului întocmit de inculpatul C., la sugestia persoanei vătămate, în care se preciza că inculpaţii se vor abţine de la orice act de denigrare a persoanei vătămate, orice demersuri de recunoaştere a copilului şi nu îi vor spune minorului nimic despre tatăl biologic, în schimbul sumei de 20.000 euro remise de D., ce reprezintă toate cheltuielile necesare creşterii şi educării minorului K., sumă ce va fi utilizată pentru achiziţionarea unei garsoniere pe numele minorului (declaraţia din 14.03.2017, fila x d.u.p.), fapt ce dovedeşte că inculpatul a urmărit, împreună cu inculpata B., obţinerea unui folos patrimonial în mod injust de la persoana vătămată. Faţă de toate aceste elemente probatorii apărarea inculpatului A., însuşită şi de către instanţa de fond, în sensul că nu a urmărit niciun moment determinarea persoanei vătămate să ofere şi să remită o sumă de bani, prin constrângerile exercitate, pe care nu le-a negat dar le-a justificat de interesul său de a rezolva problema minorului, în contextul demersului iniţiat de inculpata B. faţă de care avea numite sentimente, nu poate fi primită.

De asemenea, nu poate fi primit nici argumentul instanţei de fond pentru care a înlăturat susţinerile persoanei vătămate ca nereale, întrucât a relatat că inculpatul A. l-a ameninţat cu "denigrare publică" deşi din conţinutul discuţiei din data de 13.03.2017 rezultă că inculpatul s-a referit doar la faptul că nu v-a păstra discreţia, având în vedere că inculpatul l-a ameninţat că va provoca un scandal pentru a face publică conduita persoanei vătămate care tergiversează rezolvarea problemei minorului, adică cu darea în vileag unei fapte de natură compromiţătoare, cu alte cuvinte, aptă să aducă atingere statutului social şi familial al persoanei vătămate. Ca atare, folosirea expresiei "denigrare publică" de către persoana vătămată face dovada că a perceput corect intenţia inculpatului şi ceea ce a dorit şi urmărit să exprime acesta şi nu renunţarea la discreţia sa, în condiţiile în care persoana vătămată nu i-a împărtăşit vreun secret inculpatului şi nici nu i-a cerut să păstreze discreţia, cel care a determinat victima să ofere şi să remită o sumă de bani pentru a nu face publice ameninţările legate de filiaţie a fost chiar inculpatul.

Înalta Curte mai subliniază faptul că rezistenţa persoanei vătămate la presiunile şi constrângerile efectuate de inculpaţi, tergiversarea remiterii sumei la care a fost constrâns nu influenţează momentul consumativ al faptei de şantaj, astfel că, acţiunile persoanei vătămate de a-i determina pe inculpaţi să recunoască actele de constrângere şi ameninţare la care l-au supus încă de la prima întâlnire (22.12.2016) precum şi scopul urmărit, nu conturează reaua credinţă a acestuia sau provocarea inculpaţilor în realizarea acţiunilor de constrângere având în vedere că acestea s-au realizat deja iar înregistrarea convorbirilor purtate cu inculpaţii B. şi A. a fost justificată de atitudinea pasivă a organelor judiciare până la momentul acţiunii de prindere în flagrant care s-a realizat la data de 16.03.2017.

