Delictual liability of municipal credit officers for illegal public investment payments; statute of limitations trigger for civil reparation claims

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Corabia sub nr. x/2014, Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia reprezentată prin primar A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către bugetul local a sumei de 439.994 RON reprezentând prejudiciul adus patrimoniului Oraşului Corabia.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1374 din 11 decembrie 2014, Judecătoria Corabia a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I Civilă a Tribunalului Olt sub nr. x/2014.

Prin Încheierea nr. 9 din 26 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, s-a admis excepţia necompetenţei secţiei I civilă şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

Prin Sentinţa nr. 407 din 9 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscala fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea secţiei I civilă a aceluiaşi Tribunal, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţa; s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Prin Sentinţa nr. 295 din 24 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. x/2015, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, secţia I civilă.

Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă la data de 2 iulie 2015, sub nr. x/2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 992 din 8 octombrie 2015,Tribunalul Olt, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii B., C. şi D. prin întâmpinare.

A respins cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia, ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel, în primul ciclu procesual:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia.

Prin Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub acelaşi număr.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond, în rejudecarea cauzei:

Prin Sentinţa civilă nr. 102 din 13 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâţii C. şi D.

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi.

A fost admisă acţiunea formulată reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 439.994 RON reprezentând prejudiciu adus patrimoniului oraşului Corabia.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B., C. şi D..

Prin Decizia civilă nr. 1969 din 5 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile formulate de pârâţi împotriva Sentinţei civile nr. 102 din 13 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2014, şi s-a anulat sentinţa, dispunându-se rejudecarea pe fond a cauzei.

În evocarea fondului litigiului, prin Decizia nr. 243 din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pârâţii C. şi E. şi a respins excepţia prescripţiei în ceea ce îl priveşte pe pârâtul D.

A respins, ca prescrisă, acţiunea formulată împotriva pârâţilor C. şi E. (acesta din urmă fiind moştenitor al paratului decedat B.).

A respins acţiunea formulată reclamantă împotriva pârâtului D., ca neîntemeiată.

5. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta apelantă Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate - circumscrise de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ. - recurenta susţine nelegalitatea deciziei apelate în raport de următoarele aspecte:

S-a încălcat autoritatea de lucru judecat prin repunerea în discuţie a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care a fost invocata de către apelanţii-pârâţi şi a fost respinsa în mod definitiv, de aceeaşi instanţa de apel, printr-o decizie anterioara.

Pe de altă parte, s-au aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind prescripţia extinctiva şi răspunderea civila delictuala.

Precizează recurenta că, prin Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 pronunţata de aceeaşi instanţă, în aceeaşi cauză, s-a admis apelul declarat de reclamantă şi s-au stabilit următoarele: că pe timpul cat unul dintre pârâţi îndeplinea funcţia de primar nu poate curge termenul de prescripţie în ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în răspundere patrimoniala sau delictuala; că noul primar a introdus acţiunea cu respectarea termenului de prescripţie, la data de 11 septembrie 2014.

Astfel, instanţa de apel trebuia să ţină seama de ceea ce s-a decis deja în prima sa hotărâre şi să îşi sprijine raţionamentul pe dezlegările jurisdicţionale anterioare.

Repunerea în discuţie a unor probleme soluţionate definitiv printr-o hotărâre anterioara constituie şi o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (în acest sens, recurenta face referire la hotărârea pronunţată de Curtea europeană a Drepturilor Omului în Cauza Stanca Popescu împotriva României).

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, se arată că instanţa de apel a stabilit în mod greşit că termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 14 aprilie 2005 în ceea ce îi priveşte pe paratul B., respectiv anul 2008 în ceea ce îi priveşte pe paratul C.

Prejudiciul constatat de către Curtea de Conturi în anul 2014 a fost de 439.994 RON, în timp ce prejudiciul menţionat în nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005 a fost de doar 1.148.442.240 ROL, o sumă cu mult mai mică.

De vreme ce suma care reprezintă prejudiciul a fost stabilită în anul 2014, ea nefiind cunoscută anterior acestei date, consideră recurentul că este evident că şi dreptul la acţiune nu a luat naştere anterior datei respective.

Raportat la prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2528 alin. (1) din C. civ., se susţine că este evident ca U.A.T. Corabia nu putea cunoaşte paguba înainte de data stabilirii sale prin decizia Camerei de Conturi a Judeţului Olt, împrejurare în raport de care au fost aplicate în mod greşit aceste norme de drept material.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii faţă de paratul D., se arată că aceasta soluţie are la baza doar împrejurarea că acest parat nu ar fi efectuat plaţi cu privire la obiectivul de investiţii P6.

Or, prin cererea de chemare în judecata s-a precizat că prejudiciul este rezultatul nu doar al plăţilor nelegal efectuate, ci şi al încălcării dispoziţiilor legale privind integritatea bunurilor aflate în administrare. În acest sens, s-a arătat ca tuturor celor trei pârâţi, în calitate de ordonatori principali de credite, le revenea răspunderea pentru integritatea bunurilor aflate în administrare, potrivit art. 26 alin. (1) pct. 4 din legea finanţelor publice locale nr. 189/1998, prevedere legală preluată de art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003 şi art. 23 alin. (2) lit. d) din legea nr. 273/2006.

Decizia recurată nesocoteşte incidenţa în cauză a acestor dispoziţii legale, refuzându-se practic aplicarea acestor norme de drept material.

Faţă de cele expuse, se solicită admiterea recursului nostru şi casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.

În drept, sunt invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8, art. 430 şi art. 469 din C. proc. civ. din 2010 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pe celelalte dispoziţii legale indicate anterior.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea din 21 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Unitatea administrativ-teritorială Corabia împotriva Deciziei nr. 243 din data de 29 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2014 şi a fixat termen de judecată la data de 3 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată de intimatul D. se solicită respingerea recursului, ca nefondat. Se arată că, în cauză nu există autoritate de lucru judecat pentru că, la data de 23 aprilie 2016, recurenta reclamantă şi-a modificat şi precizat acţiunea. Urmare a acestui demers, ne aflăm în prezenţa unei acţiuni în angajarea în mod distinct a răspunderii delictuale, pentru fiecare intimat-pârât.

