Reimbursement claim upheld; owner's appeal quashed as inadmissible for re-litigating facts.

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău în data de 11.04.2016 sub nr. x/2017, reclamantul Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii a chemat în judecată pe A., conducătorul autovehiculului responsabil pentru producerea prejudiciului, şi pe B., proprietar al autovehiculului prin intermediul căruia s-a produs prejudiciul, solicitând rambursarea sumei de 402557,05 RON, compusă din: 34400 RON, despăgubiri achitate de reclamantă persoanei prejudiciate, C. (daune morale); 72621,91 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate D. (daune materiale şi daune morale); 42046 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate E. (daune materiale şi daune morale); 41900 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate E. (daune morale); 41900 RON, despăgubiri achitate de reclamantă persoanei prejudiciate F. (daune morale); 86361 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate G. (daune materiale şi daune morale); 34400 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate H. (daune morale); 35517,85 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate G. (daune materiale şi daune morale) şi 13410,29 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care reclamantă a efectuat plata despăgubirilor şi până la data introducerii acţiunii.

S-au solicitat, de asemenea, cheltuielile de judecată precum şi plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi a celorlalte cheltuieli cu acest proces.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.083 din 19 decembrie 2017, Tribunalul Bacău, a admis acţiunea formulată de reclamanta Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi a obligat pârâţii A. şi B., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 389.146,76 RON, cu titlu de despăgubiri şi a dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data de 25.08.2015 până la 11.04.2016 şi de la data de 19.12.2017 până la achitarea integrală a debitului.

3. Judecata în apel.

Prin Decizia nr. 196/2019 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi A. şi B., a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea faţă de A., ca nefondată, a menţinut soluţia primei instanţe cu privire la pârâta B. şi a înlăturat din sentinţa apelată dispoziţiile contrare acelei decizii.

4. Judecata în recurs. Completul de filtru.

Împotriva Deciziei civile nr. 196/2019 din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta B., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate faţă de pârâta B., invocând în drept motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a învederat că, prin decizia dată, instanţa de apel a reţinut corect că în cauză nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 1375 şi art. 1377 din C. civ., fapta fiind săvârşită de lucru şi nu de o faptă umană, însă, cu toate acestea, au fost menţinute obligaţiile stabilite de instanţa de fond în ceea ce o priveşte pe pârâta B.. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reţinut că producerea evenimentului rutier este un caz fortuit şi nu un caz de forţă majoră, iar potrivit art. 27 din Norma nr. 23/2014 doar în caz de forţă majoră asigurătorul nu acordă despăgubiri.

Recurenta a arătat că a depus la dosarul cauzei contractul de comodat din data de 09.04.2014, încheiat între aceasta, în calitate de proprietar-comodant, şi SC I. SRL, în calitate de comodatar, iar la cap. III pct. 1 din contract s-a stipulat obligaţia comodatarului de a achita poliţa RCA şi poliţa CASCO pe perioada folosinţei autoutilitarei.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 rezultă că asigurătorul poate încheia şi poate primi o primă de asigurare pentru poliţa RCA şi de la utilizatorul unui vehicul, nu numai de la proprietar.

Conchizând, recurenta a precizat că proprietarul autovehiculului, prin contractul de comodat, a transmis răspunderea civilă către comodatarul SC I. SRL, aceasta din urmă având obligaţia legală şi contractuală de a plăti prima de asigurare RCA, în calitate de deţinător şi utilizator al autovehiculului.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul- asistent raportor a reţinut că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă, stabilite de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., că este legal timbrat şi că este exercitat în termenul legal, prevăzut de dispoziţiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., iar hotărârea curţii de apel este susceptibilă de recurs. În ceea ce priveşte admisibilitatea recursului din perspectiva posibilităţii încadrării aspectelor de nelegalitate invocate în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., s-a reţinut că această chestiune urmează să fie analizată de către completul de filtru.

5. Considerentele Înaltei Curţi

Prioritar, Înalta Curte, apreciază că se impune a se reţine că admisibilitatea unui recurs, în condiţiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., presupune analiza de către completul de filtru, a îndeplinirii cumulative a condiţiilor de fond şi de formă a cererii de recurs, stabilite sub sancţiunea nulităţii de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., care reglementează conţinutul cererii de recurs, de dispoziţiile art. 489 din C. proc. civ., care se referă la încadrarea criticilor în motivele de casare, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., şi de dispoziţiile art. 485 din C. proc. civ., referitoare la termenul de exercitare a recursului, a legalităţii căii de atac exercitate şi a îndeplinirii de către recurent a obligaţiei legale de achitare a taxei judiciare de timbru.

De asemenea, reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 499 din C. proc. civ., în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare.