Împrejurarea că, după prinderea inculpaţilor în flagrant la data de 16.03.2017, B. a formulat, prin intermediul apărătorului C. care avea din partea acesteia un mandat de reprezentare convenţională, acţiune în justiţie pentru stabilirea paternităţii minorului K., nu are relevanţă sub aspectul acţiunilor ilicite ale inculpatei în raport cu persoana vătămată D., întrucât infracţiunea de şantaj se consumase deja, după cum nu are relevanţă nici faptul că s-a stabilit că persoana vătămată este tatăl biologic al minorului, deoarece prin norma de incriminare este sancţionat modul injust în care făptuitorul urmăreşte obţinerea folosului, chiar dacă acesta i s-ar fi cuvenit.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că declaraţiile persoanei vătămate exprimă realitatea, se coroborează cu conţinutul convorbirilor telefonice, astfel cum au fost analizate în considerentele deciziei şi necontestate de inculpaţi, care au dat doar o interpretare diferită sensului discuţiilor purtate cu persoana vătămată în vederea exonerării lor de răspundere penală şi nu pot fi înlăturate din materialul probator ce face dovada certă a faptului că, acţiunile de constrângere fizică şi ameninţare a persoanei vătămate D. (psiholog şi director al A.P.F.R.) cu divulgarea împrejurării că are un copil dintr-o relaţie extraconjugală pentru a-i afecta imaginea în faţa familiei şi la locul de muncă, desfăşurate de inculpaţii B. şi A., în perioada 21.12.2016 - 16.03.2017, cu scopul de a-l constrânge pe acesta la plata sumei de 20.000 euro, se circumscriu atât sub aspectul laturii obiective cât şi al laturii subiective infracţiunii de şantaj, prevăzute de art. 207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Raportat la argumentele expuse pe larg în considerentele deciziei şi care susţin vinovăţia inculpaţilor B. şi A. în comiterea infracţiunii de şantaj, Înalta Curte apreciază că în mod greşit instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice în cazul inculpatului A. din infracţiunea de şantaj (doar actul material din data de 22.12.0216) în infracţiunea de ameninţare. Concluziile instanţei de fond privind existenţa unei acţiuni de ameninţare exercitate de inculpatul A. asupra persoanei vătămate D. care a fost de natură a crea o stare de temere dar nu a impus o anumită conduită şi nu a vizat o stare de pericol pentru familia persoanei vătămate sau vreo agresiune fizică, ci doar că îi va crea neplăceri în perioada de concediu, sunt infirmate de probatoriul administrat din care a rezultat în mod cert că prin constrângerea fizică şi ameninţările repetate, scopul urmărit de inculpat a fost de a determina victima să ofere şi să remită o sumă de bani (de a obţine un folos patrimonial). Or, fiind dovedit scopul urmărit de inculpat infracţiunea de ameninţarea se absoarbe în conţinutul infracţiunii de şantaj, astfel că nici apărările inculpatului nu pot fi primite sub acest aspect.

Totodată, nu poate fi primită nici apărarea inculpatului A. că ameninţarea realizată de acesta la data de 22.12.2016 nu a produs o stare de temere reală şi serioasă persoanei vătămate, întrucât a vizat schimbarea planurilor de concediu ale victimei, conduita persoanei vătămate care nu a părut a fi afectată ci a continuat să se eschiveze de la rezolvarea problemei minorului şi chiar l-a contactat ulterior pe inculpat, după o perioadă de trei luni în care nu au mai avut niciun contact, având în vedere că din interpretarea coroborată a probatoriului rezultă contrariul, astfel cum s-a arăta pe larg în cele ce preced.

În consecinţă, reţinând vinovăţia inculpaţilor B. şi A. în comiterea infracţiunii de şantaj, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile formulate de parchet şi persoana vătămată sub acest aspect şi apreciază că se impune tragerea la răspundere penală a celor doi inculpaţi.

Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante operaţiuni juridice de a cărei acurateţe depinde în mod direct reuşita procesului de îndreptare şi recuperare a inculpatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravităţii infracţiunii comise şi a periculozităţii infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a acestuia în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa şi modul de executare a acesteia.