Solicită, totodată, să fie avut în vedere faptul că, în calitate de primar al oraşului Corabia în perioada 2008 - 2012, nu a făcut nici un fel de plata pentru acest obiectiv de investiţii precum şi că, în perioada octombrie - decembrie 2000 era angajat al SC X. SA, fiind inginer constructor.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul C. se solicită respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la critica privind nerespectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate de instanţa de apel în primul ciclu procesual, se arată că este vădit nefondată din moment ce argumentele recurentei în susţinerea acestui motiv de casare nu reprezintă decât rezultatul unor interpretări proprii, selective şi parţiale ale unor considerente din Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 a Curţii de Apel Craiova. Analiza coroborată a tuturor considerentelor şi indicaţiilor date de instanţa de control judiciar prin Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 nu stabileşte, faţă de niciun aspect al cauzei, o autoritate de lucru judecat de care instanţa de fond să fi fost ţinută în rejudecare.

Mai arată intimatul că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 noul C. proc. civ. nu este incident în cauză deoarece, prin Decizia civilă nr. 1898 din 24 martie 2016, nu s-a,soluţionat definitiv cauza, prin aceasta fiind anulată sentinţa iniţială a instanţei de fond şi trimisă cauza spre rejudecare cu respectarea celor stabilite prin decizia de anulare; nu poate fi reţinută o echivalenţă între o decizie de trimitere spre rejudecare a cauzei în integralitatea ei şi o decizie de soluţionare definitivă a cauzei, rolul şi efectele unor astfel de hotărâri fiind diferite.

În primul ciclu procesual, la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a avut în vedere o răspundere civilă delictuală solidară, în timp ce, în cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a precizărilor la acţiune ale recurentei-reclamante, s-a avut în vedere o răspundere civilă individuală, distinctă pentru fiecare intimat-pârât, situaţie în care soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este supusă unui regim juridic şi unor reguli de soluţionare distincte în fiecare din cele două cicluri procesuale.

Acelaşi intimat arată că şi motivul de casare (invocat) prevăzut de art. 488 pct. 8 este nefondat, recurenta interpretând într-o manieră proprie, străină de natura argumentelor Deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019 incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune; argumentele referitoare la cuantumul pretinsului prejudiciu şi la faptul că acesta a fost stabilit în anul 2014 nu sunt în măsură să combată argumentele deciziei recurate şi momentul de la care a curs termenul de prescripţie, raportat la precizarea la acţiune a recurentei-reclamante şi dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul pârât E. se solicită, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat, în raport de următoarele argumente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost invocat în calea de atac a apelului, de către recurenta-reclamanta, sens în care sunt incidente art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prezenta cauză reprezintă o acţiune delictuală personală pentru fiecare intimat-pârât în parte.

Raportat la probatoriul aflat la dosarul cauzei, recurenta-reclamanta a aflat despre existenta prejudiciului cauzat de către defunctul B. la data de 14 aprilie 2005, prin Nota auditorului Public intern. La acea dată, defunctul Dimienescu nu mai avea calitatea de primar, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 nici din perspectiva Notei auditorului Public intern nr. 5797 din 14 aprilie 2005.

În aceste condiţii, consideră intimatul că Procesul-verbal de constatare nr. 6723 din 11 aprilie 2014 întocmit de Curtea de Conturi Olt nu poate da naştere la un nou termen de prescripţie în ceea ce îl priveşte pe autorul B.. De altfel, în Procesul-verbal de constatare din data de 11 aprilie 2014 se face trimitere la texte de lege care nu sunt aplicabile pentru perioada 2000 - 2004, perioada mandatului menţionatului autor.

În subsidiar, precizează intimatul că are calitate de moştenitor legal al pârâtului iniţial B., iar urmare a acceptării moştenirii a dobândit numai un autoturism pe care ulterior l-a înstrăinat "la valoarea de 3.000 RON conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 5 iunie 2018". Astfel, solicită a se reţine incidenţa prevederilor art. 1114 C. civ. în ipoteza în care se va stabili existenta unei obligaţii de plată, ca urmare a admiterii acţiunii în mod definitiv, şi stabilirea în sarcina defunctului B. a existentei vreunei obligaţii de plată.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului şi de exigenţele impuse prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte - în opinie majoritară - reţine următoarele:

Prin primul motiv de recurs, fundamentat de recurentă pe prevederile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat prin repunerea în discuţie a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la împrejurarea că această excepţie a fost respinsă în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 1898 din 24 martie 2016 pronunţată de Curtea de apel Craiova.

Înalta Curte apreciază nefondată apărarea - opusă de intimatul E. acestei critici - în sensul că nu ar putea fi invocată autoritatea de lucru judecat în considerarea faptului că necesitatea reevaluării incidentului prescripţiei ar fi fost stabilită prin hotărârea intermediară a instanţei de apel care a judecat cauza în cel de-al doilea ciclu procesual (anume prin Decizia civilă nr. 1969 din 5 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de apel Craiova, secţia I civilă, prin care a fost anulată Sentinţa nr. 102 din 13 februarie 2017 a Tribunalului Olt şi s-a dispus evocarea fondului de către instanţa de apel) iar respectiva decizie intermediară nu a fost atacată cu recurs. Caracterul nefondat al apărării astfel susţinute este determinat de împrejurarea că, prin decizia intermediară, a fost anulată sentinţa pe care Tribunalul Olt a pronunţat-o, în etapa de rejudecare a cauzei, în considerarea faptului că tribunalul nu cercetase fondul pretenţiilor reclamantei astfel cum acestea au fost precizate prin cererea depusă la data de 23 septembrie 2016 - precizarea fiind necesară în raport de îndrumările din Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 a Curţii de apel Craiova -, respectiv ca unele care tind la angajarea răspunderii civile individuale şi distincte a fiecăruia dintre pârâţi. Consecutiv constatării acestei greşeli privitoare la obiectul asupra căruia instanţa de rejudecare s-a pronunţat, a constatat instanţa de control judiciar că şi incidentul prescripţiei dreptului material la acţiune - incident care fusese respins de tribunal, în etapa rejudecării - reclama o nouă evaluare spre a corespunde cadrului procesual obiectiv stabilit prin cererea precizatoare depusă de partea reclamantă.

