Defamation claim against journalist over public-funds article rejected; freedom of expression prevails

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 9 mai 2016 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 200.001 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale produse de atingerile grave aduse drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, recunoscute şi ocrotite de lege - dreptul la imagine, demnitate şi onoare, prin publicarea unor susţineri neconforme adevărului şi vădit denigratoare.

Totodată, reclamantul a solicitat ca pârâtul să publice, pe cheltuiala lui, hotărârea ce se va pronunţa în cauză, în cazul admiterii acţiunii, într-un ziar de circulaţie naţională şi pe site-ul www.x.ro, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză, au formulat cereri de intervenţie accesorie, în interesul pârâtului, intervenientele C. şi D., care au solicitat respingerea acţiunii, ca fiind nefondată.

Prin Sentinţa civilă nr. 202/F din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Vrancea la Tribunalul Brăila.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 50 din 31 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia I civilă, au fost admise cererile de intervenţie voluntară accesorie formulate în interesul pârâtului de intervenientele C. şi D.. Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin Decizia nr. 225/R din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 50 din 31 ianuarie 2018 şi a încheierilor de şedinţă din 18 ianuarie 2018 (de amânare a pronunţării asupra fondului), din 18 mai 2017 şi 19 octombrie 2017 (de admitere în principiu a cererilor de intervenţie accesorie), pronunţate de Tribunalul Brăila, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva Deciziei civile nr. 225/R din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut următoarele:

- Soluţia instanţei de apel cu privire la cererile de intervenţie a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 37 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a indicat care este textul de lege care prevede posibilitatea entităţilor interveniente de a participa în proces pentru apărarea unui interes colectiv sau general; respectiv, a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 61 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că această normă se impunea a fi coroborată cu prevederile art. 33 C. proc. civ. ce definesc condiţia interesului.

În opinia recurentei, în speţă, entităţile interveniente nu urmăresc un interes personal, ci unul general/colectiv (aşa cum a reţinut chiar instanţa de apel), în legătură cu protejarea libertăţii presei, a libertăţii de exprimare, astfel că participarea lor procesuală este posibilă numai în ipoteza de excepţie de la art. 33 C. proc. civ., excepţie reglementată în art. 37 C. proc. civ., care are o sferă de aplicare limitată doar "în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv de lege", ipoteză care nu este îndeplinită în speţă.

- Soluţia instanţei de apel cu privire la cererile de intervenţie este insuficient motivată, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel a menţionat doar formal incidenţa art. 37 C. proc. civ., deşi aplicarea acestui text de lege era motivul principal de critică invocat de apelant.

- Motivarea lacunară şi contradictorie a soluţiei instanţei de apel asupra criticilor din apel privind fondul cauzei.

Recurentul-reclamant a arătat că, sub un prim aspect, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut:

"Chiar şi în situaţia în care se recunoaşte în mod absolut dreptul ziaristului de a prezenta publicului informaţiile şi eventuale abuzuri, această dezvăluire trebuie prezentată onest, cu bună-credinţă, după o verificare proprie riguroasă, care să tindă spre certitudine", iar pe de altă parte, în considerente, instanţa de apel nu a analizat în niciun fel care sunt împrejurările situaţiei de fapt din care ar rezulta onestitatea şi buna-credinţă a jurnalistului.

Mai mult, motivarea hotărârii ignoră o linie de argumentare esenţială formulată de reclamant, vizând incidenţa prevederilor Codului deontologic al presei.

Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a arătat că obligaţia jurnalistului de a efectua o "verificare proprie riguroasă" este enunţată de însăşi instanţa de apel, dar cu toate acestea, în motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut, ca motiv ce exclude fapta ilicită, împrejurarea că jurnalistul-intimat ar fi preluat afirmaţiile din alte articole de presă.

Motivarea instanţei de apel este, astfel, contradictorie, întrucât se poate observa că deşi instanţa de apel enunţă principii incontestabile, consolidate în practica judiciară, totuşi ele par a fi rupte dintr-o altă hotărâre, în condiţiile în care, în considerente, instanţa de apel a aplicat un raţionament diametral opus.