În considerarea criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei, astfel cum sunt stabilite în conţinutul art. 74 din C. pen., prin raportare la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte va avea în vedere modalitatea în care inculpaţii B. şi A. au realizat activitatea infracţională (s-au deplasat împreună în municipiul Timişoara, unde inculpatul A. a agresat fizic şi ameninţat persoana vătămată, atitudine de care s-a folosit şi inculpata B. în ameninţările privind divulgarea împrejurării că persoana vătămată are un copil dintr-o relaţie extraconjugală pentru a-i afecta situaţia familială şi la locul de muncă), scopul urmărit de inculpaţi (constrângerea persoanei vătămate de a plăti suma de 20.000 euro deşi nu se stabilise paternitatea acestuia faţă de minorul K.), perioada de timp în care inculpaţii au realizat acţiunile de constrângere şi ameninţare (21.12.2016-16.03.2017), gravitatea concretă a faptei (atingerea adusă libertăţii fizice, psihice şi morale a persoanei vătămate în luarea unei decizii şi determinarea acestuia de a remite o sumă de bani, profesia şi funcţia deţinută de persoana vătămată - psiholog şi director la A.P.F.R. şi consecinţele pe care fapta inculpaţilor a avut-o asupra familiei şi la locul de muncă) şi poziţia procesuală adoptată de inculpaţi care au negat că au exercitat acte de constrângere şi ameninţări în scopul obţinerii unui folos patrimonial de la persoana vătămată, susţinând că au dorit rezolvarea pe cale amiabilă a situaţiei minorului K. faţă de care persoana vătămată trebuia să-şi asume paternitatea şi obligaţii financiare impuse de creşterea şi educarea minorului.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar va da relevanţă circumstanţelor personale ale inculpatei B., reţinând că are doi copii minori în întreţinere, nu are antecedente penale (potrivit menţiunilor din fişa de cazier judiciar), are un loc de muncă (agent marketing la SC Q. SRL) conduita sa procesuală de se prezenta de fiecare dată în faţa instanţei, cu excepţia acelor situaţii în care a fost în imposibilitate obiectivă de a participa la proces dar şi împrejurărilor reale ale comiterii faptei, raportat la situaţia financiară dificilă în care se afla inculpata la acel moment, că trebuia să asigure creşterea şi educarea celor doi minori care i-au fost încredinţaţi după divorţ precum şi faptul că, ulterior, a stabilit filiaţia faţă de minor prin promovarea unei acţiuni în justiţie.

Ca urmare, reţinând toate celelalte elemente cu relevanţă în evaluarea periculozităţii sociale a inculpatei şi dând eficienţă circumstanţelor judiciare favorabile acesteia, astfel cum sunt reglementate în conţinutul art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., Înalta Curte apreciază că scopul sancţiunii penale se poate realiza prin stabilirea unei pedepse egale cu minimum special prevăzut de lege, rezultat în urma reducerii cu o treime prin reţinerea circumstanţelor judiciare atenuante (conform art. 76 C. pen.), respectiv de 2 ani închisoare.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare având în vedere că inculpata şi-a schimbat atitudinea faţă de valorile sociale ocrotite de norma penală, a conştientizat consecinţa acţiunilor sale şi faptul că obţinerea unui sprijin financiar în creşterea copilului minor chiar dacă este justificat el nu poate fi obţinut decât pe cale legală, Înalta Curte reţine că nu se impune privarea de libertate a acesteia, astfel că va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabilirea unui termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen., perioadă în care va impune inculpatei obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen. şi art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. (să frecventeze programele de reintegrare socială stabilite de consilierul de probaţiune desemnat cu supravegherea sa, derulate de către Serviciul de Probaţiune Baia Mare sau organizate în colaborare cu instituţiile din comunitate), apreciind că sunt suficiente pentru reeducarea şi reintegrarea socială a inculpatei.

Totodată, în temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 93 alin. (3) C. pen., Înalta Curte va obliga inculpata ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile lucrătoare în cadrul uneia dintre următoarele instituţii: ISJ Maramureş sau Primăria Municipiului Baia Mare -Serviciul Public Ambient Urban, la alegerea consilierului de probaţiune şi având în vedere dispoziţiile art. 91 alin. (4) C. pen. urmează să atragă atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere sau neexecutării obligaţiilor impuse ori stabilite de lege pe parcursul termenului de supraveghere precum şi în cazul neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin decizie, până la expirarea termenului de supraveghere.

Şi în cazul inculpatului A. instanţa de control judiciar va avea în vedere circumstanţele personale ale acestuia, reţinând că nu are antecedente penale (potrivit menţiunilor din fişa de cazier judiciar), are un loc de muncă (administrator la SC R. SRL Baia Mare) din care îşi obţine veniturile necesare traiului, nivelul de instrucţie (studii superioare), conduita sa procesuală de se prezenta de fiecare dată în faţa instanţei, cu excepţia acelor situaţii care l-au pus în imposibilitate obiectivă de a participa la proces dar şi împrejurărilor reale ale comiterii faptei, implicarea sa în acţiunile întreprinse asupra persoanei vătămate D. au fost determinate de relaţia pe care o avea la acel moment cu inculpata B..

