Moral damages for carceral overcrowding and state liability under ECHR Article 3

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 6 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Găieşti, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Târgu Jiu şi Arestul Central al Poliţiei Capitalei la plata sumei de 350.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul creat în perioada executării pedepsei, respectiv a arestului preventiv, până la data eliberării, pentru condiţii degradante şi inumane suportate în penitenciare şi pentru suferinţa provocată de refuzul pârâţilor de a-i da posibilitatea reclamantului să participe la înmormântarea tatălui şi fratelui său.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin Sentinţa civilă nr. 149 din 16 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat acest pârât la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul decurgând din cazarea în camere supraaglomerate la Penitenciarul Târgu Jiu.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată împotriva pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu şi Ministerul Justiţiei şi au fost obligaţi aceşti pârâţi la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul decurgând din cazarea în camere supraaglomerate la Penitenciarul Târgu Jiu.

A fost respinsă acţiunea civilă formulată împotriva Penitenciarului Rahova şi Penitenciarului Jilava pentru perioada ulterioară datei de 6 octombrie 2014.

Au fost obligaţi pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu, Ministerul Justiţiei şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel:

Prin Decizia civilă nr. 983 din 4 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au fost respinse apelurile formulate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 149 din 16 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj.

Au fost admise apelurile formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi reclamantul A..

A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte acţiunea în contradictoriu cu Penitenciarul Jilava şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi au fost obligaţi aceşti pârâţi la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, reprezentând daune morale pentru condiţiile necorespunzătoare din Penitenciarul Jilava, ulterior datei de 6 octombrie 2014.

Au fost obligaţi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu şi Penitenciarul Jilava la plata sumei de 2.100 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a sumei de 1.050 RON cheltuieli de judecată în apel.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva Deciziei civile nr. 983 din 4 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj şi Penitenciarul Jilava.

I. Recursul formulat de reclamantul A.:

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul A. a adus critici hotărârii instanţei de apel din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare decurgând din supraaglomerare.

A arătat, în esenţă, că deşi a dovedit că nu au fost respectate standardele minimale privind spaţiul de detenţie şi nu au fost respectate condiţiile minime de detenţie prevăzute de art. 2 - 8 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul nr. 433/2010, suma acordată cu titlu de despăgubiri morale este mult prea mică în raport de suferinţa cauzată reclamantului pentru condiţiile necorespunzătoare pe durata executării pedepsei.

Având în vedere probele administrate în cauză, recurentul-reclamant apreciază că au fost încălcate normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul nr. 433/2010, drepturile constituţionale prevăzute de art. 23 alin. (3) şi art. 34 alin. (2) din Constituţia României, art. I din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene privind demnitatea umană şi Legea nr. 253/2013, astfel încât ar fi îndreptăţit la acordarea sumei de 350.000 RON solicitată cu titlu de daune morale.

II. Recursul formulat de pârâtul Administraţia Naţională a Penitenciarelor:

Recurentul-pârât Administraţia Naţională a Penitenciarelor a adus critici hotărârii instanţei de apel din perspectiva soluţionării excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Instanţa de apel a reţinut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor răspunde alături de penitenciare, ignorând susţinerile pârâtului din cuprinsul cererii de apel, în cuprinsul căreia a arătat că răspunzător pentru asigurarea condiţiilor de detenţie în sistemul penitenciar este Statul Român şi unităţile penitenciare unde a fost custodiat reclamantul, iar nu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, care a depus eforturi constante pentru îmbunătăţirea acestor condiţii.

A arătat că, potrivit jurisprudenţei CEDO, cauza Ananyev şi alţii contra Rusiei, statului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor, iar penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu şi sunt ordonatori terţiari de credite cărora le revine responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate.

O a doua critică vizează anumite aspecte considerate a fi contradictorii din cuprinsul deciziei atacate. Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii (pagina 32 paragraful 7) că Administraţia Naţională a Penitenciarelor a luat măsuri pentru asigurarea condiţiilor de detenţie, neputând fi asigurate toate exigenţele din cauza unei finanţări corespunzătoare de la bugetul de stat, totuşi, în mod contradictoriu, a reţinut culpa Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru fapta proprie, fără a indica în ce constă fapta de care este răspunzătoare partea.

