Inadmissibility of constitutional exception regarding statute of limitations and extra-ordinary appeal grounds for evidence insufficiency

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1636/A din 09.12.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1), art. 155 alin. (3) C. pen. şi art. 426 lit. b) C. proc. pen., formulată de contestatorul A.

Totodată, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 960/A din data de 27.06.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 50 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 254/09.10.2018 a Judecătoriei Olteniţa, în temeiul art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul A. pentru infracţiunile de instigare la fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 25 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen. anterior., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 alin. (1) C. pen. şi instigare la fals intelectual prev. de art. 25 rap. la art. 289 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

Prin Decizia penală nr. 960/A din data de 27.06.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., a admis, printre altele, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 254/09.10.2018 a Judecătoriei Olteniţa.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând, în baza art. 25 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată.

În baza art. 25 raportat la art. 289 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual în formă continuată.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior, a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 81 - 82 C. pen. anterior, a suspendat condiţionat executarea pedepsei de 6 luni închisoare pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. anterior privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

A obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.467 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat la judecata în fond.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Împotriva Deciziei penale nr. 960/A din data de 27.06.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, a formulat contestaţie în anulare condamnatul A., înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub numărul x/2/2019, la data de 09.07.2019.

Condamnatul A. a invocat dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., arătând, în esenţă, că instanţa l-a condamnat deşi trebuia să constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale, la dosar existând probe privind această cauză de încetare a procesului penal. De asemenea, a arătat că nu există suficiente probe din care să rezulte că a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcină, fiind aplicabil principiul in dubio pro reo.

Potrivit art. 426 C. proc. pen. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Curtea de apel a arătat că, deşi contestatorul condamnat a invocat unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 C. proc. pen., respectiv lit. b), examinând decizia penală contestată cu privire la acest motiv, a apreciat că acesta a fost avut în vedere de instanţa de apel, cu ocazia judecării apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin Decizia penală nr. 960/A din data de 27.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, urmare analizei incidenţei dispoziţiilor legale ce reglementează prescripţia răspunderii penale atât din C. pen. anterior, cât şi din actualul C. pen., inclusiv prin prisma Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, a stabilit că nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

În contextul celor arătate, Curtea a constatat că nu se poate proceda la o nouă examinare a aspectelor învederate de contestatorul condamnat, în condiţiile în care instanţa de apel le-a analizat şi s-a pronunţat cu autoritate de lucru judecat, în numele legii, prin decizia penală contestată, încât nu mai este posibilă reiterarea şi examinarea aceloraşi motive în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

În acest sens, s-a arătat că s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, prin Decizia nr. 10/2017, care a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.

În ceea ce priveşte susţinerea că nu există suficiente probe din care să rezulte că inculpatul a săvârşit infracţiunea reţinută, fiind aplicabil principiul in dubio pro reo, Curtea a constatat că nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 C. proc. pen., în în baza căruia se poate exercita această cale de atac.

Astfel, s-a precizat despre contestaţia în anulare că este, în esenţă, o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi ce privesc actele de procedură, pe această cale, neputând fi invocate aspecte ce vizează fondul cauzei şi nu se poate determina o nouă judecată a cauzei pentru argumentele invocate de contestatorul condamnat.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 431 C. proc. pen., Curtea a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 960/A din data de 27.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea a constatat că este inadmisibilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) şi art. 155 alin. (3) C. pen. şi art. 426 lit. b) C. proc. pen., formulată de contestatorul A., că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

Astfel, s-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate anterior menţionată a fost ridicată în faţa instanţei de judecată de către condamnatul A. şi vizează neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, însă dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 443/2017 ale Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte prevederile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., contestatorul condamnat, în argumentarea cererii, a arătat că apreciază ca fiind neconstituţionale aceste dispoziţii legale întrucât nu se referă şi la cauzele în care trebuia pronunţată o soluţie de achitare, în temeiul art. 16 lit. a) - d) C. proc. pen., condamnarea unei persoane nevinovate fiind la fel de importantă ca şi condamnarea unei persoane în situaţia în care ar fi incidentă o cauză de încetare a procesului penal.

Având în vedere motivele invocate, Curtea a constatat că, prin cererea formulată, contestatorul condamnat urmăreşte completarea/modificarea acestor dispoziţii legale, or, prin Decizia nr. 954/2009 a Curţii Constituţionale, a fost respinsă, ca inadmisibilă, o excepţie de neconstituţionalitate prin care se solicita modificarea unui text de lege, arătându-se, în esenţă, că astfel de critici nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992:

"se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Ca atare, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) şi art. 155 alin. (3) C. pen. şi art. 426 lit. b) C. proc. pen., formulată de contestatorul A.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, cuprinsă în Decizia penală nr. 1636/A din 09.12.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a formulat recurs contestatorul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 09.03.2020, sub nr. x/2020.

Prin concluziile formulate în scris şi depuse la data de 10.03.2020, în susţinerea recursului privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) şi art. 155 alin. (3) C. pen. şi art. 426 lit. b) C. proc. pen., recurentul contestator A. a arătat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, referitor la neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe prin", recurentul a susţinut că textul criticat nu se confundă cu cel care a fost supus atenţiei Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 297/2018, nu s-a pronunţat cu privire la art. 155 alin. (1) C. pen. în integralitate, ci exclusiv asupra sintagmei "orice act de procedură". De asemenea, a precizat că sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe", este imprevizibilă, iar lipsa de reglementare a cazurilor şi situaţiilor în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale este de natură să confere normei de drept penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, un caracter neconstituţional.

