Inadmissibility of revision for lack of merits evaluation in a prior procedural ruling

Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin Decizia civilă nr. 2290 din 28 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2019 a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 1361 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018.

2. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire revizuentul A., înregistrată la data de 18 decembrie 2019 şi repartizată aleatoriu completului C10 NCPC.

Prin cererea de revizuire, revizuentul a arătat că hotărârea judecătorească, astfel cum i-a fost comunicată, nu este semnată, fiind încălcate dispoziţiile art. 426 alin. (5), şi al art. 427 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

A mai arătat că hotărârea judecătorească este lovită de nulitate, neputând fi luată în considerare, iar persoanele care au comunicat un astfel de act au săvârşit infracţiunea de neglijenţă în serviciu, respectiv abuz în serviciu.

Prin cererea de revizuire nu a fost invocat niciunul dintre motivele de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.

La termenul din 04 martie 2020, instanţa a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii cererii de revizuire, în raport de dispoziţiile art. 513 alin. (5) şi art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.

3. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin decizia ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 1361 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018, pronunţată în complet de filtru care, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., nu este supusă niciunei căi de atac.

Conform dispoziţiilor art. 513 alin. (5) din C. proc. civ., hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Cum hotărârea a cărei revizuire se solicită, nr. 2290 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2019, nu este supusă niciunei căi de atac, fiind pronunţată în soluţionarea unei cereri de revizuire a Deciziei civile nr. 1361 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018, care la rândul ei, nu este supusă niciunei căi de atac, reiese că împotriva acesteia nu poate fi exercitată nicio cale de atac,(ordinară sau extraordinară).

Pe de altă parte, potrivit art. 509 alin. (1) C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul.

Textul de lege enunţat instituie, deci, ca primă condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire ca hotărârea atacată să evoce fondul cauzei.

În speţă, hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre dată în soluţionarea unei cereri de revizuire, care nu îndeplineşte condiţia de a evoca fondul.

În sensul art. 509 alin. (1) C. proc. civ., îndeplineşte condiţia de a evoca fondul, hotărârea prin care instanţa rezolvă fondul pretenţiei deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată.

Evocarea fondului, ca expresie a uneia dintre condiţiile prealabile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea care fusese reţinută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii, decât cea care fusese aleasă până în acel moment.

Condiţia ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac, fiind o cale de retractare, prin care se solicită instanţei care a soluţionat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate, invocându-se împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii.

Din moment ce prin decizia atacată pe calea revizuirii, respectiv Decizia nr. 2290 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2019, s-a respins o altă cerere de revizuire, această hotărâre nu evocă fondul, aşa cum prevede drept condiţie de admisibilitate a revizuirii art. 509 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, neîndeplinind condiţia textului de lege enunţat, decizia atacată nu este susceptibilă de exerciţiul căii de atac a revizuirii.

Analizând pricina din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci - dimpotrivă - statuează în art. 126 alin. (2):

"Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69/16.03.1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în M. Of. nr. 725/22.08.2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, parag. 37 şi 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, parag. 36, publicată în M. Of. nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 2290 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2019, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 2290 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2019, ca inadmisibilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2020.

GGC - NN