Termination of construction contract for culpable non-execution and admissibility of testimonial proof in absence of written instrument

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 noiembrie 2014, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat rezilierea contractului de antrepriză încheiat între părţi, obligarea pârâtului la plata contravalorii lucrărilor neexecutate sau executate necorespunzător, precum şi stabilirea răspunderii pârâtului pentru fapta subantreprenorilor SC D. S.R.L., E., F. şi G..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin Sentinţa civilă nr. 1245 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş pe rolul Judecătoriei Timişoara, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B.

A fost dispusă rezoluţiune contractului de antrepriză încheiat între părţi.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 18.146 euro, în echivalent în RON la data plăţii la cursul BNR, cu titlu de despăgubiri, reprezentând obligaţii neexecutate şi obligaţii executate necorespunzător.

A fost respinsă în rest acţiunea reclamanţilor.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 18.695 RON şi a sumei de 209,97 euro în echivalent în RON la data plăţii la cursul BNR, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 5159/2015, Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel:

Prin Decizia nr. 91 din 24 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul C. împotriva Sentinţei civile nr. 1245/PI/01.10.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva Deciziei nr. 91 din 24 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pârâtul C. a declarat recurs.

a) În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate faptul că art. 1872 lit. b) C. civ. nu poate fi invocat de pârât în beneficiul său, câtă vreme prin întreaga sa conduită acesta a negat existenta unor raporturi contractuale. Apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit aceste norme, analizând conduita recurentului per ansamblu, fără a se raporta în mod concret la motivele invocate în apel, iar dispoziţiile acestui text de lege pot fi aplicate indiferent de faptul că pârâtul a negat sau nu încheierea contractului.

A arătat, de asemenea, că întrucât nu a existat un contract de antrepriză, nu a existat termen de predare, astfel încât instanţa de apel a reţinut în mod greşit culpa pârâtului în încetarea contractului.

b) Prin ce-a de-a doua critică, pârâtul a susţinut greşita analizare de către instanţa de apel a stării de fapt, prin raportare la dispoziţiile art. 1875 alin. (1) C. civ.. Chiar dacă ar fi existat un contract de antrepriză, reclamanţii nu au respectat dispoziţiile art. 1875 alin. (1) C. civ., care prevăd că beneficiarul lucrării trebuie să permită antreprenorului, în măsura în care este necesară, folosirea căilor de acces pentru finalizarea lucrărilor. Instanţa de apel a ajuns la concluzia că pârâtul trebuia să facă dovada cauzei justificate a neexecutării, câtă vreme reclamanţii au recunoscut că ei sunt cei care nu au mai permis accesul în casă.

c) Pe fondul cauzei, criticile se referă la mai multe aspecte:

1. În ceea ce priveşte încheierea contractului în forma consensuală, acesta nu putea fi dovedit cu martori faţă de dispoziţiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. - încheierea contractului de antrepriză nu poate fi dovedită cu martori, ci trebuie să existe un înscris ad probationem. Excepţia prevăzută de lege vizează situaţia în care partea a acţionat în calitate de profesionist, însă în cauză pârâtul nu a executat lucrările în exerciţiul activităţii sale profesionale.

2. În ceea ce priveşte culpa în neexecutarea obligaţiilor, au existat dovezi că reclamanţii au interzis accesul în imobil, nu a existat un termen de finalizare a lucrării, astfel încât nu poate fi reţinută culpa pârâtului, instanţa făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1872 şi 1875 C. civ.

3. În ceea ce priveşte daunele solicitate, reclamanţii nu au făcut dovada achitării sumei de 108.000 euro, astfel încât în mod greşit instanţa a obligat pe pârât la plata sumei de 18.146 euro. Instanţa de apel a reţinut că obligarea la plata despăgubirilor nu este subsumată achitării de către reclamanţi a sumei de 108.000 euro. În cazul în care instanţa aprecia că a fost încheiat un contract, era necesar ca şi intimaţii să îşi îndeplinească propriile obligaţii.

4. Cu privire la probele respinse, criticile formulate de pârât se referă la modul de întocmire a expertizei şi la faptul că expertul desemnat în cauză nu a răspuns în mod clar obiecţiunilor la expertiză formulate de pârât.