Sub un al treilea aspect, a arătat recurentul-reclamant, pe de o parte, instanţa de apel a admis că anumite afirmaţii ale pârâtului ar putea conduce la ideea creării unui prejudiciu de imagine pentru apelant, dar pe de altă parte, însă, instanţa de apel a abandonat ideea creării unui prejudiciu de imagine în motivarea deciziei. Astfel, deşi a recunoscut caracterul calomnios al acuzaţiei, totuşi nu a analizat dacă jurnalistul pârât şi-a respectat obligaţiile profesionale cu ocazia prezentării acestor informaţii distorsionate sau nu.

De altfel, deşi le-a enumerat punctual la începutul motivării, instanţa de apel nu analizat toate categoriile de afirmaţii calomnioase din articolul în litigiu, ci a selectat doar acele afirmaţii cu privire la care a optat să facă aprecieri.

- Hotărârea instanţei de apel încalcă şi aplică greşit normele de drept material.

Astfel, în cuprinsul motivării deciziei recurate, nu sunt identificate punctual dispoziţiile legale, constituţionale, convenţionale incidente în speţă, dar instanţa de apel s-a referit la regulile de drept material ce constituie obiectul unor astfel de dispoziţii, dându-le o interpretare şi aplicare eronată.

În esenţă, a susţinut recurentul, normele materiale incidente şi aplicate greşit de instanţa de apel sunt cele care reglementează drepturile personal nepatrimoniale protejate (dreptul la respectarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei) şi interacţiunea lor cu libertatea de exprimare, respectiv art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 72 C. civ., art. 252 C. civ., art. 253 din noul C. civ., art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În plus, pe calea jurisprudenţei, au fost consfinţite şi obligaţiile profesionale ale jurnaliştilor, rezultând din interpretarea prevederilor mai sus citate şi prin raportare la deontologia profesională. Această din urmă latură a normelor legale aplicabile a fost cu totul ignorată de instanţa de apel, aşa cum s-a arătat în cuprinsul motivului de recurs privind nemotivarea.

Instanţa de apel a reţinut greşit că pretinsa "preluare" din alte articole de presă înlătură caracterul ilicit al faptei, soluţia instanţei nesocotind normele de drept ce ocrotesc drepturile nepatrimoniale, astfel cum acestea au fost detaliate în cuprinsul cererii de recurs.

În primul rând, instanţa de apel nu a dat niciun fel de importanţă regulilor de deontologie profesională în materie, deşi acestea sunt de esenţa interpretării prevederilor legale, constituţionale şi convenţionale privind protecţia drepturilor personal nepatrimoniale în materia delictelor de presă.

În al doilea rând, instanţa de apel a omis faptul că articolul în litigiu nici măcar nu precizează că ar fi fost "compilat" din alte pretinse articole de presă, prezentând publicului susţinerile calomnioase drept concluzii proprii ale autorului-intimat, cu nerespectarea deontologiei profesionale.

Cumulând toate argumentele mai sus expuse, a arătat recurentul, instanţa de apel a greşit semnificativ în interpretarea şi aplicarea normelor de drept material aplicabile în materia protecţiei dreptului la reputaţie, demnitate şi onorare, apreciind că fapta ilicită este scuzabilă prin raportare la pretinse alte articole apărute în presă.

De asemenea, în opinia recurentului instanţa de apel a interpretat greşit că un "subiect de interes public" înlătură obligaţia jurnalistului de a verifica prealabil şi de a asigura baza fiabilă, precisă şi solidă, pretextul "interesului public" reflectând modul fundamental greşit de interpretare şi aplicare a normelor de drept material de către curtea de apel.

Acesta a susţinut, totodată, că maniera în care instanţa de apel a interpretat limitele protecţiei drepturilor la reputaţie, onoare şi demnitate este conceptual greşită. Dacă nu există a priori obligaţia jurnalistului de a spune adevărul nedistorsionat, "exagerările" sunt calomnii şi şicane. Indiferent de natura subiectului abordat, susţinerile de natură factuală trebuie probate de către jurnalist.

