Concurrence of offenses: miscalculation of the statutory one-third surcharge in determining the aggregate penalty

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 547 din data de 21 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Penală în Dosarul nr. x/2017, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 233 - 234 alin. (1) lit. d) din C. pen.

În temeiul art. 335 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere.

În baza art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 2 (doi) ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 40 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că fapta dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169/A din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 186 din 7 iulie 2016 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin Decizia penală nr. 1246 din 15 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

În temeiul art. 97 din C. pen. a fost anulată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169/A din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

S-a descontopit pedeapsa aplicată prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169/A din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti în pedepsele componente.

În baza art. 40 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele menţionate anterior, astfel cum au fost descontopite, cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 4 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani, 8 luni şi 20 de zile de închisoare, reprezentând 1/3 din cuantumul celorlalte pedepse, aplicându-se în final inculpatului o pedeapsă de 4 ani, 2 luni şi 20 de zile de închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) şi alin. (5) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, aceea a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., timp de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 72 din C. pen. raportat la art. 40 alin. (3) din C. pen., s-a dedus reţinerea şi arestarea preventivă şi perioada executată de la 18 ianuarie 2016 la 26 aprilie 2016 şi de la 10 februarie 2016 la 9 iunie 2017.

A fost menţinută confiscarea dispusă prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169/A din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

În baza art. 274 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu a fost avansat din fondurile speciale alocate de Ministerul Justiţiei şi a rămas în sarcina statului, iar în temeiul art. 274 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, analizând materialul probator administrat în cauză, că din declaraţia persoanei vătămate B., reiese că în seara zilei de 24 martie 2012, în jurul orei 2045, în timp ce se deplasa spre reşedinţă, pe Bd. x, la intersecţie cu str. x de Sus, vis-a-vis de intrarea pe str. x, a fost atacată de două persoane de sex masculin, unul dintre ei i-a pus mâna la gură, pentru a nu ţipa, iar celălalt, a încercat să-i smulgă din mână telefonul la care vorbea în momentul în care a fost atacată. A precizat că nu a dat drumul din mână telefonului, opunând rezistenţă şi că unul dintre cei doi a lovit-o peste faţă, iar celălalt, pentru a o determina să dea drumul telefonului din mână, a muşcat-o puternic de deget. Cei doi au fugit pe B-dul x Tei, în direcţia Parcului Circului, fără a reuşi să-i sustragă vreun bun. Persoana vătămată a oferit o descriere sumară a agresorului care a încercat să îi smulgă telefonul, însă a precizat că nu l-ar putea recunoaşte.

În timpul urmăririi penale, martorul C. a declarat că, în martie 2012, noaptea, a plecat din parcul Circului către casă, iar pe drum s-a întâlnit cu un cunoscut pe care îl ştie sub porecla de D.. La un moment dat, a observat o tânără ce vorbea la telefon, astfel că el a împins-o, în glumă din spate. Imediat, fără a avea o înţelegere în prealabil, "D." a venit din lateral, a dus mâna după umerii fetei şi a încercat să-i smulgă telefonul mobil, de la ureche. Fata s-a lăsat în poziţia ghemuit şi a început să ţipe, iar D. s-a aplecat asupra ei şi a continuat să încerce să ia telefonul din mâna fetei. Întrucât fata a continuat să ţipe, "D." a abandonat acţiunea şi a fugit pe Bd. x. Martorul C. a declarat că incidentul s-a desfăşurat la aproximativ 1,5 m de el, iar ulterior s-a speriat şi el şi a fugit pe acelaşi traseu cu "D.", după care s-au despărţit. A precizat că nu a avut niciodată intenţia să îi sustragă bunuri fetei, ci doar să glumească pe seama ei.

Din procesul-verbal de recunoaştere din planşă fotografică s-a reţinut că persoana pe care martorul C. a indicat că o cunoaşte sub porecla de D. este inculpatul A.

În acelaşi sens, martorul E., în declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală, a arătat că în luna martie 2012, în timpul nopţii, se deplasa pe Bd. x, sector 2 şi ajungând în zona intersecţiei Bd. x cu str. x, a observat pe partea opusă a străzii doi indivizi, pe care îi cunoaşte sub poreclele de "F." şi "D.". În faţa acestora se deplasa o fată ce vorbea la telefon. Martorul E. a declarat că l-a văzut pe "F." cum o prinde în braţe, din spate, pe fată, iar "D." a încercat să-i smulgă din mână telefonul mobil, la care vorbea. Acesta a mai declarat că fata a început să se zbată şi a început să ţipe după ajutor, după care i-a văzut pe cei doi fugind de la faţa locului.