În evaluarea periculozităţii sociale a inculpatului, Înalta Curte va avea în toate aceste elemente şi dând eficienţă circumstanţelor judiciare favorabile acestuia, astfel cum sunt reglementate în conţinutul art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., apreciază că scopul sancţiunii penale se poate realiza prin stabilirea unei pedepse egale cu minimum special prevăzut de lege, rezultat în urma reducerii cu o treime prin reţinerea circumstanţelor judiciare atenuante (conform art. 76 C. pen.), respectiv de 2 ani închisoare.

Referitor la modalitatea de executare, având în vedere că inculpatul şi-a schimbat atitudinea faţă de valorile sociale ocrotite de norma penală, a conştientizat consecinţa acţiunilor sale şi faptul că valorificarea unui drept de către persoana îndreptăţită - obţinerea unui sprijin financiar pentru creşterea copilului-, nu poate fi obţinut decât pe cale legală, Înalta Curte apreciază că nu este necesară privarea de libertate a acestuia, astfel că va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabilirea unui termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen., perioadă în care va impune inculpatului obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen. şi art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. (să frecventeze programele de reintegrare socială stabilite de consilierul de probaţiune desemnat cu supravegherea sa, derulate de către Serviciul de Probaţiune Baia Mare sau organizate în colaborare cu instituţiile din comunitate), măsuri suficiente pentru reeducarea şi reintegrarea socială a inculpatului.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 93 alin. (3) C. pen. Înalta Curte va obliga inculpatul ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile lucrătoare în cadrul uneia dintre următoarele instituţii: ISJ Maramureş sau Primăria Municipiului Baia Mare - Serviciul Public Ambient Urban, la alegerea consilierului de probaţiune şi având în vedere dispoziţiile art. 91 alin. (4) C. pen. urmează să atragă atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere sau neexecutării obligaţiilor impuse ori stabilite de lege pe parcursul termenului de supraveghere precum şi în cazul neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin decizie, până la expirarea termenului de supraveghere.

1.c. Referitor la acţiunile desfăşurate de inculpatul C., Înalta Curte în urma propriului examen al probelor administrate în cauză apreciază ca fiind neîntemeiate criticile parchetului şi ale persoanei vătămate în ceea ce priveşte greşita achitare a acestuia, însă constată că se impune reformarea sentinţei şi cu privire la acest inculpat, având în vedere că argumentele ce susţin soluţia de achitare pentru complicitate la infracţiunea de şantaj privesc latura subiectivă, şi nu elementele de tipicitate ale faptei, astfel cum a reţinut instanţa de fond în dispozitivul hotărârii.

În actul de inculpare s-a reţinut că, în obţinerea sumei solicitate, inculpaţii B. şi A. au fost ajutaţi de acţiunile întreprinse, în perioada 6.03.2017 - 16.03.2017, de inculpatul C., avocat în cadrul Baroului Maramureş, prin întocmirea unei convenţii între părţi, cunoscând că inculpaţii sus-menţionaţi au obţinut consimţământul persoanei vătămate D. prin violenţe şi ameninţări.

Complice este acea persoană care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută, în orice mod, la realizarea unei fapte prevăzute de legea penală. Pentru ca să existe complicitate este necesar să fie îndeplinite trei condiţii, respectiv: să se fi săvârşit în mod nemijlocit de către autor o faptă prevăzută de legea penală (cerinţă esenţială); să se fi efectuat acte de natură să sprijine săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, comisă nemijlocit de un altul (condiţie obiectivă) şi contribuţia celui ce înlesneşte sau ajută la săvârşirea faptei penale să fie dată cu intenţie (cerinţă subiectivă), cu alte cuvinte, cel care realizează actele de înlesnire şi ajutor să fi cunoscut şi să-şi fi dat seama că prin actele sale contribuie la săvârşirea unei fapte penale.

Transpunând aceste consideraţii de ordin teoretic la cauza de faţă, Înalta Curte apreciază, contrar susţinerilor apelanţilor, că probele administrate nu fac dovada certă că inculpatul C. a cunoscut că prin contribuţia sa la întocmirea convenţiei solicitate de inculpata B., realizează acte de ajutor, prin care contribuie la săvârşirea faptei de şantaj de către inculpată împreună cu inculpatul A..