În acest sens, se arată că în cuprinsul hotărârii recurate, instanţa a apreciat că afirmaţiile făcute de către intimatul-pârât se circumscriu în doza de exagerare ce trebuie tolerată de către o persoană. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a analizat fapta jurnalistului din perspectiva prevederilor legale în materie, lucru ce a condus la încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 4 martie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au depus întâmpinare la recursul declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În referire motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. vizând nesocotirea prevederilor art. 37, art. 33 şi art. 61 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 37 din C. proc. civ., prin lege, legitimarea procesuală poate fi recunoscută unor autorităţi publice, instituţii sau chiar persoane fizice care nu au calitatea de subiecte ale raportului juridic litigios.

Această dispoziţie legală reglementează condiţiile legitimării procesuale active a altor persoane decât titularul dreptului, aşadar o legitimare procesuală extraordinară.

Astfel, deşi de regulă, cel care se pretinde titular al dreptului subiectiv dedus judecăţii este cel în persoana căruia se verifică calitatea procesuală, interesul de a acţiona şi capacitatea de a sta în justiţie, prin dispoziţia de principiu, cuprinsă în art. 37 din C. proc. civ., se recunoaşte legitimarea procesuală unor persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi care nu pot justifica un interes personal, ele acţionând în următoarele situaţii: a) pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau b) în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

Această normă nu exclude însă posibilitatea formulării unei cereri de intervenţie accesorie de către o astfel de persoană, aşa cum susţine recurentul, interpretarea restrictivă dată de acesta sintagmei "în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege" nefiind susţinută nici de conţinutul concret al acestei norme şi nici de interpretarea logică a acesteia.

Cum, în cauză, recurentul care pretinde aplicarea eronată a acestei norme de către instanţa de apel ignoră cadrul procesual la care s-a raportat instanţa de apel, caracterizat prin formularea unor cereri de intervenţie accesorie, în cauză, de către intervenientele intimate C. şi D., cereri a căror analiză s-a impus a fi realizată din perspectiva prevederilor art. 61 alin. (2) din C. proc. civ., nu se poate reţine o aplicare eronată, în speţă, a prevederilor art. 37 din C. proc. civ.

În acelaşi timp, potrivit art. 61 alin. (3) din C. proc. civ., intervenţia este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

Spre deosebire de intervenţia principală, prin intermediul căreia terţul deduce spre soluţionare instanţelor judecătoreşti o pretenţie proprie, în ipoteza cererii de intervenţie accesorie, terţul nu formulează decât apărări în sprijinul părţii în interesul căreia a intervenit, urmărind pronunţarea unei hotărâri în favoarea acesteia din urmă.

Astfel, în timp ce intervenţia principală are natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată, intervenţia accesorie nu este decât o simplă apărare.

În plus, dispoziţiile art. 61 - 64 din C. proc. civ. au un caracter derogatoriu, astfel că ele se întregesc cu celelalte condiţii de exerciţiu ale acţiunii civile în măsura în care nu contravin instituţiei intervenţiei astfel cum este reglementată distinct de normele procedurale menţionate.

În completarea acestor prevederi legale, dispoziţiile art. 33 din C. proc. civ. stabilesc că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Aceleaşi norme procedurale prevăd că şi dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

În ceea ce priveşte interesul de a interveni în procesul civil, care trebuie analizat din perspectiva art. 61 alin. (1) din C. proc. civ., acesta reprezintă un interes special în raport cu interesul de a acţiona, presupunând justificarea interesului de a participa la procesul declanşat între alte persoane.

Aşadar, deşi natura juridică a intervenţiei accesorii este de apărare, terţul nu devine un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit, ci trebuie să justifice un folos personal în participarea la judecata procesului ce se desfăşoară între alte persoane, acesta putând fi justificat, fie prin scopul urmărit de terţ pentru a-şi valorifica un drept al său, fie pentru a apăra pe una dintre părţile în litigiu cu care se găseşte în raporturi speciale (care fac ca hotărârea ce se va pronunţa să fie folosită de parte pentru a formula pretenţii împotriva terţului), fie ţinând cont de faptul că, uneori interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate, direct sau indirect, de pronunţarea unei hotărâri la care ea nu a fost parte.