Deopotrivă, a menţionat că soluţiile nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii şi criterii clare şi precise, or, dispoziţiile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel cum este reglementat de art. 155 alin. (1) C. pen., după intervenirea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, nu este suficient de clar şi explicit stabilit la nivel legislativ, cu consecinţe directe, atât asupra persoanei care se află în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea solicitărilor.

Totodată, recurentul a mai invocat neconstituţionalitatea art. 155 alin. (3) C. pen. şi art. 426 din C. proc. pen., în raport de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale - Dreptul la un proces echitabil, art. 1 alin. (5) din Constituţia României, art. 16 din Constituţia României, art. 21 din Constituţia României, art. 20 din Constituţia României.

În acest sens, a precizat că pentru a fi constituţional, art. 155 alin. (3) C. pen. ar trebui să se refere la toţi participanţii la infracţiune, dar numai în măsura în care aceştia au cunoştinţă despre existenţa dosarului de urmărire penală. Criteriul stabilit de legiuitor pentru acordarea unui regim juridic diferit este acela al momentului exercitării acţiunii penale, care nu poate fi imputat persoanelor vizate de dispoziţiile art. 155 alin. (3) din C. pen.

De asemenea, recurentul a considerat neconstituţionale prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. întrucât omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale, şi anume a unui caz de achitare dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen.. reprezintă o gravă eroare, iar condamnarea unei persoane nevinovate este la fel de importantă ca şi condamnarea unei persoane în condiţiile în care ar fi fost incidentă o cauză de încetare a procesului penal.

Examinând recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate formulată, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate sunt reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, care prevăd că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţă ori de procuror în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia. Aceasta pentru că raţiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate este aceeaşi în toate cazurile anterior expuse, ţinând de împiedicarea declanşării controlului de constituţionalitate în acele situaţii ce constituie limite ale competenţei de a se pronunţa, inclusiv pentru Curtea Constituţională.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Această condiţie nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei (a se vedea Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. nr. 566/28.07.2008 potrivit căreia instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii).

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte constată că, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost invocată de contestatorul A. în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, având ca obiect contestaţia în anulare formulată, în baza art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 960/A din data de 27.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, prin care a fost condamnat la pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată şi instigare la infracţiunea de fals intelectual în formă continuată, cu aplicarea art. 81 - 82 C. pen. anterior.

În esenţă, curtea de apel a arătat, în legătură cu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) şi art. 155 alin. (3) C. pen. şi art. 426 lit. b) C. proc. pen., formulată de contestatorul A., că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că, în mod corect, curtea de apel a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate anterior menţionată a fost ridicată în faţa instanţei de judecată şi vizează neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, însă dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 443/2017 ale Curţii Constituţionale, nefiind astfel întrunită una dintre condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea Curţii Constituţionale, respectiv aceea ca instanţa de contencios constituţional să nu se mai fi pronunţat anterior asupra excepţiei invocate în sensul admiterii acesteia.

Astfel, prin Decizia nr. 297 din 25 iunie 2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, s-a statuat că, soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

În conformitate cu această decizie a Curţii Constituţionale, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale prevăzută în art. 155 alin. (1) C. pen. operează prin îndeplinirea actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. În cauzele aflate pe rol, în aplicarea art. 5 C. pen., actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, numai dacă, potrivit legii, trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului.

Prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, nu s-a constatat numai neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. proc. pen., ci instanţa de contencios constituţional a oferit o interpretare sintagmei respective prin trimiterea făcută la reglementarea din cuprinsul art. 123 alin. (1) din C. pen. de la 1969 care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, suspectului sau inculpatului, statuând, astfel, că în această interpretare legea devine previzibilă.

Aşadar, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională nu a înţeles să considere că nu ar mai exista instituţia prescripţiei speciale a răspunderii penale sau acte de procedură întrerupătoare de prescripţie, ci a statuat că norma trebuie aplicată în sensul prevederilor art. 123 alin. (1) din C. pen. de la 1969, context în care răspunde inclusiv criticilor aduse de recurent prin excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) şi alin. (3) din C. pen.

Decizia instanţei de contencios constituţional a lipsit de orice efect juridic cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în "efectuarea oricărui act de procedură" şi, fiind vorba de o dispoziţie cu caracter de lege penală mai favorabilă, efectele deciziei Curţii Constituţionale retroactivează şi sunt aplicabile cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, chiar dacă potrivit Legii nr. 47/1992 "deciziile Curţii Constituţionale a României produc efecte doar pentru viitor".

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale au mai fost supuse controlului constituţional, reamintind Decizia nr. 637 din 17 octombrie 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 126/09.02.2018, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. asigură accesul liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil, legiuitorul având competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Referitor la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În speţă, se constată că, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., fără a formula o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, ci, astfel cum corect a reţinut prima instanţă, tinzând la completarea/modificarea acestor dispoziţii legale, recurentul urmărind ca, prin modificarea dispoziţiilor art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., pe calea contestaţiei în anulare, să se poată pronunţa soluţia de achitare pentru cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen.

Aşadar, excepţia invocată tinde la modificarea sau completarea normei, atribuţie care nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cu care "curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În consecinţă, este evident că promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate arătată nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textelor criticate pentru neconstituţionalitate cu prevederile constituţionale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă a instanţelor de judecată în sarcina instanţei de contencios constituţional.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, cuprinsă în Decizia penală nr. 1636/A din 09.12.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, cuprinsă în Decizia penală nr. 1636/A din 09.12.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2020.

GGC - NN