Raportat la statuările astfel realizate prin hotărârea (intermediară) care a stabilit necesitatea de a fi evocat fondul litigiului - şi, corespunzător acestuia, incidentul privind prescripţia - prin prisma pretenţiilor ce au fost concret deduse judecăţii, nu se poate reţine că respectiva decizie intermediară ar conţine ea însăşi vreo dezlegare referitoare la elemente intrinseci chestiunii privind prescripţia dreptului la acţiunea prin care reclamanta tinde a obţine angajarea răspunderii civile delictuale individuale a fiecăruia dintre cei trei pârâţi. Astfel, se constată că nu există vreun impediment în a fi invocate astfel de critici chiar în absenţa exercitării (de partea reclamantă) a recursului împotriva Deciziei civile nr. 1969/2017.

De asemenea, trebuie constatat că lipsa unui apel exercitat de recurenta reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 102/2017 ce a fost pronunţată de Tribunalul Olt în etapa rejudecării pricinii nu atrage, faţă de această parte, incidenţa prevederilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. (normă procesuală care interzice formularea în recurs a unor critici care puteau fi invocate şi analizate în calea de atac a apelului) dat fiind faptul că respectiva sentinţă conţinea o soluţie de admitere a acţiunii în pretenţii - subsecvent respingerii incidentului prescripţiei dreptului la acţiune -, astfel încât nu exista fundamentul atacării ei prin prisma unor critici cum sunt cele din cadrul recursului pendinte.

Revenind la critica prin care se susţine că, prin decizia recurată - pe care instanţa de apel a pronunţat-o în evocarea fondului, în cel de-al doilea ciclu procesual -, nu s-ar fi respectat autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1898/2016 a Curţii de apel Craiova, secţia I civilă, Înalta Curte constată că aceasta este formulată de recurentă cu neobservarea atât a modificărilor ce au survenit în etapa rejudecării, ulterior acestei ultime decizii, în privinţa obiectului acţiunii, cât şi a faptului că aceste modificări au fost determinate chiar de statuările obligatorii făcute - în primul ciclu procesual - de instanţa de apel prin Decizia nr. 1898/2016.

Modificările respective au fost realizate prin efectul cererii precizatoare pe care însăşi recurenta pârâtă a depus-o la data de 23 septembrie 2016, şi au constat în aceea că pretenţiile sale au fost divizate valoric în raport de fiecare dintre pârâţi, fiind fundamentate pe o răspundere individuală, situaţie care a generat - în raport de prevederile art. 22 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ. - obligaţia instanţei de rejudecare de a soluţiona acţiunea corespunzător acestei divizări.

Trebuie subliniat că, în primul ciclu procesual, pretenţia reclamantei a fost analizată ca una care tindea la angajarea în solidar a răspunderii civile delictuale a aceloraşi pârâţi, şi se reţinuse intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune corespunzător acestui mod de abordare a situaţiei litigioase. Astfel, contextul de analiză care a format obiectul controlului judiciar ce se reflectă în Decizia civilă nr. 1898/2016 este evident diferit de cel analizat prin decizia ce formează obiectul recursului pendinte.

Considerentele relevante, din conţinutul Deciziei nr. 1989/2016 a Curţii de apel Craiova, secţia I civilă, referitoare la limitele dezlegărilor date privind incidentul prescripţiei sunt următoarele:

"(...) de la acea data de 14 aprilie 2005 fusese întocmită în cadrul Primăriei Oraşului Corabia o notă de constatare de către un auditor public intern din cadrul instituţiei, prin care se preciza că prin contractul de execuţie x din 17 octombrie 2000 încheiat între Consiliul Local Corabia şi SC "X." SA Corabia, această societate a obţinut lucrarea de construcţie a F., situat în Corabia, str. x, Jud. Olt.

Se mai reţine în acea notă de constatare prejudiciul calculat în detrimentul bugetului local, pentru nerespectarea contractului, recomandându-se să fie recuperat pe calea unei acţiuni penale, fără a se face referire la posibilitatea de promovare a unei acţiuni civile.

Niciunde în conţinutul acestei note nu se reţine culpa primarului sau a altei persoane cu atribuţii de răspundere în cadrul administraţiei publice locale, ci, dimpotrivă, reiese că unica persoană considerată a fi responsabilă de existenţa unui prejudiciu ar fi persoana juridică, SC X. SA.

Prin urmare, pentru a fi considerat moment de curgere a termenului de prescripţie pentru acţiunea intentată pârâţilor din acest litigiu, trebuie îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, potrivit disp. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prevederi considerate incidente de către prima instanţă:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Cu alte cuvinte, reprezentantul legal al reclamantei trebuia să fie conştient nu numai de paguba pricinuită, dar şi de persoana responsabilă de pricinuirea ei; ori, în nota de constatare nu se face absolut nicio referire la fapte săvârşite de un primar sau altul, ci numai la cele comise de către firma constructoare.

Totodată, prejudiciul solicitat prin acţiune - 439.994 RON - nu este identic cu cel din nota de constatare - 1.148.442.240 ROL -, revenind instanţei rolul de a pune în vedere reclamantului să indice modul de cuantificare a prejudiciului, prin raportare la fiecare faptă ce o impută în solidar sau nu fiecărui pârât.

Pe de altă parte, cu privire la ultimul pârât şi la faptele care i se impută - potrivit răspunsului la întâmpinare, ar fi "răspund de integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe care o conduc", "organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului", "organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de investiţii publice" - nu se poate pune problema că la acel moment ar fi fost în măsură să comită vreuna din faptele mai sus enumerate, având în vedere că data la care şi-a început mandatul de primar ar fi ulterioară acelui moment şi anume luna iunie 2008.

O altă chestiune pe care prima instanţă nu a abordat-o este cea a solidarităţii răspunderii celor trei foşti primari, întrucât acţiunea vizează obligarea pârâţilor în solidar la recuperarea pagubei.

Art. 1043 din C. civ. de la 1864 prevede că:

"acţiunea intentată în contra unuia din debitori întrerupe prescripţia în contra tuturor debitorilor".

Pe linia acestui text, instanţa nu a observat şi prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, care au următorul conţinut (...)