În alţi termeni, în cazul intervenţiei accesorii, interesul intervenientului accesoriu este mai degrabă unul preventiv, prin formularea cererii de intervenţie acesta urmărind prevenirea unui prejudiciu pe care l-ar putea suferi, direct sau indirect, dacă partea în favoarea căreia intervine nu ar avea câştig de cauză. Din acest motiv, în doctrină s-a apreciat că interesul intervenientului accesoriu poate să fie nu numai de ordin patrimonial, ci este suficient şi un interes moral.

Prin urmare, în cazul intervenţiei voluntare accesorii, nu se pune problema existenţei unui raport litigios, câtă vreme rolul şi funcţia acestei intervenţii sunt de sprijinire a apărării părţii în favoarea căreia se intervine, astfel că terţul nu are obligaţia de a justifica calitatea sa procesuală potrivit dreptului comun care presupune o verificare a existenţei unei identităţi între persoana respectivă şi titularul dreptului dedus judecăţii.

Cum, în speţă, instanţa de apel, în cadrul analizei realizate în ceea ce priveşte cerinţa interesului, a reţinut îndeplinirea acestei cerinţe prin raportare atât la raporturile juridice existente între intervenientele accesorii şi pârât, cât şi la obiectul de activitate al asociaţiilor interveniente, aspect care se circumscrie unui interes de ordin moral (şi care nu constituie obiect de critica în recurs), critica recurentului vizând aplicarea greşită, în speţă, a prevederilor art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ. urmează a fi respinsă ca nefondată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţă, care are obligaţia de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus sinteza motivelor de apel formulate de apelantul reclamant şi raţionamentul logico-judiciar pe baza căruia a pronunţat decizia atacată.

Recurentul susţine, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că instanţa de apel a motivat lacunar şi contradictoriu hotărârea, însă din examinarea deciziei recurate se reţine că în motivarea hotărârii instanţa de apel a redat considerente care susţin soluţia adoptată, în limita criticilor apelantului şi a apărărilor formulate de intimaţi.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, analiza instanţei de apel s-a circumscris limitelor cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, în condiţiile în care prin această cerere s-a solicitat repararea prejudiciului ce i-a fost adus prin articolul publicat de pârât, cu referire nu doar la titlul acestuia, ci şi la faptele prezentate în cadrul acestora.

Totodată, de vreme ce analiza criticilor referitoare la cererile de intervenţie accesorie s-a impus a fi realizată raportat la condiţiile de admisibilitate impuse de art. 61 din C. proc. civ., aşa cum s-a arătat în analiza precedentului motiv de recurs, susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi omis a se raporta şi a dezvolta raţionamentul care a justificat respingerea criticii sale din apel, în referire la greşita aplicare în speţă a art. 37 din C. proc. civ., nu poate fi primită.

Ca atare, se constată că motivarea deciziei nu este lacunară şi că aceasta reflectă particularităţile cazului dedus judecăţii şi cuprinde aprecierea instanţei de apel, raportată la principiile care se degajă din jurisprudenţa CEDO care trebuie avute în vedere în analiza impusă de circumstanţele cauzei.

De asemenea, recurentul pretinde că instanţa de apel ar fi omis să analizeze toate circumstanţele cauzei, respectiv că nu a analizat buna credinţă a pârâtului şi nici nu s-ar fi raportat la obligaţiile care i-ar fi revenit acestuia în temeiul Codului deontologic al jurnalistului, nerăspunzând argumentelor care vizau obligaţia acestuia de a efectua o verificare proprie a faptelor imputate reclamantului.

Contrar acestor susţineri, din verificarea considerentelor deciziei civile recurate, se constată că instanţa de apel a analizat atât subiectul articolului de presă publicat sub semnătura pârâtului -context în care a expus raţionamentul care a justificat concluzia potrivit căreia, în cauză, publicarea acestuia se circumscrie sarcinii jurnaliştilor de a disemina informaţii privind probleme de interes general (buna gestionare a serviciilor de interes local şi a fondurilor publice de către reclamant) - cât şi natura şi importanţa funcţiei deţinute la acel moment de către reclamant.