La termenul din 04 martie 2020, completul de filtru, constatând că recursul este legal timbrat, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă, stabilite sub sancţiunea nulităţii de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., că recursul a fost exercitat în termenul legal, reglementat de dispoziţiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., iar decizia curţii de apel este susceptibilă de recurs, a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii în principiu a recursului, din perspectiva încadrării criticilor formulate de recurenta B. în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivul de casare este o consecinţă firească de sancţionare a nerespectării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătoreşti, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, menţionându-se argumentele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este un atribut esenţial al acesteia, de natură să explice părţilor şi să le determine să accepte soluţia primită, o garanţie puternică împotriva unui eventual arbitrar al judecătorului, dar şi o condiţie necesară pentru a se putea realiza controlul judiciar de către instanţa superioară.

Motivarea clară, convingătoare şi completă a hotărârii judecătoreşti, datorită importanţei sale în explicarea soluţiei pronunţate, a fost ridicată la rang de principiu în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1), din perspectiva dreptului părţilor la un proces echitabil.

Pentru a pretinde sancţionarea de ordin juridic în cazul nemotivării hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - nemotivarea, motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul cererii sau al căii de atac asupra căreia s-a pronunţat instanţa, prin hotărârea pretins nemotivată, să fi fost formulat un astfel de motiv, neexaminat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta vizează încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

În cauza de faţă se constată că prin decizia recurată, curtea de apel a reţinut că potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, obligaţia de a încheia asigurarea de răspundere civilă incumbă exclusiv proprietarului, orice prevedere stipulată într-un contract, în sensul excluderii acestei obligaţii, neputând fi acceptată decât prin nesocotirea voinţei legiuitorului.

A mai constatat că înscrisul reprezentat de contractul de comodat nu are dată certă şi prin urmare, nu reprezintă o cauză exoneratoare a proprietarului autoturismului de obligaţia încheierii RCA, conform art. 48 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 15 alin. (1) din Norma nr. 23/2014. Din această perspectivă, instanţa de apel a mai reţinut că nu trebuie confundată "obligaţia asigurării" prevăzute de art. 48 din Legea nr. 136/1995 cu "dreptul proprietarului sau utilizatorului" de a plăti prima de asigurare prevăzut de art. 18 alin. (1) din Norma nr. 23/06 noiembrie 2014, plata ca şi fapt juridic putând fi efectuată şi de utilizatorul vehiculului, însă asigurarea este obligaţia proprietarului, ceea ce echivalează cu răspunderea acestuia (proprietarului) în caz de neplată a primei (de către proprietar sau utilizator).

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., însă, în motivarea incidenţei acestora nu a expus argumente apte a fi subsumate motivelor de casare indicate.

Astfel, în esenţă, nemulţumirea recurentei-pârâte B., ce a declanşat exercitarea prezentei căi de atac, a fost reprezentată de soluţia curţii de apel din perspectiva reţinerii culpei acesteia pentru neplata poliţie de asigurare obligatorii RCA, obligaţie care, potrivit opiniei recurentei-pârâte, ar fi revenit comodatarului SC I. SRL, în calitate de utilizator al autovehiculului, situaţie în care răspunderea civilă a recurentei-pârâte nu ar mai putea fi angajată.

Deşi solicită instanţei de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., să constate că, în raport de normele legale invocate, acesteia nu îi revenea obligaţia legală de plata a poliţie de asigurare obligatorie RCA, ci comodatarului, în calitate de utilizator, şi, ca atare, nu poate fi angajată răspunderea sa, recurenta-pârâtă nu invocă nicio dispoziţie legală care să înlăture răspunderea sa, şi nici nu arată sub ce aspect hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii, ci doar se rezumă în a susţine că " reţinerile instanţei de apel sunt corecte în ceea ce priveşte persoanei care trebuia să încheie poliţa de asigurare RCA " şi să solicite instanţei de recurs "să stabilească obligaţia aceasta în sarcina comodatarului SC I. SRL"

Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate da o dezlegare cu privire la răspunderea comodatarului pentru neplata poliţei de asigurare obligatorii auto RCA, aşa cum se solicită prin memoriul de recurs, în contextul în care această chestiune presupune o reanalizare a situaţiei de fapt, incompatibilă cu structura recursului. De altfel, în apel, instanţa a constatat că respectivul contract de comodat nu este opozabil intimatului-reclamant, neavând dată certă.

Simpla enunţare a unor norme legale, fără invocarea unor critici cu privire la considerentele avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei, nu semnifică îndeplinirea obligaţiei de formulare a unor critici de nelegalitate de către recurentă.

Înalta Curte constată astfel că, deşi au fost indicate ca temei juridic al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., pe de o parte, situaţiile reglementate de acest text legale nu se regăsesc în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele deciziei atacate.

Cum recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecaţii, atunci când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 din C. proc. civ., intervine sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va anula recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 196/2019 din data de 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 196/2019 din data de 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2020.

GGC - OB