Astfel, se reţine că activităţile desfăşurate de inculpatul C. rezultă din conţinutul convorbirii telefonice din data 06.03.2017 când îl contactează pentru prima dată pe D. şi îi comunică că reprezintă interesele legale ale inculpatei B., sens în care discută cu acesta despre modalitatea în care se va încheia actul juridic între părţi prin care s-ar rezolva pe cale amiabilă situaţia minorului. Detaliile referitoare la situaţia minorului (că este fiul persoanei vătămate în urma relaţiei sentimentale pe care acesta a avut-o cu inculpata în anul 2004), a condiţiei sociale şi profesionale a persoanei vătămate (persoană publică şi influentă prin zonă, cu stare) şi la conţinutul înţelegerii dintre părţi (să dea ceva copilului şi că ar fi convenit asupra unei sume globale - contravaloarea unei garsoniere - în condiţii discrete, pentru a nu se ajunge la publicitatea unei acţiuni în justiţie şi a nu se deranja familia persoanei vătămate) au fost cunoscute de inculpatul C. în varianta prezentată de inculpata B. care a apelat le serviciile sale, chiar dacă între cei doi nu s-a încheiat un contract de asistenţă juridică în formă scrisă şi au fost prezentate în aceeaşi manieră chiar persoanei vătămate în discuţia telefonică. Relevante în acest sens sunt depoziţiile inculpatului C. care se coroborează cu depoziţiile martorilor E. şi H. care au arăta că, au însoţit-o pe inculpata B. la sediul avocatului C., pe care martorul E. îl cunoştea, unde inculpata i-a solicitat să facă demersuri legale cu privire la găsirea unei soluţii pentru a se obţine un ajutor financiar, discret ori fără stabilirea paternităţii pentru că dorea să fie protejată persoana vătămată. Inculpata a comunicat atunci avocatului C. că persoana vătămată a consimţit la încheierea actului.

Împrejurarea că persoana vătămată a făcut referire în discuţia cu C. la faptul că a fost ameninţat de inculpaţi este reală, însă nu susţine critica parchetului şi a persoanei vătămate că inculpatul a cunoscut despre acţiunile de constrângere şi ameninţare realizate de inculpaţi, intenţia sa fiind de a întocmi un act despre care avea convingerea că este voinţa părţilor şi astfel vor înceta şi eventualele disensiuni dintre ele, iar precizările persoanei vătămate privind disponibilitate de a plăti o sumă de bani, sunt percepute de inculpat ca fiind o soluţie convenită de părţi pentru a evita o acţiune în justiţie care prin publicitate ar afecta imaginea persoanei vătămate în familie şi la locul de muncă [(...) deci banii ăştia, dacă ajungem la varianta asta de re (...) soluţionare amiabilă, oarecum, atunci banii ăştia ar fi ca să nu mai avem nici un fel de pretenţii, facem un act (...) între părţi, între dumneavoastră şi ea, care nu mai are nici un fel de pretenţii şi nici nu dezvoltă subiectul acesta niciodată, sub anumite sancţiuni, inclusiv pecuniare, ca dumneavoastră să fiţi (...). Eu dacă fac o chestie amiabilă atunci eu trebuie să mă asigur că nici dumneavoastră, nici ea, nu va (...) nu va avea vreun prejudiciu în perspectivă"].

Şi discuţia din data de 09.03.2017 relevă acelaşi comportament al inculpatului C. care încearcă să găsească o modalitate legală de încheierea a unei convenţii între părţi şi nu de a-i ajuta pe inculpaţii în obţinerea unui folos patrimonial în mod injust, astfel cum susţin apelanţii, având în vedere că atunci când persoana vătămată îi spune că nu ar avea o problemă cu recunoaşterea paternităţii dar nu doreşte să fie angajat într-un scandal ce i-a afecta imaginea publică şi viaţa de familie, inculpatul îi comunică că îl înţelege şi îi precizează că scopul întocmirii actului vizează chiar protecţia acestuia despre care ştie că este o persoană publică.