Acestea sunt argumentele pentru care pe timpul în care unul din pârâţi îndeplinea funcţia de primar nu poate curge termenul de prescripţie în ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în răspundere patrimonială sau delictuală, cum este cea din speţa pendinte.

De altfel, logica unei astfel de reglementări decurge din prezumţia de lipsă de imparţialitate a persoanei care ocupă temporar funcţia de primar, pentru că, în virtutea acestei funcţii de reprezentare legală, este dificil a solicita oricărei persoane să introducă o acţiuni în răspundere patrimonială sau delictuală tocmai împotriva propriei sale persoane.

Ori, după ce au încetat toate mandatele de primar ale tuturor pârâţilor chemaţi în judecată - iunie 2012, noul primar a fost suficient de diligent pentru a introduce cu respectarea termenului de prescripţie acţiunea ce face obiectul prezentei judecăţi şi anume la data 11 septembrie 2014.

În aceste condiţii se ridică întrebarea legitimă, la care prima instanţă era ţinută să răspundă: care ar fi momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea pendinte, cu aplicarea cauzelor de suspendare sau întrerupere astfel cum sunt mai sus indicate.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să fie determinate toate faptele ce se impută fiecărui primar în parte ori tuturor în mod solidar, în raport de data începerii şi terminării mandatului de primar, cu aplicarea disp. art. 248 alin. (4) noul C. proc. civ. - "excepţiile vor putea fi unite cu ... fondul cauzei" -, să se determine în ce măsură pârâţii sunt legaţi de raporturi de solidaritate, având în vedere că în cadrul răspunderii delictuale, persoanele sunt ţinute solidar pentru despăgubire - art. 1003 C. civ. -, respectiv dacă este aplicabil cazul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 1043 din C. civ. de la 1864 sau textul similar din noul C. civ., dacă se ajunge la concluzia că ar fi aplicabil acest din urmă cod.".

Din aceste considerente reiese cu evidenţă constatarea instanţei de control judiciar în sensul că situaţia de fapt dedusă judecăţii nu a fost observată în toată complexitatea ei de prima instanţă, în cadrul judecăţii ce a condus la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi că cererea de chemare în judecată nu era suficient de clară spre a se putea da - la momentul respectiv - o soluţie incidentului prescripţiei. Or, o atare constatare nu are semnificaţia unei statuări în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cum eronat susţine recurenta reclamantă, ci ea reflectă situaţia unei insuficiente clarităţi asupra cadrului procesual obiectiv pentru a se stabili dacă a intervenit sau nu o astfel de prescripţie.

De altfel, se cuvine a fi observat că recurenta se raportează la considerente scoase din context spre a fundamenta critica relativă la încălcarea autorităţii de lucru judecat, o asemenea abordare fiind esenţial greşită pentru că ea ignoră raţionamentul logico juridic ce a stat la baza soluţiei de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Astfel, dezlegarea pe care recurenta o evocă, anume aceea că "pe timpul cât unul dintre pârâţi îndeplinea funcţia de primar nu poate curge termenul de prescripţie în ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în răspundere patrimonială sau delictuală" respectiv că "noul primar a introdus acţiunea cu respectarea termenului de prescripţie, la data de 11 septembrie 2014" reprezintă doar unele dintre reperele de principiu ce trebuia să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării, şi ea a primit eficienţă prin decizia recurată, dar într-o manieră care corespunde cadrului procesual stabilit în urma precizării de acţiune ce a survenit la data de 23 septembrie 2016. Însă, în cel de-al doilea ciclu procesual instanţele nu puteau selecta numai dezlegarea pe care recurenta o evidenţiază, ci ele erau ţinute să se conformeze ansamblului dezlegărilor şi îndrumărilor din decizia prin care s-a dispus rejudecarea pricinii, o atare obligaţie fiind generată de prevederile art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. conform cărora " Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., critică prin care se susţine eronat că instanţa de apel (în primul ciclu procesual) ar fi statuat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată.

Din perspectiva celui de-al doilea motiv de recurs, pe care recurenta l-a subsumat cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta susţine că a fost eronat reţinută intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru că partea a cunoscut existenţa prejudiciului reclamat la momentul la care acesta a fost constatat de Camera de Conturi. Precizează că prejudiciul ce a fost constatat în anul 2005, prin nota de constatare întocmită de auditorul intern al instituţiei, avea un cuantum mult mai mic, astfel încât acest din urmă act nu reflectă cunoaşterea prejudiciului în sensul cerinţei instituite prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958, normă care prevede că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.". Precizează recurenta că nu putea cunoaşte paguba înainte de data stabilirii sale prin decizia Camerei de Conturi, împrejurare în raport de care a fost făcută o greşită aplicare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 2528 din C. civ.

Menţionatele argumente critice ale recurentei privesc modalitatea în care instanţa ierarhic inferioară a stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a acţiunii civile în raport de pârâţii intimaţi E. (succesor al defunctului B.) şi C. Mai exact, este criticat faptul că a fost avută în vedere, în acest context, Nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005 întocmită de auditorul intern al Primăriei Oraşului Corabia, în loc de a fi avut în vedere actul de control întocmit în anul 2014 de Camera de Conturi a judeţului Olt.

Pentru verificarea legalităţii deciziei recurate prin prisma criticii astfel susţinute de recurentă, este necesar a fi amintit faptul că prescripţia dreptului material la acţiune constituie o sancţiune de drept civil care operează faţă de creditorul ce a rămas în pasivitate o perioadă îndelungată în a întreprinde un demers judiciar apt să conducă la angajarea răspunderii civile a debitorului său.

În ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, trebuie observat că norma înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 - reglementare a cărei incidenţă a fost reţinută în precedentele etape procesuale, iar în recursul pendinte nu s-a formulat vreo critică de natură a reliefa o greşită dezlegare relativă la cadrul legal astfel stabilit - leagă începutul curgerii prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material de despăgubire. Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi dreptul la reparaţie trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba dar şi pe cel care răspunde de ea.

Se constată, astfel, că au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, reguli care ţin cont de specificul situaţiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv, să acţioneze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecinţele împlinirii termenului de prescripţie în acele situaţii deosebite în care nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijenţă care să justifice stingerea, prin prescripţie, a dreptului material la acţiune.