5. Referitor la cheltuielile de judecată, pârâtul a arătat că în mod greşit curtea de apel a respins criticile formulate în apel privind acordarea în tot a cheltuielilor de judecată, având în vedere că prin dispozitiv Tribunalul Timiş a admis doar în parte acţiunea, dar a acordat cheltuielile de judecată integral.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 27 februarie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

a) Cu privire la primul motiv de recurs, contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1872 lit. b) C. civ. referitoare la rezoluţiunea sau rezilierea contractului imputabilă antreprenorului, reţinând că pârâtul nu poate invoca în beneficiul său acest text de lege ce se referă la posibilitatea rezilierii sau rezoluţiunii de către beneficiar a contractului de antrepriză în cazurile în care, fără justificare, lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi într-un termen stabilit de beneficiar, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate şi nu schimbă pe viitor modul de executare a lucrării sau serviciului.

Concluzia instanţei nu ar putea fi alta, cât timp apărarea principală a pârâtului s-a întemeiat pe negarea existenţei unor raporturi contractuale, unul dintre petitele principale ale cererii de chemare în judecată fiind rezilierea contractului de antrepriză.

Negând existenţa contractului de antrepriză (fundamentul acţiunii), în mod raţional se deduce că intenţia pârâtului nu era aceea de remediere a lipsurilor într-un termen stabilit sau de finalizare a lucrării, cât timp acesta nu a justificat executarea construcţiei ca fiind obiectul vreunui contract, ci a susţinut că lucrările de construcţie au fost executate în virtutea relaţiilor de prietenie existente între părţi, iar nu a unor relaţii contractuale.

Or, condiţia din textul de lege (fără justificare) se deduce în mod evident din atitudinea de negare a pârâtului (care nu poate fi analizată altfel decât per ansamblu) şi, respectiv, din apărările acestuia, apărări prin care a susţinut că dispoziţiile art. 1872 lit. b) C. civ. nu sunt aplicabile în contextul în care rezilierea nu putea fi dispusă întrucât nu a existat un contract încheiat între părţi.

b) Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit culpa sa în neexecutarea obligaţiilor, prin raportare la dispoziţiile art. 1875 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care reclamanţii - beneficiari ai lucrării - trebuiau să permită pârâtului (antreprenorului) folosirea căilor de acces pentru finalizarea lucrărilor. Or, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au recunoscut faptul că nu i-au mai permis accesul în imobil începând cu luna septembrie 2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Aplicând aceste dispoziţii legale la speţa dedusă judecăţii, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că revine debitorului obligaţiei neexecutate sau neexecutate corespunzător să dovedească existenţa cauzei justificate a neexecutării.

Potrivit situaţiei de fapt existente în cauză, pârâtul nu a făcut dovada celor susţinute, anume că reclamanţii i-au împiedicat accesul la imobil, astfel cum prevede art. 1875 C. civ., motiv pentru care neexecutarea este culpabilă, culpa pârâtului fiind prezumată de lege.

Potrivit regulilor aplicabile în materia răspunderii civile contractuale, în cazul obligaţiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât, în sensul că mai întâi reclamantul trebuie să dovedească existenţa creanţei, după care neexecutarea se prezumă cât timp debitorul nu dovedeşte executarea.

Faptul că i s-a permis sau nu accesul pârâtului la imobil în vederea executării lucrărilor este o problemă de probatoriu, ce nu poate face obiectul analizei în actualul stadiu procesual.

c) Cu privire la criticile formulate pe fondul cauzei, se reţin următoarele:

1. În ceea ce priveşte încheierea contractului în forma consensuală, în sensul că acesta nu putea fi dovedit cu martori faţă de dispoziţiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că în mod judicios curtea de apel a constatat că pârâtul a fost de acord în mod tacit cu administrarea probei testimoniale şi nu s-a opus administrării acesteia prin prisma inadmisibilităţii.

Potrivit art. 309 alin. (4) pct. 4 C. proc. civ. proba cu martori este admisibilă dacă părţile convin, fie şi tacit să folosească această probă.

Acordul este tacit, atunci când o parte propune proba testimonială, iar cealaltă parte nu se opune sau propune şi ea, în contraprobă, audierea de martori - astfel cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.

