Recourse dismissed in ownership recovery dispute over nationalized apartment, affirming lower court order for plaintiff's full possession.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 1 august 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Prin Sentinţa civilă nr. 285 din 19 ianuarie 2018, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin Sentinţa civilă nr. 910 din 11 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

A obligat pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, str. x, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.1996 încheiat cu SC C. SA.

A obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 8665,91 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel:

Prin Decizia civilă nr. 192 A din 14 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva Sentinţei civile nr. 910 din 11 mai 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A obligat pe apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON către intimata-reclamantă.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva Deciziei civile nr. 192 A din 14 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, pârâtul B. a formulat recurs, întemeiat în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor care reglementează efectele autorităţii de lucru judecat, reţinând că pronunţarea hotărârii anterioare lipseşte de interes şi de finalitate o nouă analiză asupra situaţiei de fapt stabilită prin Decizia civilă nr. 229/R din 28.04.2009 pronunţată în Dosarul nr. x/2007 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

A menţionat că în anul 2010, ulterior pronunţării Deciziei nr. 229/R/2009, a survenit o schimbare de abordare în analiza cerinţei bunului determinată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii pilot.

În speţă, în procedura Legii nr. 10/2001 a fost emisă dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti nr. 4529/08.09.2005, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din str. x, mai puţin a apartamentului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această dispoziţie nu a fost contestată, motiv pentru care în temeiul art. 18 lit. c) din Lege nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, intimata-reclamanta avea dreptul exclusiv la despăgubiri pentru partea din imobil ce nu a fost restituită, cu atât mai mult cu cât nu a atacat în termen legal titlul pârâtului.

La interval de doi ani de la emiterea respectivei dispoziţii, reclamanta a solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.1996, având ca obiect imobilul în litigiu, însă cererea a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1015/16.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca inadmisibilă, în procedura dreptului comun, cererea de anulare a aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare formulată şi în contradictoriu cu pârâtul B..

În contextul expus, recurentul-pârât apreciază că valabilitatea titlului său de proprietate nu mai poate fi contestată, fiind deţinătorul unui "bun" în sensul Convenţiei, fapt care îl îndreptăţeşte să păstreze posesia asupra imobilului achiziţionat, dreptul său de proprietate aflându-se sub protecţia art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, drept garanţie a principiului stabilităţii raporturilor juridice.

Reclamanta a avut efectiv exerciţiul drepturilor recunoscute în favoarea sa prin Legea nr. 10/2001, iar lipsa de diligenţă pentru parcurgerea şi finalizarea procedurii prevăzute de legea specială nu-i dă dreptul să formuleze o acţiune în condiţiile dreptului comun.

În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale, în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi al jurisprudenţei europene, reclamanta nu are în patrimoniu un "bun actual" în sensul Convenţiei, care să-i permită restituirea în natură a imobilului, întrucât nu a obţinut recunoaşterea dreptului în procedura legii speciale.

Pentru motivele dezvoltate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată în lumina jurisprudenţei actuale.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, pentru soluţionare la 27 februarie 2020.

6. Apărările formulate în cauză:

Prin rezoluţia din 29 mai 2019 s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatei-reclamante, cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la data comunicării.

La 25 iunie 2019 intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, în a căror dovedire a depus chitanţa nr. x/20.06.2019.

La 10 iulie 2019 recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor invocate în combaterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel cum rezultă din circumstanţele de fapt ale cauzei, reclamanta A. a învestit instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, solicitând să se constate că titlul său de proprietate este preferabil celui deţinut de pârâtul B., având în vedere puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 229/R din 28.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în ceea ce priveşte compararea titlurilor.

Obiect al revendicării îl constituie apartamentul situat în Bucureşti, str. x, trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în temeiul Decretului nr. 92/1950, imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.1996, încheiat între SC C. SA şi D. şi, respectiv pârâtul B..

Prin Decizia nr. 229R/28.04.2009 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în Dosarul nr. x/2007, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului respectiv şi a fost obligată cumpărătoarea D. să-i lase reclamantei A. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.1996. În această cauză însă, din eroare, a fost chemată în judecată doar cumpărătoarea D., nu şi pârâtul B., deşi avea şi acesta calitatea de cumpărător al imobilului.