În cauzele care au ca obiect despăgubiri pentru condiţii de detenţie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este răspunzător patrimonial de eventualele prejudicii suferite de reclamant.

Cu referire la probatoriul administrat în cauză, recurentul-pârât a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut existenţa unui prejudiciu suferit de reclamant, acesta nefiind supus unor tratamente inumane.

O altă critică se referă la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, recurentul-pârât apreciind că beneficiul legii se acordă exclusiv în zile considerate ca fiind executate şi nu prin acordarea de despăgubiri băneşti.

III. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât aducând critici hotărârii instanţei de apel din perspectiva încălcării Ordinului nr. 433/C/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate - în vigoare în perioada dedusă judecăţii în cauză.

A arătat că este eronată reţinerea instanţei, în sensul că pentru neluarea măsurilor corespunzătoare răspunderea revine Statului Român pin Ministerul Finanţelor Publice - instituţie care nu are atribuţii în asigurarea condiţiilor corespunzătoare de detenţie ale deţinuţilor şi nu are obligaţia de alocare de sume pentru mărirea suprafeţei de cazare sau pentru construcţia de noi penitenciare, iar admiterea acţiunii faţă de Ministerul Finanţelor Publice nu se justifică nici legal, nici sub aspectul eficienţei concrete.

Recurentul-pârât menţionat că prevederile Ordinului nr. 433/C/2010, conform art. 4 din acest act normativ, trebuie aduse la îndeplinire de către direcţiile de specialitate din Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi de directorii unităţilor de penitenciare.

IV. Recursul formulat de pârâtul Penitenciarul Jilava a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a adus critici hotărârii instanţei de apel din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, apreciind că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către administraţia Penitenciarului Jilava, astfel încât nu există nici prejudiciu, nici raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi nici vinovăţia.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2019 recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj şi Penitenciarul Jilava au fost admise în principiu, stabilindu-se termen cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

A fost respins, ca inadmisibil, recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi decizii.

6. Apărările formulate în cauză:

Prin Rezoluţia din 19 iunie 2019 s-a dispus comunicarea cererii de recurs recurenţilor-pârâţi şi intimaţilor-pârâţi, cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la data comunicării.

În termen legal, intimaţii-pârâţi Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Rahova şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor au depus întâmpinări, comunicate părţilor, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

Penitenciarul Rahova a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, menţionând că achiesează la apărările acestui intimat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantul A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că principala critică dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs vizează cuantumul daunelor morale acordate reclamantului.

În analiza acestei critici, se are în vedere, ca prim aspect, faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Se poate invoca, însă, nesocotirea unor dispoziţii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri. În acest sens, recurentul se prevalează de dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare decurgând din supraaglomerare şi de prevederile art. 2 - 8 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul nr. 433/2010.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că suma acordată cu titlu de daune morale (câte 2.000 RON pentru fiecare pârât, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu şi Penitenciarul Jilava) reprezintă o despăgubire echitabilă, cu atât mai mult cu cât nu s-au dovedit în cauză împrejurări care să demonstreze că reclamantului i s-au cauzat suferinţe suplimentare, altele decât cele inerente situaţiei generale în care se afla.

Astfel cum rezultă şi din considerentele deciziei, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, iar instanţa de apel a făcut referire în acest sens la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, subordonându-le conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel care le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă, cuantumul despăgubirilor fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Înalta Curte constată că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată, ţinând cont de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate - şi preocuparea ca, prin acordarea acestor daune, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză, instanţa de apel apreciind că suma de câte 2.000 RON ce trebuie să fie achitată de fiecare pârât, cu titlu de daune morale, reprezintă o despăgubire echitabilă.