Referitor la discuţia din data de 13.03.2017 se constată, contrar susţinerilor apelanţilor, că aceasta a vizat conţinutul actului ce urma a fi întocmit de inculpatul C., sugerat chiar de D., reproşul făcut de persoana vătămată inculpatului că nu a propus efectuarea unui test de paternitate şi posibilitatea pe care inculpata B. o are ca şi în cazul recunoaşterii paternităţii copilului de către persoana vătămată să-i provoace un scandal în familie şi la locul de muncă, context în care, inculpatul C. îi comunică persoanei vătămate că dacă nu se va ajunge la o înţelegere cu privire la plata unei sume de bani este posibil ca inculpata să procedeze la acest demers. Or, niciun moment inculpatul C. nu încearcă să îl determine pe D. să încheie acea convenţie ori să remită suma de bani, ci îi explică consecinţele unei acţiuni în justiţie (publicitatea acţiunii) şi a demersurilor pe care inculpata B. ar putea să le întreprindă dacă nu vor rezolva situaţia minorului pe cale amiabilă (promovarea unei acţiuni şi chiar posibilitatea provocării unui scandal ce ar afecta imaginea persoanei vătămate la locul de muncă şi în viaţa de familie).

În dovedirea împrejurării că inculpatul C. nu a cunoscut actele întreprinse de inculpaţi şi scopul urmărit de aceştia iar acţiunile sale au vizat doar rezolvarea pe cale amiabilă a situaţiei minorului este şi faptul că acesta a aflat despre inculpatul A. de la persoana vătămată care îi relatează despre comportamentul ilicit al acestuia, sens în care inculpatul afirmă că se poate formula plângere penală împotriva lui, or, dacă între inculpaţi ar fi existat o înţelegere, în scopul reţinut de acuzare (sprijinirea acţiunilor inculpaţilor în obţinerea unui folos patrimonial), poziţia inculpatului C. ar fi trebuit să fie una părtinitoare faţă de inculpat şi nu împotriva acestuia, de a sugera sesizarea organelor judiciare. Susţinerile apelanţilor că fapta inculpatului C. are conotaţie penală întrucât deşi nu a participat la constrângerile şi ameninţările exercitate de inculpaţi asupra persoanei vătămate, acestea s-au dovedit a fi reale, nu pot fi primite având în vedere că inculpatul nu a cunoscut aşa cum s-a arătat anterior decât aspectele relatate de inculpata B., în varianta expusă cu ocazia întâlnirii la cabinetul de avocatură, pe care le-a şi comunicat persoanei vătămate.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine şi împrejurarea că întocmirea actului în varianta finală s-a realizat la solicitarea persoanei vătămate D., fiind menţionat şi inculpatul A., despre care a aflat tot de la persoana vătămată că ar fi exercitat acte de violenţă şi ameninţări asupra sa cu ocazia întâlnirii de la Timişoara, însă nu putea avea o certitudine cu privire la acest aspect câtă vreme nu a participat la discuţii iar părţile au convenit împreună ca actul să fie semnat la data de 16.03.2017, cu toate părţile prezente şi într-o locaţie aleasă de aceştia. Nu trebuie ignorată nici atitudinea constantă a inculpatului C. care, atunci când discută cu persoana vătămată despre conţinutul actului şi inserarea unor menţiuni că inculpaţii nu o să îi creeze prejudicii de imagine şi în familie, este de acord ca să menţioneze voinţa părţilor în măsura în care precizările sunt legale ["(...) Pot să-l îmbunătăţesc cum credeţi (...) ce să cuprindă în măsura în care este legal (...)"].