În consecinţă, în cazul acţiunilor exercitate pentru repararea unei pagube pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripţia începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Spre a ocroti drepturile victimei unei fapte ilicite, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de cel al naşterii dreptului material la repararea prejudiciului cauzat printr-o astfel de faptă ilicită, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Raportat la această fizionomie juridică a prescripţiei dreptului material la acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, în situaţiile în care se analizează un astfel de incident procesual, instanţele sunt ţinute să verifice cele două elemente care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie, şi anume: data la care victima faptei ilicite (reclamant în cadrul procesual stabilit ca urmare a acţiunii în justiţie prin care pretinde repararea prejudiciului derivat din fapta ilicită pe care o impută părţii pârâte) a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul cât şi persoana responsabilă de producerea acestuia.

În speţă, pentru a reţine intervenirea prescripţiei în privinţa pretenţiilor formulate de recurenta reclamantă faţă de foştii primari B. şi C., instanţa de apel - în evocarea fondului pricinii - a avut în vedere nota de constatare întocmită în anul 2005 de auditorul intern al Primăriei, fără a observa, însă, că respectivul document nu conţine elemente de natură a releva un prejudiciu de care se fac responsabili cei doi primari.

O atare verificare şi constatare se impunea nu numai în raport de dezlegările ce rezidă din Decizia nr. 1898/2017 a Curţii de apel Craiova, ci şi pentru a se asigura o corectă aplicare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, această normă imperativă stabilind necesitatea îndeplinirii cumulative a celor două condiţii - cunoaşterea prejudiciului sau posibilitatea cunoaşterii lui şi cunoaşterea persoanei care răspunde de respectivul prejudiciu.

Este necesar a fi observat că prejudiciul reclamat în speţă este reprezentat de plăţi efectuate pentru edificarea unui imobil - F. - în condiţiile în care respectivul imobil a fost înregistrat în evidenţele de inventar ale instituţiei reclamante fără a avea o existenţă faptică, iar fapta (ilicită) imputată pârâţilor este acea de a fi efectuat respectivele plăţi printr-o defectuoasă îndeplinire a obligaţiilor - care le reveneau în calitate de ordonatori principali de credite - de a asigura buna administrare a bunurilor şi valorilor din patrimoniul Primăriei reclamante.

Or, o atare conduită este cea descrisă în actul de control întocmit în anul 2014 de Camera de Conturi, act care a stabilit şi obligaţia unităţii administrativ teritoriale de a adopta măsuri pentru recuperarea prejudiciului.

Nota de control întocmită în anul 2005 de auditorul intern al Primăriei relevă constatarea lipsei nejustificate din "custodia" SC X. SA a unor materiale destinate realizării construcţiei, materiale care au fost plătite de instituţia reclamantă. Astfel, acest document evidenţiază un prejudiciu generat de o conduită defectuoasă a societăţii de construcţii în relaţia contractuală stabilită cu unitatea administrativ teritorială, iar nu de cauzat de conduita primarilor ce au efectuat plăţile respective în calitate de reprezentanţi ai Primăriei. Practic, această notă de control are ca premisă existenţa unor prestaţii ale Primăriei Corabia care nu sunt afectate de vreun viciu de legalitate, în corelaţie cu prestaţii (considerate) defectuoase ale cocontractantului-constructor în legătură cu modul de a gestiona materiale încredinţate în "custodie".

Acest din urmă act juridic nu poate constitui un reper relevant în analiza pretenţiei deduse judecăţii, dat fiind că el nu se referă la un prejudiciu rezultat din fapte de îndeplinire defectuoasa a obligaţiilor legale privind buna administrare a bunurilor ori de exercitarea drepturilor patrimoniale ale UAT Corabia - fapte cum sunt cele care se impută pârâţilor G. şi C. -, ci se referă la un prejudiciu ce s-ar fi creat Primăriei Corabia de un terţ, anume de societatea comercială cu care a contractat edificarea imobilului, prin neîndeplinirea unor obligaţii grefate pe contractul de construire.

În consecinţă, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei în sensul că, prin decizia recurată, a fost făcută o greşită aplicare a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, greşeala fiind rezultatul neobservării distincţiei între raportul juridic existent între primar şi unitatea administrativ teritorială pe care a condus-o (raport în al cărui conţinut intră şi obligaţia de bună administrare a patrimoniului persoanei juridice), pe de o parte, şi, pe de altă parte, raportul juridic existent între unitatea administrativ teritorială şi societatea de construcţii cu care aceasta a contractat pentru realizarea obiectivului de investiţii F.

Astfel, câtă vreme situaţia relevată de Nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005 întocmită de auditorul intern al Primăriei oraşului Corabia nu se circumscrie faptelor ilicite pe care reclamanta le impută, în speţă, foştilor primari B. şi C., respectiva notă nu are aptitudinea de a produce efectul la care se referă prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, anume acela al cunoaşterii de către persoana păgubită (reclamanta-recurentă) a pagubei create prin faptele ilicite reclamate în speţă.

Ca atare, se constată că este fondată critica recurentei în sensul că, prin decizia recurată, instanţa a reţinut intervenită prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa pârâţilor intimaţi G. şi C. printr-o greşită raportare la prejudiciul evidenţiat în Nota de constatare nr. x/2005, acest ultim document nefiind de natură a permite cunoaşterea de către unitatea administrativ teritorială a consecinţelor păgubitoare pretins suferite ca efect al îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor specifice funcţiei de primar (modalitatea de îndeplinire a acestei funcţii constituind cauza juridică a pretenţiei de despăgubire formulate în cadrul litigiului pendinte).

Atâta vreme cât nu s-a invocat, şi nici nu a fost reţinut vreun alt element probator care să releve cunoaşterea efectivă sau posibilitatea cunoaşterii, de către reclamanta recurentă, a pagubei pretins suferite de aceasta prin efectul plăţilor efectuate în timpul mandatului de primar al pârâţilor pentru realizarea obiectivului de investiţii F., concluzia care se desprinde nu poate fi decât aceea că, raportat la exigenţele stabilite prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a început să curgă la momentul la care i-au fost comunicate reclamantei recurente constatările relevate de actul de control întocmit de Camera de Conturi a judeţului Olt, respectiv în anul 2014.