De asemenea, în speţă, instanţa de apel a verificat, raportându-se la normele de drept intern şi internaţional, respectiv la jurisprudenţa CEDO, avută în vedere de către prima instanţă, dacă limbajul şi expresiile în raport de care reclamantul a apreciat că sunt ofensatoare l-au vizat pe acesta, contextul în care au fost făcute afirmaţiile incriminate, respectiv a analizat sursele utilizate de către pârât în documentarea articolului incriminat.

În acest sens, curtea de a apel a reţinut, la fel ca şi prima instanţă, că în articolele incriminate nu s-au folosit cuvinte jignitoare sau un limbaj violent la adresa reclamantului, că pârâtul nu s-a limitat la a prelua articole care relatau acelaşi fapte, ci a avut în vedere şi interviurile date de reclamant şi preluate de aceste articole, precum şi datele rezultate din adrese oficiale emise de diverse autorităţi, respectiv fapte apreciate ca fiind de notorietate locală în ceea ce priveşte moralitatea şi onestitatea cocontractanţilor autorităţii conduse de reclamant.

Totodată, s-a avut în vedere obligaţia pârâtului jurnalist de a acţiona cu bună-credinţă, verificându-se, prin raportare la conţinutul articolului incriminat, scopul urmărit de pârât prin publicarea informaţiilor referitoare la reclamant.

În acest context, curtea de apel a reţinut că pârâtul nu a acţionat cu intenţia de a-l discredita pe reclamant, ci pentru informarea opiniei publice, că acesta nu a distorsionat intenţionat adevărul, ceea ce, contrar aprecierii recurentului reprezintă o analiză reală şi efectivă atât a atitudinii subiective adoptate de pârât la data publicării articolelor, cât şi a preocupării acestuia de a informa onest cititorii, aşadar a respectării deontologiei profesiei de jurnalist.

Este de reţinut, totodată, că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurent a elementelor bazei factuale şi relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul pretinde motivarea contradictorie a deciziei civile recurate, arătând că deşi instanţa de apel a reţinut obligaţia jurnalistului de a realiza o verificare proprie riguroasă a faptelor, respectiv a apreciat că afirmaţiile referitoare la falimentarea "Drumuri şi Poduri" ar putea conduce la ideea creării unui prejudiciu de imagine pentru reclamant, ulterior a apreciat că această faptă nu are caracter ilicit, întrucât pârâtul a preluat afirmaţiile din alte articole de presă, respectiv a reţinut că subiectul abordat este de interes public, abandonând raţionamentul iniţial care viza un alt element de analiză al delictului de presă.

Nici această critică nu poate fi validată.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în analiza realizată, raportat la fapta dedusă judecăţii, instanţa de apel nu a concluzionat că pârâtul jurnalist este exonerat de obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă, iar aprecierea vizând prezentarea de către pârât a unor informaţii/opinii documentate nu s-a raportat exclusiv la constatarea că faptele redate în articol ar reprezenta doar relatări ale altor jurnalişti, aşa cum eronat pretinde recurentul redând trunchiat considerentele deciziei civile recurate, ci la întregul material probator administrat, care a constat deopotrivă în articole de presă, dar şi din adresele comunicate de Consiliul Judeţean Vrancea referitoare la atribuirea directă a unor contracte, din fondurile acestei autorităţi publice, către SC E., SC F., SC G. SRL, H. SRL Vrancea, SC I., SC J. SRL Vrancea, SC K., în informaţii comunicate de ORC Vrancea, referitoare la acţionarii acestor societăţi, respectiv înscrisuri care atestau starea de insolvenţă a "H. SA" Vrancea.

Cum, în speţă, instanţa de apel s-a raportat la ansamblul acestor probe şi numai ca efect al aprecierii lor coroborate, a concluzionat că opiniile prezentate în articolul intimatului au fost documentate, nu se poate concluziona că raţionamentul expus, sub acest aspect de prima instanţă de control judiciar ar fi lipsit de coerenţă sau contradictoriu.