Din procesul-verbal de recunoaştere din planşă fotografică a reieşit că persoana pe care martorul E. o cunoaşte sub porecla de D. este inculpatul A., iar persoana pe care martorul E. o cunoaşte sub porecla de F. este martorul C..

În timpul urmăririi penale, inculpatul nu a dorit să dea declaraţii.

Verificând temeinicia trimiterii în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de tâlhărie, prin analiza întregului material probator administrat în cauză, judecătorul fondului a reţinut că, în faţa instanţei, inculpatul s-a declarat nevinovat şi a dat declaraţii indicând faptul că nu a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii, iar în ceea ce priveşte autorul acestei fapte a declarat că l-a observat încercând să săvârşească fapta pe martorul C., împreună cu o persoană pe care o cunoaşte din vedere sub porecla G..

În ceea ce priveşte declaraţia martorului E. s- a reţinut că în faţa instanţei, acesta a revenit asupra declaraţiei date în timpul urmăririi penale, indicând că nu a fost sincer la acel moment, declaraţia sa fiind determinată de tratamentul medical psihiatric pe care îl urma. Ulterior, a precizat că el împreună cu martorul C. a săvârşit tentativa de tâlhărie şi nu inculpatul A., cu care se află într-o stare de duşmănie. Astfel, martorul a declarat că el l-a instigat pe martorul C. să săvârşească fapta de tâlhărie, după care a ţinut-o pe persoana vătămată, iar martorul C. a încercat să-i smulgă acesteia telefonul.

Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că, în declaraţia dată în faza cercetării judecătoreşti, şi martorul C. şi-a schimbat declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală, arătând că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea singur, fără sprijinul martorului E.. Acesta a mai arătat, la interpelarea instanţei, faptul că nu a fost sincer în declaraţia dată în timpul urmăririi penale cu privire la faptul că a indicat că el a fost cel care a împins-o pe persoana vătămată, menţionând că a făcut această declaraţie, întrucât i s-au dat indicaţii în acest sens de către organele de poliţie. Martorul a mai precizat că organele de poliţie i-au solicitat să recunoască şi faptul că el a încercat să-i sustragă telefonul persoanei vătămate, însă nu a dorit să declare în mod nereal şi acest aspect.

În raport cu materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora "condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.", astfel încât a constatat caracterul neîntemeiat al trimiterii în judecată a inculpatului, raportat la infracţiunea de tentativă la tâlhărie.

În acest sens, judecătorul fondului a apreciat că mijloacele de probă indicate de către Parchet ca susţinând acuzaţia cu privire la infracţiunea menţionată anterior, respectiv declaraţiile martorilor C. şi E., nu pot fi reţinute ca reprezentând probe care să fie avute în vedere pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, câtă vreme nu se poate stabili caracterul sincer al acestora. În acest sens, s-a reţinut caracterul contradictoriu al acestor declaraţii, respectiv cei doi martori au revenit asupra declaraţiilor iniţiale date în timpul urmăririi penale, indicând alţi autori ai faptei de tentativă la infracţiunea de tâlhărie pentru care a fost trimis în judecată inculpatul. Instanţa de fond a avut în vedere faptul că nici declaraţiile martorilor nu se susţin reciproc şi nu se coroborează cu alte mijloace de probă pentru a se putea aprecia asupra caracterului sincer al acestora. De asemenea, instanţa a avut în vedere faptul că procesele-verbale de recunoaştere a inculpatului, care consemnează că martorii indicaţi anterior l-au recunoscut pe inculpat ca fiind autorul faptei de tentativă la tâlhărie se impun a fi înlăturate din cauză, pentru aceleaşi raţiuni pentru care anterior s-a apreciat că declaraţiile aceloraşi martori nu pot fi avute în vedere ca probe care să susţină acuzarea. Mai mult, s-a constatat că aceşti doi martori au fost prezenţi la locul săvârşirii infracţiunii, existând declaraţii ale aceloraşi martori, respectiv ale inculpatului, care îl indică atât pe martorul C., cât şi pe E., ca participanţi ai infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea inculpatului în judecată, fiind evident, aşadar, caracterul lipsit de obiectivitate al declaraţiilor acestor doi martori, date în faţa organelor judiciare.