Într-adevăr conţinutul actului întocmit de către inculpatul C. vizează tranzacţionarea unor drepturi ale minorului (aspecte ce nu au relevanţă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de şantaj), însă prin redactarea acestuia inculpatul nu a urmărit să-i ajute pe inculpaţii B. şi A. în obţinerea, în mod injust, a unui folos patrimonial de la D., ci a apreciat că este o înţelegere între părţi în rezolvarea problemei minorului, aspect reliefat şi de faptul că după ce a aflat de la persoana vătămată propunerea pentru varianta finală a convenţiei s-a consultat şi cu o colegă avocat, martora G., legat de posibilitatea legală a întocmirii unui document în care să se stabilească plata unei sume globale, reprezentând pensie de întreţinere a unui minor, martora comunicându-i că din punct de vedere juridic nu vede niciun impediment.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că probele administrate în cauză dovedesc că inculpatul C. a redactat convenţia dintre părţi fără a cunoaşte despre actele de constrângere fizică şi ameninţare ale inculpaţilor B. şi A. iar prin inserarea acelor menţiuni nu a urmărit să acorde un sprijin celor doi inculpaţi în realizarea scopului propus (obţinerea folosului patrimonial) ci a avut reprezentarea că este voinţa părţilor în legătură cu plata unei sume de bani globale - pensie de întreţinere pentru copilul minor -, în condiţii de discreţie care să nu implice persoana vătămată într-o acţiune în justiţie, ce ar fi avut consecinţe în plan familial şi la locul de muncă al acestuia.

Pe cale de consecinţă, apreciind că inculpatul C. a acţionat fără forma de vinovăţie cerută de norma de legală, urmează a dispune achitarea inculpatului pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 207 alin. (3) şi art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, întemeiat pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Sub aspectul laturii civile, Înalta Curte constată că în cursul cercetării judecătoreşti, la primul termen de judecată (5.09.2018, dos. instanţă de fond) persoana vătămată D., prin apărător ales, a formulat cerere de constituire parte civilă în cauză cu suma de 100.000 euro daune morale, reprezentând reparaţia suferinţei pricinuite de acţiunile ilicite ale inculpaţilor şi a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata acestei sume către persoana vătămată. Cu ocazia dezbaterilor apelului formulat, în concluziile orale, apărătorul persoanei vătămate a solicitat să se dea curs solicitării parchetului şi să fie obligată inculpata B. la plata sumei de 20.000 euro către persoana vătămată D., cu titlu de daune morale, sumă solicitată de inculpaţi în realizarea actelor de şantaj.

În conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, în vederea reparării juste şi integrale a pagubelor cauzate prin infracţiune iar în alin. (5) al textului de lege se menţionează că repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor din legea civilă referitoare la antrenarea răspunderii civile şi modalitatea în care aceasta se realizează (repararea în natură şi plata unei despăgubiri băneşti).

În acest sens se reţine că, potrivit prevederilor art. 19 şi art. 20 C. proc. pen. raportat la dispoziţiile 1357 alin. (1) şi 1349 alin. (1) şi C. civ., angajarea răspunderii civile a inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente este determinată de existenţa unui prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane (în cazul de faţă prin infracţiune), existenţa unei legături de cauzalitate între infracţiune şi încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime şi manifestarea voinţei persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu ori a celei juridice de a fi despăgubită.

Întrucât, în cauză, a fost stabilită doar vinovăţia inculpaţilor B. şi A. în comiterea infracţiunii de şantaj asupra persoanei vătămate D., instanţa de control judiciar constată că prin natura ei această infracţiune este una de pericol iar prin acţiunile întreprinse împreună de cei doi inculpaţi (agresiune fizică şi ameninţări în împrejurările reţinute de instanţă) au creat un prejudiciu nepatrimonial în plan psihic persoanei vătămate, care a fost nevoit să apeleze la sprijinul organelor judiciare şi să ia unele măsuri prin care să dovedească constrângerile la care a fost supus, astfel că, i-a fost afectată situaţia socială, familială şi chiar profesională, care îl îndreptăţesc la despăgubiri. Deşi suferinţa pricinuită acestuia nu poate fi cuantificabilă în bani, suma solicitată cu titlu de daune morale este nejustificat de mare, astfel că în raport de criteriile enunţate, Înalta Curte apreciază că stabilirea sumei de 2000 euro, echivalentul în RON potrivit cursului BNR din ziua plăţii, este suficientă pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat părţi civile D..

Ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 397, art. 19 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., urmează să admită, în parte, acţiunea civilă formulată de persoana vătămată D., să oblige, în solidar, pe inculpaţii B. şi A. dată fiind contribuţia egală a acestora în comiterea faptei de şantaj, la plata către aceasta a sumei de 2.000 euro, în echivalentul în RON, potrivit cursului BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.