De asemenea, nu se poate reţine contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate care, deşi plecând de la premisa că faptele imputate au un potenţial generic ofensator, a constatat, în esenţă, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, că pârâtul, care este un jurnalist, nu a acţionat cu intenţia de a discredita reclamantul, ci a urmărit informarea publicului cu privire la unele activităţi specifice funcţiei publice deţinute de reclamant, aşadar că, în cauză, nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare de o manieră care să facă necesară intervenţia instanţei şi sancţionarea conduitei pârâtului.

Astfel, de vreme ce acţiunea promovată de reclamant presupune analizarea angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, căruia i se cere să repare prejudiciul moral pretins a fi fost suferit de reclamant prin publicarea unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia, instanţa trebuie să stabilească nu numai dacă a existat un prejudiciu, ci trebuie să verifice şi dacă pârâtul a săvârşit o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, care a generat respectivul prejudiciu - cerinţe care presupun, potrivit art. 1357 şi următoarele din C. civ., o analiză proprie, specifică, astfel încât constatarea îndeplinirii uneia dintre acestea nu impune cu necesitate, concluzia îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe impuse de lege.

În consecinţă, câtă vreme, în cauză, considerentele deciziei recurate anterior prezentate relevă faptul că, în speţă, instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerinţele anterior menţionate, se constată că, invocând această critică, recurentul nu numai că nu demonstrează o ipoteză aptă să releve nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva obligaţiei instanţei de a expune de o manieră logică, coerentă raţionamentul judiciar care a justificat soluţia adoptată, ci ignoră nepermis condiţiile stabilite de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 din C. civ.

În plus, câtă vreme temeiul juridic al angajării răspunderii civile a pârâtului a fost stabilit prin hotărârea primei instanţe şi nu a fost contestat prin cererea de apel, critica prin care se susţine că instanţa de apel ar fi omis să indice temeiul legal care justifică soluţia adoptată apare formulată de recurentul reclamant cu neobservarea coordonatelor procesuale ale căii de atac a apelului, respectiv a limitelor devoluţiunii impuse prin art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Nefondat este şi motivul de recurs prin intermediul căruia recurentul susţine încălcarea normelor reprezentate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 72, art. 252, art. 253 din C. civ., art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, respectiv a jurisprudenţei CEDO şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, instanţa de apel, faţă de obiectul acţiunii cu care a fost învestită şi de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanţă, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului şi de informare a publicului garantată de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului - drept reclamat ca fiind abuziv exercitat - a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenţie.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, aşa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român- norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările - întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că prin publicarea articolelor incriminate pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Or, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanţele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâtul nu a acţionat cu intenţia de a-l denigra pe reclamant, iar limbajul folosit de acesta nu a fost unul inadecvat, ofensator sau insultător, informaţiile furnizate nefiind lipsite de suport probator.

În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

CEDO a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit CEDO, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea -credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, respectiv că deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, presa are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

În referire la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că, un politician trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din partea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă (cauza Feldek contra Slovaciei).

Pe de altă parte, Curtea europeană a subliniat că pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (cauza Jersild contra Danemarcei).

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că "dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Aşadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (Colombani şi alţii c. Franţei; Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia).

Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer şi The Guardian c. Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertăţii de exprimare, cât şi a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.

În cauză, Înalta Curte constată că în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanţa de apel a prezentat, aşa cum s-a relevat deja, în analiza motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., toate aspectele de fapt apreciate ca relevante în susţinerea argumentaţiei potrivit cu care afirmaţiile intimatului nu au depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare care trebuie avute în vedere în ipoteza în care un jurnalist formulează opinii critice în privinţa activităţii unei persoane publice.

În acest sens, deşi, de principiu, distincţia la care face trimitere recurentul reclamant, în referire la jurisprudenţa CEDO, între faptele determinate şi judecăţile de valoare este corectă, câtă vreme, determinarea judicioasă a caracteristicilor unei afirmaţii de a fi susceptibilă a fi caracterizată drept judecată de valoare sau faptă determinată, este în sarcina instanţei şi trebuie raportată la conţinutul concret al articolului şi la contextul în care acesta a fost dat publicităţii, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că, procedând la verificarea temeiniciei argumentelor părţilor litigante, a realizat o analiză proprie a naturii afirmaţiilor incriminate, context în care şi-a însuşit raţionamentul expus de tribunal sub acest aspect.