Or, raportat la această dată, acţiunea în justiţie pendinte, promovată la data de 27 august 2014, se situează în mod evident în interiorul termenului general de prescripţie, de 3 ani, astfel cum este reglementat prin art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În ce priveşte acţiunea îndreptată împotriva pârâtului D., Înalta Curte constată că netemeinicia pretenţiei îndreptate împotriva acestui pârât a fost reţinută - prin decizia recurată - prin raportare la faptul că situaţiile de lucrări la obiectivul de investiţii (situaţii care au fost invocate de reclamantă ca reprezentând reperul de cuantificare a prejudiciului pretins cauzat de acest pârât) nu reprezintă acte juridice realizate în exercitarea funcţiei de primar (pe care a îndeplinit-o în perioada 2008 - 2012), ci ele sunt acte juridice întocmite în calitatea pe care pârâtul o avea anterior ocupării funcţiei de primar, anume aceea de reprezentant al firmei de construcţii care contractase prestarea lucrărilor de edificare a obiectivului F..

Analiza efectuată în aceste coordonate este însă incompletă, fiind realizată cu neobservarea ansamblului argumentelor care fundamentau pretenţia reclamantei. Au fost, astfel, lăsate neanalizate argumentele esenţiale prin care reclamanta susţinea că (şi) în conţinutul faptei ilicite imputate acestui din urmă pârât se regăsea încălcarea obligaţiei legale de a asigura integritatea bunurilor aflate în administrarea unităţii administrativ teritoriale, pe durata exercitării mandatului de primar - obligaţie impusă prin prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale -, referirea la situaţiile de lucrări de investiţii fiind făcută în principal pentru identificarea modului de cuantificare a pagubei pretinse. În raport de aceste coordonate ale raportului juridic litigios ce a fost dedus judecăţii, instanţa trebuia să lămurească dacă pârâtul D. a respectat sau nu obligaţiile legale menţionate, şi numai în măsura în care se constata că a existat o abatere de la respectivele obligaţii trebuia să verifice dacă prin aceasta a cauzat reclamantei o pagubă de natura şi întinderea celei pretinse prin acţiunea în justiţie pendinte.

În alte cuvinte, Înalta Curte constată că, în ce îl priveşte pe pârâtul D., instanţa ierarhic inferioară nu a lămurit deplin situaţia de fapt astfel cum ea a fost dedusă judecăţii, prin aceasta fiind înfrânte exigenţele care rezidă din prevederile art. 22 alin. (2) raportat la art. 6 din C. proc. civ.

Această din urmă constatare atrage incidenţa cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Având în vedere viciile de nelegalitate reţinute în precedent, urmează a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi 497 din C. proc. civ., admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa va stabili dacă există sau nu faptele ilicite astfel cum ele au fost descrise de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea precizatoare depusă la data de 23 septembrie 2016, în raport de obligaţiile impuse ordonatorilor de credite prin art. 26 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 189/1998, art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003 şi art. 23 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 273/2006, şi totodată va stabili dacă prejudiciul pretins a fi reparat există şi are întinderea pe care reclamanta a afirmat-o.

În acest context de analiză, se va ţine seama şi de situaţia intimatului pârât E., care este moştenitorul persoanei căreia i se atribuie calitatea de autor al unui prejudiciu şi care, în considerarea acestei calităţi, a invocat incidenţa prevederilor art. 1114 din C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamanta Unitatea administrativ-teritorială Corabia împotriva Deciziei nr. 243 din data de 29 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2020.

Cu opinie separată în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Considerentele pentru care am apreciat că recursul trebuia respins sunt următoarele.

Recurenta reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia şi-a întemeiat motivele de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. recurenta a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat (art. 430 C. proc. civ.) a Deciziei nr. 1898 din 24 martie 2016, pronunţată de către aceeaşi instanţă în aceeaşi cauză, prin faptul că s-ar fi repus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către apelanţii-pârâţi, care ar fi fost respinsă în mod definitiv prin decizia anterioară.

În esenţă, recurenta reclamantă a mai susţinut că prin Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016, menţionată anterior, s-a admis apelul şi s-au stabilit următoarele: pe timpul cat unul dintre paraţi îndeplinea funcţia de primar nu poate curge termenul de prescripţie în ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în răspundere patrimoniala sau delictuala (pag. 5 alin. (5) din decizie); noul primar a introdus acţiunea cu respectarea termenului de prescripţie, la data de 11 septembrie 2014.

În limitele acestui context de fapt s-a susţinut că instanţa de apel trebuia să ţină seama de ceea ce s-a decis deja în prima sa hotărâre şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare şi s-au făcut trimiteri la jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor naţionale.

În primul rând, este nefondată susţinerea recurentei reclamante că prin Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016, pronunţată într-un ciclu procesual anterior, s-ar fi respins în mod definitiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că în chiar penultimul paragraf al acestei decizii se reţine că "nu se poate concluziona că excepţia prescripţiei a fost în mod corect dezlegată" de către prima instanţă de fond prin Decizia civilă nr. 992/2015.

În ceea ce priveşte faptul că prin decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 s-ar fi reţinut că "pe timpul cât unul dintre pârâţi îndeplinea funcţia de primar nu poate curge termenul de prescripţie în ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în răspundere patrimonială sau delictuală (pag. 5 alin. (5) din decizie)", se poate observa că instanţa de apel nu a încălcat această constatare, fiind menţionată în mod expres în motivarea deciziei atacate regula de suspendare a prescripţiei extinctive prevăzută de art. 14 din Decretul nr. 167/1958 [(...) între orice altă persoană care, în temeiul legii sau a hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cel ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate], în cadrul analizei prescripţiei dreptului la acţiune referitor la pârâtul C..

Menţionare acestei reguli de suspendare a prescripţiei extinctive doar în ceea ce îl priveşte pe pârâtul C. este explicabilă prin reţinerea (prin Decizia nr. 1969/2017), raportat la precizarea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă la data de 23 septembrie 2016, a faptului că se invocă răspunderea directă a fiecărui pârât pentru faptă proprie, iar nu răspunderea solidară a acestora şi a faptului că momentul începerii curgerii prescripţiei raportat la acest pârât este Nota de constatare nr. x/2005, pentru motivele care se regăsesc în conţinutul deciziei atacate.