Criticile formulate de recurentul-pârât, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce se referă la faptul că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a normelor care reglementează efectele autorităţii de lucru judecat, reţinând că pronunţarea hotărârii anterioare lipseşte de interes şi de finalitate o nouă analiză asupra situaţiei de fapt stabilită prin Decizia civilă nr. 229/R din 28.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, având ca temei juridic dispoziţiile dreptului comun, înscrise în art. 563 şi urm. C. civ. şi art. 1 Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a fost în mod judicios examinată de instanţa de apel din perspectiva existenţei puterii de lucru judecat a aspectelor deja dezlegate prin hotărârea judecătorească irevocabilă - Decizia civilă nr. 229R/28.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - hotărâre prin care a fost admisă cererea reclamantei cu acelaşi obiect (acţiunea în revendicare a aceluiaşi imobil).

Se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut caracterul obligatoriu al aprecierii instanţei anterioare din cuprinsul Deciziei civile nr. 229R/28.04.2009, ce derivă din identitatea de obiect şi cauză a celor două pricini, în ambele cauze, reclamanta formulând acţiuni în revendicare în cadrul cărora au fost puse în discuţie acelaşi drept de proprietate.

Astfel cum au reţinut şi instanţele de fond, autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 430 şi 431 C. proc. civ. cunoaşte două manifestări procesuale - excepţia şi prezumţia - astfel că, atunci când se face trimitere la autoritatea de lucru judecat, nu se poate reţine că se are în vedere doar excepţia autorităţii de lucru judecat, ci această trimitere desemnează inclusiv prezumţia - puterea de lucru judecat.

Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ. - distinctă de autoritatea de lucru judecat - are în vedere faptul că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei şi asigurării unei stabilităţi în circuitul civil şi în ordinea juridică.

Aşadar, principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces finalizat, având aceeaşi cauză şi acelaşi obiect, însă împiedică şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie infirmate printr-o altă hotărâre posterioara, dată într-un alt proces.

Cu alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat - când se invocă obligativitatea sa, această ultimă ipoteză găsindu-şi incidenţa în speţa de faţă.

În cauză, în mod corect s-a reţinut obligativitatea decurgând din statuările intrate în putere de lucru judecat ale Deciziei civile nr. 229R/28.04.2009 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a stabilit cu caracter irevocabil atât dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului revendicat, dar şi faptul că Statul a preluat acest imobil în mod abuziv, respectiv că dreptul dobândit de pârât în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. x/16.12.1996 nu este unul preferabil în raport cu cel deţinut de reclamantă.

Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel a procedat la examinarea, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, a modalităţii în care a fost soluţionată acţiunea în revendicare, la verificarea împrejurării, în raport de titlurile exhibate, care dintre părţi deţine un "bun actual" în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere cele statuate în cauza Atanasiu şi alţii contra României - Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/22.11.2010, în cuprinsul căreia s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

În practica anterioară a instanţei europene, la care s-a făcut referire în cuprinsul memoriului de recurs, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului.

Raportat la această practică, bazată pe raţionamentul dezvoltat în cauza Păduraru contra României, continuat în cauza Străin şi cauza Porţeanu şi aplicat constant în practica anterioară pronunţării cauzei Atanasiu, simpla recunoaştere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului 92/1950, era suficientă pentru a constata existenţa unui "bun actual" în patrimoniul reclamantului.

Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

În speţă, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, reclamanta este titulara unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu.

În cauză, se constată că în mod corect, printr-o amplă motivare, apreciind asupra tuturor drepturilor şi intereselor părţilor aflate în concurs, instanţa de apel a reţinut că atât reclamanta, cât şi pârâtul se bucură de un "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Însă, având în vedere ansamblul de factori şi circumstanţe care au concurat la dobândirea acestui statut de către fiecare dintre părţi, în mod judicios s-a reţinut că dreptul mai bine caracterizat şi care se impune a fi asigurat prin redobândirea bunului imobil în natură este cel al reclamantei.

Pentru considerentele prezentate, neputându-se aprecia că hotărârea instanţei de apel ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, instanţa va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 192 A din 14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - GV