Cu atât mai mult, pârâtul nu mai poate solicita în apel înlăturarea declaraţiilor martorilor ca inadmisibilă - nu mai poate formula critici cu privire la administrarea acestei probe (admisibilitatea probei).

Excepţia prevăzută de lege de la inadmisibilitatea probei cu martori, menţionată de recurentul-pârât în cuprinsul memoriului de recurs, vizează situaţia în care partea ar fi acţionat în calitate de profesionist, însă în cauză instanţa de apel nu a reţinut în motivare o asemenea împrejurare - faptul că pârâtul ar fi executat lucrările în exerciţiul activităţii sale profesionale. Nu acesta a fost argumentul instanţei în respingerea apărării formulate de pârât, ci dispoziţiile legale anterior menţionate.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la culpa în neexecutarea obligaţiilor, în sensul că instanţa ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1872 şi 1875 C. civ., se constată că această critică este reiterată de recurentul-pârât în cuprinsul aceluiaşi recurs şi a făcut obiectul analizei, instanţa prezentând la punctul a) considerentele pentru care a apreciat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor texte de lege.

3. Cu privire la daunele solicitate de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu a indicat fundamentul legal al susţinerii sale - că obligarea sa la plata de despăgubiri ar fi subsumată achitării de către reclamanţi a preţului de 108.000 euro.

Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că recurentul-pârât este într-o oarecare eroare cu privire la temeiul acordării acestor despăgubiri. Obligarea pârâtului la plata de despăgubiri s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 1549 alin. (1) C. civ. - creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.

Reţinând culpa pârâtului în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, instanţa de fond a apreciat că acesta este obligat la plata de daune-interese reprezentând prejudiciul produs prin neexecutarea obligaţiilor sau executarea acestora în mod necorespunzător, cuantumul acestui prejudiciu fiind stabilit de raportul de expertiză întocmit în cauză.

Astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel, printre condiţiile necesare reparării prin echivalent a prejudiciului sub forma acordării de daunelor-interese, stabilite prin art. 1516 şi 1530 C. civ., nu se regăseşte şi aceea a executării propriei obligaţii de către creditor. De asemenea, în măsura în care susţinerile pârâtului ar fi plasate pe temeiul excepţiei de neexecutare, sarcina probei condiţiilor incidenţei cauzei justificate de neexecutare îi revine pârâtului, probă care nu a fost însă realizată în cauză.

4. În analiza criticilor formulate de pârât ce se referă la modul de întocmire a expertizei şi la faptul că expertul desemnat în cauză nu ar fi răspuns în mod clar obiecţiunilor la expertiză formulate de pârât, se impune a fi subliniat faptul că modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor reprezintă o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Aceste susţineri nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

5 . Referitor la cheltuielile de judecată, se constată că în mod corect curtea de apel a respins criticile pârâtului privind acordarea cheltuielilor de judecată, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Destul de formalistă, soluţia tribunalului de respingere ca inadmisibilă a cererii reclamanţilor de constatare a răspunderii pârâtului pentru lucrările efectuate de subantreprenori, a avut ca temei dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., cu motivarea că nu poate fi analizată ca o "veritabilă cerere".

Sub aspectul culpei procesuale ce stă la baza acordării cheltuielilor de judecată, soluţia tribunalului de respingere ca inadmisibilă a cererii reclamanţilor, astfel cum a fost formulată, nu semnifică o culpă procesuală a reclamanţilor.

Culpa procesuală înseamnă, în fapt, pierderea procesului, iar pârâtul este considerat în culpă procesuală atunci când s-a admis cererea de chemare în judecată, în tot sau în parte.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat rezoluţiunea contractului de antrepriză, obligarea pârâtului la plata de daune-interese, constatarea încheierii în formă consensuală a contractului de antrepriză (capete de cerere pe care instanţa le-a admis), precum şi constatarea răspunderii pârâtului pentru faptele subantreprenorilor (cerere formal respinsă ca inadmisibilă).

Cum pârâtului îi revine culpa procesuală, în mod corect curtea de apel a apreciat că, în speţă, acordarea în întregime a cheltuielilor apare ca fiind o soluţie legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva Deciziei civile nr. 91 din 24 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - GV