Or, în Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 s-au mai reţinut, alături de prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, şi prevederile art. 1043 şi art. 1045 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora acţiunea intentată contra unuia din debitori întrerupe prescripţia în contra tuturor debitorilor.

Astfel, în acest context, al unei eventuale răspunderi solidare a pârâţilor s-a reţinut în Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 că "noul primar a introdus acţiunea cu respectarea termenului de prescripţie, la data de 11 septembrie 2014".

Totuşi, în continuare, în aceeaşi decizie s-a reţinut că se impune lămurirea, în rejudecare, a faptelor care se impută fiecărui primar în parte ori tuturor în mod solidar în raport de data începerii şi terminării mandatului de primar.

Or, în rejudecare, pentru lămurirea acestei situaţii, reclamanta a înţeles să formuleze precizarea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă la data de 23 septembrie 2016, din care instanţa de apel a reţinut că se invocă răspunderea directă a fiecărui pârât pentru faptă proprie, iar nu răspunderea solidară a acestora, iar recurenta pârâtă nu a formulat critici sub acest aspect.

Recurenta reclamantă nu a invocat în cadrul recursului, şi deci nici în cadrul motivului întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., alte aspecte ale considerentelor Deciziei nr. 1898 din 24 martie 2016, care să fi intrat în autoritatea de lucru judecat, conform art. 430 C. proc. civ., şi cu atât mai puţin existenţa, eventual, a altor probleme de drept dezlegate prin această decizie, care să fi fost obligatorii conform art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., instanţa de recurs fiind ţinută de analiza doar a acestor critici, în temeiul art. 14 C. proc. civ.

În consecinţă, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este nefondat.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenta a invocat că prin decizia atacată s-au aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă şi răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a stabilit că termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 14 aprilie 2005 (în ceea ce îl priveşte pe pârâtul B.), respectiv anul 2008 (în ceea ce îl priveşte pe pârâtul C.), întrucât prejudiciul constatat de către Curtea de Conturi în anul 2014 ar fi fost de 439.994 RON, în timp ce prejudiciul menţionat în nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005 ar fi fost de doar 1.148.442.240 ROL, o sumă cu mult mai mică. Astfel, atâta timp cât suma reprezentând prejudiciul ar fi fost stabilită în anul 2014, nefiind cunoscută anterior acestei date, ar fi evident că şi dreptul la acţiune a luat naştere în anul 2014, iar nu anterior acestei date, prin raportare la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Din motivarea în fapt a acestui motiv de recurs se observă că recurenta reclamantă a invocat interpretarea greşită a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 doar sub aspectul reţinerii greşite a condiţiei cunoaşterii prejudiciului, de care legea leagă începutul curgerii prescripţiei, în raport de Nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Acest text de lege impune îndeplinirea a două condiţii cumulative pentru a stabili momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, şi anume, data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască:

- paguba şi

- pe cel care răspunde de ea.

Instanţa de apel, prin decizia atacată, a reţinut că la momentul întocmirii notei de constatare nr. x/14 aprilie 2005 erau îndeplinite ambele condiţii, cunoaşterea de către păgubit atât a pagubei, cât şi a persoanei răspunzătoare, dar obiectul recursului sub acest aspect nu îl formează decât contestarea reţinerii cunoaşterii pagubei.

În motivarea reţinerii greşite de către instanţa de apel a datei cunoaşterii pagubei ca fiind momentul întocmirii Notei de constatare nr. x din 14 aprilie 2005 recurenta reclamantă a susţinut că nu putea reprezenta întocmirea notei de constatare din 2005 momentul cunoaşterii pagubei întrucât prejudiciul constatat de către Curtea de Conturi în anul 2014 ar fi fost de 439.994 RON, în timp ce prejudiciul menţionat în Nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005 ar fi fost de doar 1.148.442.240 ROL, o sumă cu mult mai mică.

Din motivarea în fapt a acestui motiv de recurs rezultă că recurenta reclamantă identifică data cunoaşterii prejudiciului cu momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului. Or, nu acesta este sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care se referă la momentul cunoaşterii existenţei unei pierderi materiale suferite prin efectuarea achiziţiilor de materiale şi plata situaţiilor de lucrări, situaţie de fapt ce rezultă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, din Nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005.

Mai mult, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte ca moment al începerii curgerii prescripţiei extinctive nu numai data cunoaşterii efective a pagubei ci şi data la care păgubitul, cu diligenţe minime, trebuia să o cunoască.

În consecinţă, raportat la argumentele de fapt formulate în susţinerea acestui motiv de recurs, este nefondată şi susţinerea încălcării art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prin decizia atacată.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii faţă de pârâtul D., recurenta reclamantă a susţinut că această soluţie are la bază doar împrejurarea ca acest pârât nu ar fi efectuat plăţi cu privire la obiectivul de investiţii P6, fără a se avea în vedere că s-a precizat prin cererea de chemare în judecată faptul că prejudiciul nu este rezultatul doar al plăţilor ilegal efectuate ci şi al încălcării dispoziţiilor legale privind integritatea bunurilor aflate în administrare. Se arată astfel că tuturor celor trei pârâţi, în calitate de ordonatori principali de credite, le-ar fi revenit răspunderea pentru integritatea bunurilor aflate în administrare, potrivit art. 26 alin. (1) pct. 4 din Legea finanţelor publice locale nr. 189/1998, prevedere legală preluată de art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003 şi art. 23 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 273/2006.

Aceste critici au fost întemeiate de către recurentă tot pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta invocând că prin decizia atacată s-au aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală, în sensul că s-ar fi reţinut greşit fapta ilicită imputată acestuia, aceasta constând în realitate în încălcarea în calitate ordonator de credite a obligaţiei de a răspunde de integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe care o conduce.

Referitor la cererea formulată împotriva pârâtului D. instanţa de apel a reţinut următoarele: "(...) prin precizarea la acţiune i s-a imputat suma de 91.755,91 RON reprezentând situaţii de lucrări întocmite de acesta la obiectivul de investiţii în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie 2000, deci nu la efectuarea unor plăţi către societate.