Simplele susţineri ale recurentului în sensul că suma acordată cu titlu de despăgubiri este derizorie, în disproporţie cu suferinţa provocată de tratamentele improprii din penitenciare, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor, cât timp recurentul nu a indicat în cuprinsul cererii de recurs ce a învestit instanţa supremă care ar fi criteriile, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial, care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa, în condiţiile în care soluţia criticată nu diminuează suma acordată cu titlu de daune morale, înscriindu-se în limitele stabilite în speţe cu o cazuistică similară.

Deşi reclamanul-reclamant reia din cuprinsul cererii de apel argumentele ce conduc la concluzia că nu au fost respectate criteriile minimale privind spaţiul de detenţie şi nu au fost respectate condiţiile minime de detenţie prevăzute de art. 2 - 8 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul nr. 433/2010 - aspect reţinut şi de instanţele de fond, totuşi acesta nu formulează critici concrete de nelegalitate referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a acestor norme, de natură a conduce la concluzia că se impune a fi stabilit un cuantum majorat al despăgubirilor morale.

În consecinţă, în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare decurgând din supraaglomerare sau a prevederilor art. 2 - 8 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul nr. 433/2010, despăgubirile acordate reclamantului cu titlu de daune morale fiind rezonabile, cuantificarea acestora fiind justă şi echitabilă, fără a se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

2. Recursul formulat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor:

O primă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Înalta Curte apreciază că respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a fost în mod legal confirmată de instanţa de apel.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale etc.

Art. 2 alin. (2) din aceeaşi Hotărâre de Guvern stabileşte: "(2) Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti", astfel încât, reţinându-se în cauză conduita omisivă a autorităţilor naţionale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, se confirmă calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii, în solidar cu Statul Român şi alături de penitenciarele pârâte.

În mod corect s-a reţinut că răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nu a fost angajată pentru faptele unităţilor din subordine, respectiv a penitenciarelor pârâte, ci pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor prevăzute de prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/2010, de art. 6 din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi de art. 48 din Legea nr. 254/2013.

A doua critică inserată în cuprinsul motivelor de recurs, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se referă la existenţa unei pretinse contradicţii în considerentele deciziei recurate, în sensul că deşi instanţa de apel a reţinut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor a luat măsuri pentru asigurarea condiţiilor de detenţie, neputând fi asigurate toate exigenţele din cauza unei finanţări corespunzătoare de la bugetul de stat, totuşi, în mod contradictoriu, a reţinut culpa acesteia pentru fapta proprie.

Se constată că recurenta-pârâtă a scos din context aspectele reţinute de către instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate, care, în paragraful următor celui menţionat de recurent, a arătat că "această împrejurare (lipsa unei finanţări corespunzătoare de la bugetul de stat) nu poate avea însă relevanţă asupra încălcării drepturilor unei persoane private de libertate, inexistenţa fondurilor bugetare pentru asigurarea condiţiilor minime de cazare neputând constitui un element cu relevantă la aprecierea calităţii procesuale pasive a unei persoane, dar nici sub aspectul înlăturării culpei acesteia, faţă de atribuţiile expres, prevăzute de lege în sarcina acesteia."

În continuare, în cuprinsul memoriului de recurs, deşi recurenta nu explicitează în ce sens a înţeles să invoce respectivele hotărâri şi nu dezvoltă vreo critică aparte, face totuşi referire la hotărârile pronunţate de alte instanţe în speţe similare, în care recurentul a avut calitatea de parte, de exemplu: Sentinţa civilă nr. 445/2017 a Tribunalului Cluj, Sentinţa civilă nr. 2714 din 28 iunie 2016 a Judecătoriei Cornetu, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 3074 din 11 septembrie 2017 a Tribunalului Ilfov etc. şi în care s-a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

O eventuală invocare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care dau expresie efectului pozitiv al lucrului judecat ar fi eronată, având în vedere că litigiile enumerate sunt pronunţate în contradictoriu cu alţi reclamanţi decât cel din cauza de faţă, astfel încât, acesta este terţ faţă de respectivele hotărâri judecătoreşti şi, drept urmare, nu îi sunt opozabile. Ca atare, nici instanţa ulterioară nu este ţinută a ţine seama de ele, de vreme ce nu constituie dezlegări urmare a unor dezbateri contradictorii purtate între aceleaşi părţi, într-o altă chestiune litigioasă, aflată în legătură cu cea din litigiul prezent.