În acelaşi sens, s-a constatat că nici persoana vătămată nu l-a putut indica pe inculpat, ca fiind persoana care a săvârşit asupra sa infracţiunea prev. de art. 32 din C. pen. raportat la art. 233 - 234 alin. (1) lit. d) din C. pen.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a avut în vedere declaraţia inculpatului, prin care acesta a negat săvârşirea infracţiunii, cu privire la care instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., care, în consacrarea principiului prezumţiei de nevinovăţie instituie faptul că, după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului.

S-a atras atenţia că, potrivit art. 99 din C. proc. pen., în acţiunea penală, sarcina probei aparţine, în principal, organelor de cercetare penală sub supravegherea procurorului, dându-se eficienţă regulii generale actori incumbit probatio. De asemenea, potrivit art. 306 din C. proc. pen., pentru realizarea obiectului urmăririi penale organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101 din C. proc. pen.

Ori, dosarul penal finalizat cu inculparea şi apoi cu trimiterea în judecată a inculpatului pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 233 - 234 alin. (1) lit. d) din C. pen., asupra persoanei vătămate B., cuprinde, sub aspect probatoriu, doar declaraţia persoanei vătămate care nu l-a putut recunoaşte pe inculpat ca fiind autorul infracţiunii şi declaraţiile martorilor C. şi E., declaraţii care au fost înlăturate din cauză ca nesincere.

Faţă de acest material probator, reţinându-se aşadar că instanţa nu şi-a putut forma convingerea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit tentativă la infracţiunea de tâlhărie asupra persoanei vătămate B., s-a apreciat că este incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., de împiedicare a exercitării acţiunii penale, întrucât nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea.

În ceea ce priveşte săvârşirea de către acelaşi inculpat a infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut, din procesul-verbal de sesizare din oficiu şi de constatare a infracţiunii flagrante că, la data de 24 februarie 2014, în jurul orei 00:05, agenţi din cadrul BOP secţia 7 au observat în trafic, pe şos. Colentina un autovehiculul marca x cu număr de înmatriculare x, pe care l-au oprit pentru verificări, şoferul fiind identificat în persoana inculpatului A., care a declarat verbal că nu deţine permis de conducere.

În urma verificărilor, s-a stabilit că inculpatul A. nu avea la momentul depistării alocat un CNP, nedeţinând un certificate de naştere, prin urmare nici carte de identitate sau permis de conducere. Conform verificărilor efectuate în DEPABD - Evidenţa Auto, inculpatul A. nu deţine şi nu a deţinut permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule.

S-a arătat că această situaţie de fapt este reţinută şi din declaraţiile martorului H., proprietarul autovehiculului cu număr de înmatriculare x, declaraţii date în faza urmăririi penale şi susţinute în faţa instanţei, în care acesta a arătat că, în data de 24 februarie 2014, se afla în respectivul autovehicul condus de A. când, în trafic, au fost opriţi de poliţie, ocazie cu care şoferul a declarat că nu posedă permis de conducere.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a recunoscut săvârşirea acestei fapte în faţa organelor de urmărire penale, declarând că, la data de 24 februarie 2014, în jurul orei 00:05, conducea autoturismul x cu număr de înmatriculare x, iar la intersecţia dintre str. x şi str. x cel Mare a fost oprit de organele de poliţie şi, în urma verificărilor, întrucât nu avea permis de conducere, a fost condus la secţia de poliţie.

Instanţa de fond a concluzionat că, în drept, fapta inculpatului A., astfel cum a fost anterior descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.

La stabilirea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 din C. pen., incidenţa circumstanţelor atenuante sau agravante şi antecedenţa penală, reţinând că inculpatul nu este la prima abatere de la norma penală, fiind anterior condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendare sub supraveghere.