Astfel, s-au avut în vedere atât termenii utilizaţi de pârât, în afirmaţiile litigioase, cât şi contextul în care acestea au fost făcute publice.

Totodată, s-a reţinut faptul că pârâtul, în articolul incriminat, a analizat modalitatea de gestionare a resurselor Consiliului Judeţean Vrancea, pornind de la fapte cunoscute - calitatea reclamantului de preşedinte al acestei autorităţi, respectiv situaţia economică şi juridică a societăţii Drumuri şi Poduri (în care această autoritate publică era principalul acţionar), informaţiile oficiale referitoare la acţionarii unor societăţi care au avut calitatea de beneficiari ai unor contracte încheiate prin atribuire directă de către instituţia condusă de reclamant - respectiv s-a raportat la fapte deja afirmate în alte publicaţii, context în care a expus propriile sale opinii critice ce vizau performanţa managerială a reclamantului şi suspiciunile sale relative la legalitatea încheierii unor contracte de către acesta, în calitate de Preşedinte al Consiliului Judeţean Vrancea. Or, aceste opinii, contrar susţinerilor din recurs, au fost corect calificate, în speţă, potrivit jurisprudenţei CEDO anterior prezentate, ca reprezentând judecăţi de valoare.

Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că au fost depuse la dosar documente din care rezultă că Drumuri şi Poduri - persoană juridică care avea ca obiect de activitate realizarea unor lucrări de interes judeţean, era supusă procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, că la nivelul Consiliului Judeţean Vrancea au fost încheiate mai multe contracte prin atribuire directă, iar printre beneficiarii acestor fonduri contractate sunt şi societăţi care au ca asociaţi persoane care fac parte din cercul de cunoştinţe ale reclamantului sau implicate în politică, respectiv au fost valorificate declaraţii publice ale reclamantului referitoare la firma L.

În consecinţă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că, în analiza realizată, instanţa de apel ar fi ignorat obligaţia pârâtului, în calitate de jurnalist, de a proceda la efectuarea unor verificări personale, prin prisma unor surse de informaţie, respectiv că, în speţă, faptele relatate ar fi lipsite de o bază factuală suficientă.

În plus, contrar argumentelor recurentului, Înalta Curte are în vedere că, dincolo de substanţa ideilor şi informaţiilor exprimate, articolul 10 protejează modul de exprimare, lăsând ziariştilor dreptul de a decide dacă este necesar sau nu să reproducă suportul informaţiilor pentru aprecierea credibilităţii acestora (Fressoz şi Roire c. Franţei), iar, în speţă, potrivit situaţiei de fapt, la baza opiniilor pârâtului referitoare la modalitatea în care reclamantul îşi îndeplineşte atribuţiile şi gestionează bugetul unei instituţii publice, semnalate în articolul criticat, s-au aflat nu numai afirmaţii ale altor jurnalişti, deja cunoscute publicului şi prezentate, ca atare, de către pârât, ci şi alte date obiective a căror realitate este confirmată de probele administrate.

În consecinţă, se constată că susţinerea recurentului în sensul că pârâtul s-ar fi limitat la a reda, în articolul publicat, o compilaţie a unor afirmaţii apărute deja în presă, neverificate din alte surse respectiv fără a se informa prealabil, respectiv că pârâtul nu s-a conformat obligaţiilor care îi reveneau potrivit Codului deontologic, nu poate fi validată.

În acelaşi timp, contrar alegaţiilor recurentului, modul de prezentare a informaţiilor într-un articol de presă, nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau într-o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliştilor, al căror raţionament nu poate fi cenzurat cu rigoarea cu care se analizează un raţionament al unui specialist în materia ce constituie obiect al investigaţiei jurnalistice, astfel că, ipoteza unei inexactităţi parţiale a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 dacă jurnalistul nu acţionează cu rea credinţă, iar subiectul este de interes public.

Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel, faptul că în articolul incriminat, nu s-a făcut referire la viaţa privată a reclamantului, ci, a fost vizată activitatea acestuia în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Vrancea, iar afirmaţiile incriminate relevă opinia critică a pârâtului în privinţa modului în care sunt gestionate resursele acestei autorităţi publice.

Cum reclamantul este o persoană implicată în viaţa publică şi politică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţin de activitatea sa managerială este justificat, fiind aşadar judicioasă reţinerea, corelativ, în cauză, prin hotărârea recurată, a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârât, în cuprinsul articolului incriminat, sfera restricţiilor privind discursul politic sau dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii europene mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, inclusiv potrivit jurisprudenţei CEDO, favorizarea liberei dezbateri politice reprezintă o caracteristică esenţială a unei societăţi democratice, astfel că instanţele naţionale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private (în temeiul articolului 8 din Convenţie) şi dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenţie) al persoanei care a publicat un comentariu critic referitor la activitatea profesională a unui om politic.

Mai mult, nu se poate omite faptul că, în speţă, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul nu contestă aprecierea instanţei de apel vizând tema de interes public a articolului incriminat.

Or, calitatea reclamantului corelată cu subiectul articolului incriminat justifica interesul investigaţiei jurnalistice, neputându-se reţine raportat la situaţia de fapt a cauzei, că prin publicarea articolului criticat s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului.

În plus, câtă vreme, în speţă, datele provenite din sursele verificate de pârât au fost corelate de acesta cu faptele deja imputate reclamantului de alţi jurnalişti, iar intimatul a acţionat cu scopul aducerii informaţiilor la cunoştinţa publicului, este judicioasă aprecierea din apel privind lipsa intenţiei acestuia de a îl denigra pe recurent.

În consecinţă, în contextul în care pârâtul a acţionat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme articolul incriminat, deşi cuprinde opinii critice ale pârâtului ce vizează activitatea profesională a reclamantului, nu este lipsit de o bază factuală obiectivă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că instanţa de apel ar fi ignorat obligaţia pârâtului de a verifica temeinic, cu bună credinţă, realitatea informaţiilor/opiniilor prezentate.

Aşa fiind, chiar dacă articolul criticat cuprinde şi o doză de exagerare, corect a reţinut instanţa de apel că maniera în care a fost redactat nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia pârâtului nefiind aceea de a afecta reputaţia, demnitatea sau onoarea reclamantului, ci de a atrage atenţia asupra subiectelor apreciate a fi de interes public şi de a suscita interesul pentru înlăturarea aspectelor criticate.

Contrar afirmaţiilor din recurs, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, împrejurarea că suspiciunile privitoare la gestionarea fondurilor publice ale autorităţii publice conduse de reclamant au stârnit indignarea sau neliniştea acestuia, nu poate avea drept consecinţă obligatorie sancţionarea pârâtului.

Astfel, de vreme ce prin articolul incriminat a fost abordat un subiect de interes general şi, deopotrivă, actual pentru societatea românească, iar afirmaţiile jurnalistului nu se referă la aspecte din viaţa privată a reclamantului, ci la acţiunile sale în domeniile menţionate şi nici nu s-au dovedit a fi lipsite de o bază factuală, respectiv că au fost formulate cu rea credinţă, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri ar contraveni, în mod evident, rolului acordat presei într-o societate democratică de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la presupusele fraude ale oamenilor politici sau funcţionarilor publici sau disfuncţionalităţi ale instituţiilor publice.

În raport de cele constatate, Înalta Curte consideră că, aprecierea instanţei de apel în sensul că maniera în care pârâtul jurnalist a redactat articolul de presă încriminat nu excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtului jurnalist nu poate fi considerată faptă ilicită în înţelesul art. 1357 C. civ.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speţă, (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe.

În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel, raportat la articolul pârâtului, care a expus fapte şi informaţii de interes public, cu bună credinţă, a apreciat că acesta beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 225/R din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 225/R din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2020.

GGC - LM