Având în vedere că instanţa de control judiciar a reţinut doar vinovăţia inculpaţilor B. şi A. în comiterea faptei de şantaj astfel cum a fost reţinută în actul de sesizare, în temeiul art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen. va obliga pe cei doi inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în fond, în cuantum de câte 500 RON, restul cheltuielilor judiciare avansate de stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen. vor rămâne în sarcina acestuia.

3. În ceea ce priveşte apelul intimatului inculpat A. ce a vizat greşita sa condamnare pentru comiterea infracţiunii de ameninţare (actul material din data de 22.12.2016), Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat şi urmează a-l respinge ca atare, pentru considerentele analizate pe larg la pct. 1.b. din decizie atât cu privire la greşita schimbare juridică a faptei cât şi în legătură cu existenţa elementelor de tipicitate şi vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii de şantaj.

În esenţă, criticile formulate de apelantul intimat inculpat A. au vizat împrejurarea că dialogul purtat cu persoana vătămată la data de 22.12.2016 nu a fost de natură să producă acestuia o stare de temere reală şi serioasă, aşa cum cere norma de incriminare (art. 206 C. pen.), fapt ce reiese şi din conduita lui D. care a continuat să eschiveze de la rezolvarea situaţiei minorului iar în cursul lunii martie 2017 l-a căutat din proprie iniţiativă pe inculpat, la telefon, deşi acesta nu mai vorbise cu partea vătămată de trei luni, prin urmare, Înalta Curte constată că o reluare a argumentelor expuse cu ocazia analizării apelurilor formulate de parchet şi persoana vătămată nu se mai justifică.

Faţă de soluţia dispusă de instanţa de apel, cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, vor rămâne în sarcina statului şi urmează a dispune obligarea apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în apel.

În ceea ce priveşte onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., intimaţii inculpaţi B. şi C., în sumă de câte 217 RON, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

I. Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi persoana vătămată D. împotriva Sentinţei penale nr. 613/PI din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind şi pe inculpaţii B. şi C.

Desfiinţează sentinţa penală atacată şi rejudecând:

1. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. condamnă pe inculpata B. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (3) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 C. pen.

În temeiul art. 91 C. pen. dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen. obligă pe inculpată ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Baia Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. impune inculpatei să frecventeze programele de reintegrare socială stabilite de consilierul de probaţiune desemnat cu supravegherea sa, derulate de către Serviciul de Probaţiune Baia Mare sau organizate în colaborare cu instituţiile din comunitate.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 93 alin. (3) C. pen. obligă inculpata ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile lucrătoare în cadrul uneia dintre următoarele instituţii: ISJ Maramureş sau Primăria Municipiului Baia Mare - Serviciul Public Ambient Urban, la alegerea consilierului de probaţiune.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen. atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

2. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. condamnă pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (3) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplic. art. 131 din Legea nr. 78/2000 art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 C. pen.

În temeiul art. 91 C. pen. dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen. obligă pe inculpat ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Baia Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. impune inculpatului să frecventeze programele de reintegrare socială stabilite de consilierul de probaţiune desemnat cu supravegherea sa, derulate de către Serviciul de Probaţiune Baia Mare sau organizate în colaborare cu instituţiile din comunitate.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 93 alin. (3) C. pen. obligă inculpatul ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile lucrătoare în cadrul uneia dintre următoarele instituţii: ISJ Maramureş sau Primăria Municipiului Baia Mare - Serviciul Public Ambient Urban, la alegerea consilierului de probaţiune.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen. atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

3. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. achită pe inculpatul C. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 207 alin. (3) C. pen. şi art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., art. 19 C. proc. pen. şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., admite, în parte, acţiunea civilă formulată de persoana vătămată D.. şi obligă, în solidar, pe inculpaţii B. şi A. la plata către aceasta a sumei de 2.000 euro, în echivalentul în RON, potrivit cursului BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen. obligă pe inculpaţii B. şi A. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în fond, în cuantum de câte 500 RON, restul cheltuielilor judiciare avansate de stat rămânând în sarcina acestuia conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi hotărâri.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.

Obligă apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în apel.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., intimaţii inculpaţi B. şi C., în sumă de câte 217 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2020.

GGC - GV