În plus, invocarea respectivelor hotărâri judecătoreşti de către recurent ar putea avea doar valenţă de practică judiciară în speţe similare. Or, precedentul sau practica judiciară nu are valoare de izvor de drept.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

3. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocând încălcarea dispoziţiilor Ordinului nr. 433/C/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate.

Înalta Curte constată că, deşi această susţinere este circumscrisă unei critici de nelegalitate - din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, argumentele invocate vizează în realitate o pretinsă lipsă a calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, în acest litigiu, în numele Statului Român.

Obiectul cererii de chemare în judecată priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la despăgubiri pentru daunele morale produse prin condiţiile de detenţie, prin angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca urmare a încălcării prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecăţii, în absenţa unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală şi efectivă prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de natura celor reclamate în cauza de faţă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Satului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Potrivit art. 13 din Convenţie,"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

În plus, într-o consistentă jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluţionate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanţiilor oferite de art. 3 din Convenţie - interzicerea torturii şi a tratamentelor grele, inumane ori degradante -, ceea ce a condus la concluzia existenţei unei probleme structurale în România în privinţa sistemului penitenciar şi a centrelor de detenţie ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României.

Astfel, Curtea a reamintit că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuşi să le depăşească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă.

De asemenea, Curtea a arătat că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului.

În acest context că art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost confirmată de curtea de apel calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în nume propriu.

În ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor Publice de a reprezenta Statul Român în acest litigiu, Înalta Curte constată că aceasta mandatare legală este stabilită prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens."

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii. în faţa instanţelor. precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit. în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

În consecinţă, faţă de cele anterior redate, urmează a se înlătura ca nefondate criticile recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Ministerul Finanţelor Publice stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român, chemat în judecată să răspundă în mod nemijlocit, în nume propriu, pentru încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decurgând din condiţiile precare şi inadecvate de detenţie cu care recurentul-reclamant s-a confruntat pe durata detenţiei în Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Jilava şi Penitenciarul Târgu Jiu.

4. Recursul formulat de pârâtul Penitenciarul Jilava a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Recurentul-pârât a arătat că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către administraţia Penitenciarului Jilava, astfel încât nu există nici prejudiciu şi, drept urmare, nu există nici raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi nici vinovăţia.

Contrar susţinerilor părţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă şi completă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită - neasigurarea condiţiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naţionale şi internaţionale, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului -, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului - care a fost supus unor "încercări care depăşesc nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei", potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanţelor de fond, se constată că s-a reţinut, pe baza probelor cauzei, caracterul precar al condiţiilor de detenţie, condiţii de igienă mediocre, anexe sanitare necorespunzătoare, slaba calitate a hranei şi, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală severă, cu consecinţa asigurării în concret a unei suprafeţe ce se situează sub norma de 4 mp de persoană stipulată prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa 1 a Ordinului MJ nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate.

În plus, din acest punct de vedere, trebuie precizat că, de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "cerinţa de 3 mp de suprafaţă la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spaţiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalaţiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condiţiilor de detenţie din perspectiva art. 3 din Convenţie. Aceasta a mai precizat că un spaţiu personal mai mic de 3 mp într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumţie de încălcare a acestei dispoziţii. Prezumţia în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condiţiile de detenţie, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal; în această privinţă, Curtea ia în considerare factori precum durata şi amploarea restricţiei, gradul de libertate de circulaţie şi activităţile în afara camerei, precum şi caracterul în general decent sau nu al condiţiilor de detenţie în locul respectiv." - paragraful 77 din Hotărârea-pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., astfel încât, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Jilava urmează a fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj şi Penitenciarul Jilava împotriva Deciziei civile nr. 983 din 4 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - LM