De altfel, şi prin răspunsul la întâmpinare reclamanta a precizat că prejudiciul solicitat este reprezentat de plăţile ilegale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale sub aspectul neexecutării lucrărilor şi neprimirii bunurilor materiale a căror contravaloare a fost achitată.

Circumscris faptelor reţinute în sarcina pârâtului D. se constată că potrivit propriei precizări a reclamantei, acesta nu a efectuat plăţi nelegale care să poată fi reţinute ca prejudiciu în sarcina sa, ci numai a întocmit situaţii de lucrări care au fost plătite, dar acestea prin ele însele nu sunt generatoare de prejudiciu.

Răspunderea civilă delictuală intervine atunci când prin fapta păgubitoare se încalcă o obligaţie instituită prin lege şi nu prin contract.

Or, în perioada noiembrie- decembrie 2000, în care pârâtului D. i s-a imputat faptul că a întocmit situaţiile de lucrări la obiectivul de investiţii, acesta era reprezentantul SC X. SA Corabia, antreprenor în contractul nr. x/17.10.2000, potrivit căruia trebuia să se efectueze lucrările la obiectivul de investiţii.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie să existe un raport de cauzalitate între fapta păgubitoare şi prejudiciu, iar fapta trebuie săvârşită cu vinovăţie, or, faţă de acest pârât nu se pot reţine întrunite condiţiile enumerate, atât timp cât în perioada respectivă nu a efectuat plăţi care să fi contribuit la producerea prejudiciului, având în vedere precizările efectuate expres de către reclamant.

Urmează a se constata că în ceea ce-l priveşte pe acest pârât nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală, astfel încât nefiind întrunite dispoz. art. 998 C. civ. se va respinge ca neîntemeiată acţiunea faţă de acesta."

Legat de susţinerile recurentei reclamante din cadrul acestui motiv de recurs în sensul că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere că s-a precizat prin cererea de chemare în judecată faptul că prejudiciul nu este rezultatul doar al plăţilor ilegal efectuate ci şi al încălcării dispoziţiilor legale privind integritatea bunurilor aflate în administrare, sunt relevante indicaţiile date în Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016, pronunţată într-un ciclu procesual anterior, amintită mai sus în cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel:

‹‹(...) cu privire la ultimul pârât şi la faptele care i se impută, potrivit răspunsului la întâmpinare, ar fi "răspund de integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe care o conduc", "organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului", "organizarea activităţii de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de investiţii publice" - nu se poate pune problema că la acel moment ar fi fost în măsură să comită vreuna din faptele mai sus enumerate având în vedere că data la care şi-a început mandatul de primar ar fi ulterioară acelui moment şi anume luna iulie 2008.››

În rejudecare, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul reţinut în decizia atacată, acestui pârât imputându-i-se suma de 91.755,91 RON, reprezentând situaţii de lucrări întocmite de acesta la obiectivul de investiţii în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie 2000, când era angajat la societatea comercială cu care contractase reclamanta lucrarea de construcţii care nu s-a mai realizat.

În cadrul prezentului recurs recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere că ar fi indicat ca temei de drept al imputării acestei sume faţă de toţi pârâţii, în afară de efectuarea de plăţi ilegale, şi încălcarea în calitate ordonatori de credite a obligaţiei de a răspunde de integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe care o conduc.

Trecând peste faptul că o astfel de susţinere încalcă cele constatate în Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016, menţionate mai sus, nu rezultă la ce bun din mandatul acestui pârât (de a cărui integritate ar fi trebuit să răspundă acesta), se referă recurenta reclamantă, atâta timp cât chiar în nota de constatare din 2005 s-a reţinut că acest bun nu a fost construit, şi ca atare, nu rezultă relevanţa acestei critici faţă de identificarea faptei ilicite de către instanţa de apel

În realitate, atâta timp cât contractarea lucrărilor de construcţii şi plăţile prejudiciabile pentru bugetul local, cauzate de nerealizarea lucrării, au fost efectuate în timpul primarilor anteriori, în mod logic, pârâtul în cauză ar fi trebuit să fie chemat în judecată, eventual, dacă ar fi fost identificată vreo obligaţie în acest sens, pentru că în calitatea sa de primar în perioada 2008 - 2012 nu a acţionat pentru recuperarea prejudiciului de la primarii anteriori, situaţie pe care recurentul reclamant nu susţine să o fi invocat, şi în consecinţă, instanţa de apel să nu o fi avut în vedere.

Astfel, nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi stabilit corect fapta imputată pârâtului prin cererea precizatoare, mai ales că această precizare s-a formulat tocmai pentru a răspunde problemelor de drept evidenţiate în Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016, una dintre indicaţii fiind de a se preciza dacă răspunderea civilă delictuală este solidară sau fiecare primar răspunde pentru faptele săvârşite în timpul mandatului său.

Mai mult, prin Decizia intermediară nr. 1969 din 5 septembrie 2017, prin care s-a admis apelul, s-a anulat Sentinţa nr. 102 din 13 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2014 şi s-a dispus rejudecarea pe fond a cauzei, s-a reţinut că pârâţii au fost acţionaţi în judecată în calitate de primari, deoarece reclamanta a considerat că în timpul mandatului lor s-a produs un prejudiciu în dauna sa prin îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor ce le reveneau în calitatea avută, cu ocazia plăţilor efectuate pentru obiectivul de investiţii " F.", care în realitate nu există şi că "prin precizarea la acţiune formulată la data de 23 septembrie 2016 reclamanta a invocat răspunderea civilă delictuală personală pentru fiecare dintre pârâţi arătând că răspunderea civilă delictuală aparţine fiecăruia în mod distinct, în raport cu documentele de plată şi situaţiile de lucrări nelegale pentru sumele menţionate detaliat pentru fiecare în parte".

Or, această identificare a obiectului cererii de chemare în judecată aşa cum a fost precizată nu a fost contestată de către recurenta reclamantă, iar prin decizia atacată cererea formulată împotriva acestui pârât a fost analizată în aceste limite.

În consecinţă sunt nefondate şi criticile privind soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii faţă de paratul D..

GGC - LM