Constatând că fapta dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169/A din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 186 din 7 iulie 2016 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin Decizia penală nr. 1246 din 15 septembrie 2016 a C.A.B., instanţa de fond a efectuat operaţiunile juridice impuse de lege şi a dat inculpatului spre executare o pedeapsă rezultantă, aplicând şi pedeapsa complementară cea mai grea, aceea a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., timp de 2 ani de la rămânerea definitivă a sentinţei şi pedeapsa accesorie prev de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

Prin Decizia nr. 1591/A din data de 27 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 547 din 21 iunie 2018 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi în rejudecare:

În baza art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 233 - 234 alin. (1) lit. d) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., pe o durată de 5 ani.

În temeiul art. 65 din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie.

Au fost contopite pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, sporită cu o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 3 ani, 1 lună şi 30 de zile închisoare, inculpatul urmând să execute, în final, 7 ani, 1 lună şi 30 de zile închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., pe o durată de 5 ani.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 260 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei, iar cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că inculpatul, deşi legal citat, nu s-a prezentat în faţa instanţei, solicitând judecarea cauzei în lipsă, însă a fost audiat martorul E..

Astfel, curtea de apel a constatat că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă netemeinică, analizând în mod greşit, probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor, precum şi declaraţiile inculpatului şi poziţia acestuia.

De asemenea, a reţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul A. a comis infracţiunea de tentativă de tâlhărie prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 233 - 234 alin. (1) lit. d) din C. pen.

Aşadar, instanţa de apel a constatat că apelul Parchetului este fondat, motiv pentru care a fost admis, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa apelată şi, după rejudecare, inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, prin aplicarea pe lângă textul incriminator şi a dispoziţiilor art. 5 din C. pen.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În cererea de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 pct. 12 din C. proc. pen.

În esenţă, a susţinut că pedeapsa rezultantă stabilită de instanţa de apel este nelegală.

Astfel, a menţionat că pedepsele stabilite în sarcina inculpatului pentru infracţiunile aflate în concurs, sunt: pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin decizia penală contestată, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 32 alin. (1) raportat la art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală din cauză, nr. 547 din 21 iunie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) C. pen. pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, stabilită prin Sentinţa penală nr. 186 din 7 iulie 2016 pronunţată de Judecătoria Buftea, definitivă prin Decizia penală nr. 1246 din 15 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti; pedepsele de 1 an şi 2 luni închisoare, 10 luni închisoare, 1 an închisoare, 1 an închisoare, 1 an închisoare, 1 an şi 2 luni închisoare, stabilite prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169 din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

Conform art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., pedeapsa rezultantă se compune din pedeapsa cea mai grea, respectiv 4 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1/3 din 8 ani şi 6 luni (2 ani şi 10 luni închisoare), ceea ce înseamnă o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 10 luni închisoare şi nu 7 ani, 1 lună şi 30 de zile închisoare, aşa cum s-a stabilit prin decizia penală atacată.

Aşadar, Parchetul a solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a sentinţei penale nr. 547 din 21 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, precum şi a Deciziei penale nr. 1591 din 27 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2017, privind pe inculpatul A. şi aplicarea unei pedepse rezultante legale de 6 ani şi 10 luni închisoare.

Prin Încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 1591/A din data de 27 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 şi a trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casaţie.

Pentru a pronunţa această încheiere, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti solicită o verificare, în drept, a deciziei recurate în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei rezultante, analizate în cadrul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută în hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel. Astfel, o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracţiune. Există însă situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanţele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi şi de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii).

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că, "În cazul concursului de infracţiuni, dacă instanţa de apel a adăugat la pedeapsa cea mai grea un spor superior fracţiei de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite şi, în consecinţă, a aplicat o pedeapsă rezultantă superioară pedepsei determinate conform prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. În acest caz, întrucât nelegalitatea constatată pe calea recursului în casaţie nu presupune chestiuni de apreciere privind individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în casaţie şi înlătură greşita aplicare a legii, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., determinând pedeapsa rezultantă conform prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.." (I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 150/RC din 4 aprilie 2017, publicată www.x.ro)

De asemenea, s-a reţinut că, "În cazul concursului de infracţiuni, adăugarea la pedeapsa cea mai grea a unui spor inferior fracţiei prevăzute în art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, cu consecinţa aplicării unei pedepse rezultante inferioare pedepsei determinate conform art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., se încadrează în cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul C. proc. pen. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege." (I. C. civ..J., secţia penală, Decizia nr. 27/RC din 22 ianuarie 2015, publicată www.x.ro)

Aşadar, pot fi cenzurate, din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., erorile care se produc prin nerespectarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni (recidivă, concurs, etc.), relevante în acest sens fiind şi Deciziile nr. 267/RC şi nr. 367/RC din 2014, nr. 32/RC, nr. 75/RC şi nr. 115/RC din 2015, nr. 63/RC din 2016 şi nr. 201/RC din 2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (publicate, www.x.ro).

Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că susţinerile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vizează, în esenţă, nelegalitatea pedepsei rezultante aplicate inculpatului A..

Astfel, se observă că, prin Decizia nr. 1591/A din data de 27 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 233 - 234 alin. (1) lit. d) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Această faptă este concurentă cu următoarele infracţiuni:

- conducere pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 1 an închisoare prin Sentinţa penală nr. 547 din data de 21 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Penală în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia nr. 1591/A din data de 27 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală;

- complicitate la infracţiunea de tâlhărie, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 186 din 7 iulie 2016 pronunţată de Judecătoria Buftea, definitivă prin Decizia penală nr. 1246 din 15 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti;

- furt calificat, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169 din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti;

- conducere pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 10 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169 din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti;

- furt calificat, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 1 an închisoare prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti;

- conducerea unui vehicul cu număr fals de înmatriculare, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 1 an închisoare prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169 din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti;

- conducere pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 1 an închisoare prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169 din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti;

- furt calificat, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 369 din 26 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1169 din 16 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

Conform dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: (...) b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Sporul prevăzut de dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. este obligatoriu şi trebuie adăugat pedepsei care s-a stabilit că este cea mai grea.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia recurată, a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 3 ani, o lună şi 30 de zile închisoare, apreciind în mod greşit că acesta reprezintă o treime din totalul celorlalte pedepse (patru pedepse de 1 an, o pedeapsă de 1 an şi 4 luni, două pedepse de 1 an şi 2 luni şi o pedeapsă de 10 luni) şi a stabilit o pedeapsă nelegală de 7 ani, o lună şi 30 de zile închisoare.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, pedeapsa cea mai grea este de 4 ani închisoare, însă sporul de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (patru pedepse de 1 an, o pedeapsă de 1 an şi 4 luni, două pedepse de 1 an şi 2 luni şi o pedeapsă de 10 luni), este de 2 ani şi 10 luni închisoare (1/3 din 8 ani şi 6 luni). Aşadar, pedeapsa rezultantă este de 6 ani şi 10 luni închisoare (4 ani + 2 ani şi 10 luni).

Prin urmare, Înalta Curte va proceda la înlăturarea nelegalităţii constatate cu privire la cuantumul pedepsei rezultante aplicate inculpatului A., întrucât sunt aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., nelegalitatea putând fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanţa învestită cu soluţionarea recursului în casaţie, deoarece nu implică chestiuni de apreciere referitoare la individualizarea pedepsei şi a modului de executare a acesteia. În acest sens, este, de altfel, jurisprudenţa constantă a instanţei supreme (Deciziile nr. 150/RC din 2017, nr. 212/RC, nr. 302/RC şi nr. 333/RC din 2018 - publicate, www.x.ro).

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2) lit. a) teza finală din C. proc. pen., va admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 1591/A din data de 27 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, privind pe inculpatul A.

Va casa, în parte, decizia penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepsei rezultante aplicate inculpatului A. şi, rejudecând în aceste limite, în temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. va aplica pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care va adăuga un spor de 2 ani şi 10 luni închisoare reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (1/3 din 8 ani şi 6 luni), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 6 ani şi 10 luni închisoare.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate.

Va dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza Sentinţei penale nr. 547 din 21 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia penală în Dosarul nr. x/2017, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 1591/A din 27 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 şi va dispune emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.

Potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 627 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului de Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 1591/A din data de 27 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017, privind pe inculpatul A..

Casează, în parte, decizia penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepsei rezultante aplicate inculpatului A. şi, rejudecând în aceste limite:

În temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. aplică inculpatului A., pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 2 ani şi 10 luni închisoare reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (1/3 din 8 ani şi 6 luni), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 6 ani şi 10 luni închisoare.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate.

Dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza Sentinţei penale nr. 547 din 21 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia penală în Dosarul nr. x/2017, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 1591/A din 27.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 şi dispune emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului de Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 5 noiembrie 2019.

GGC - LM