Non-contractual liability for land devaluation: Recourse allowed, decision quashed and remanded

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Municipiul Bucureşti, prin Primar şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să oblige pârâtele la plata sumei de 250.000 RON, evaluare provizorie până la administrarea probelor în prezenta cauză, reprezentând despăgubiri aferente lipsei de folosinţă a terenului proprietatea reclamantei, în suprafaţă de 4.624 mp, situat în municipiul Bucureşti, str. x, pentru perioada ianuarie 2006 - februarie 2012.

Prin încheierea pronunţată în Cameră de consiliu la data de 15 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios,administrativ şi fiscal a trimis dosarul spre competentă soluţionare unei secţii civile a aceleiaşi instanţe, cu motivarea că litigiul are natură civilă, fiind pur patrimonial.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub număr 7488/3/2015 .

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, netemeinicia acţiunii, solicitând respingerea acesteia.

Prin întâmpinarea depusă de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, reprezentat prin Primar General, s-a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi netemeinica acţiunii, solicitând respingerea acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1468 din 20 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al municipiului Bucureşti, pentru considerentele menţionate în cuprinsul încheierii de şedinţă.

A admis, în parte, acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta A.. A obligat, în solidar, pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti să plătească reclamantei suma de 2.500.000 RON, cu titlu de daune interese.

A anulat în rest pretenţiile, ca netimbrate.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a apelului formulat de apelantul pârât şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 64 A din 21 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar împotriva Sentinţei civile nr. 1468/2017.

4. Cererea de recurs:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi a încheierii de şedinţă din data de 7 ianuarie 2019 a aceleiaşi instanţe, a declarat recurs pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general.

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

În mod greşit instanţa de apel a respins ca tardivă cererea de probe formulată de apelanta-parată, prin încheierea din 7 ianuarie 2019, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aceasta soluţie a instanţei de apel este greşită, având în vedere că: prin cererea de apel, Municipiul Bucureşti a solicitat în mod expres încuviinţarea probei cu înscrisuri, în conformitate cu art. 470 coroborat cu art. 194 lit. e) C. proc. civ. în conformitate cu art. 478 alin, (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel poate "încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", şi de asemenea poate "dispune refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)".

Singurul motiv pentru care instanţa de apel ar fi putut să respingă proba ar fi fost inutilitatea acesteia, însă instanţa nu a făcut această analiză.

Probarea faptului că terenul era neconstruibil anterior moştenirii acestuia de către reclamantă şi, implicit, anterior pretinsului act vătămător - HCGMB nr. 232/2005 - prezenta utilitate vădită în dovedirea lipsei faptei ilicite ca element al răspunderii delictuale, precum şi a începutului cursului prescripţiei extinctive.

O a doua critică a recurentului se referă la soluţia dată în privinţa excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, soluţie pe care o consideră nelegală, făcând incidente motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurentul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 2.528 alin. (1) C. civ.

Atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, Municipiul Bucureşti a invocat şi motivat extensiv excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în prezenta cauză.

Instanţa de fond a respins excepţia, reţinând că, la data de 14 martie 2011, când au fost solicitate despăgubirile, prescripţia nu era împlinită, nefiind încetat faptul ilicit invocat de reclamantă ca fiind început în anul 2005; încetarea faptului ilicit a fost la momentul constatării de către instanţa de contencios a rămânerii fără obiect a capătului de cerere principal, de a cărui soluţie depindea soluţionarea cererii în despăgubiri. Astfel, s-a reţinut că doar la data de 13 decembrie 2012 reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de ea, astfel că de la acea dată se calculează termenul de prescripţie de 3 ani (...).

Prin Decizia atacată, instanţa de apel a motivat respingerea excepţiei reţinând că: afectarea terenului reclamantei a avut loc în anul 2005, şi a continuat până în 2012, fiind astfel vorba de o atingere continuă adusă dreptului subiectiv al acesteia. În această situaţie, nu se poate considera că termenul de prescripţie a început să curgă din anul 2005, astfel cum a susţinut pârâtul în faţa primei instanţe, susţinere dealtfel abandonată în apel, critica formulată în această procesuală vizând faptul că, în mod eronat, instanţa de fond în prezentul dosar a considerat că prescripţia începe să curgă la data de 13 decembrie 2012, întrucât intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba şi întinderea acesteia, cât şi pe cel răspunzător de ea, la data de 23 februarie 2012, când, în Dosarul nr. x/2011, a luat cunoştinţă de Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 27 din 31 ianuarie 2012, prin care a fost aprobat PUZ Dâmbului nr. 74, cu indicatorii urbanistici solicitaţi de reclamantă.

A apreciat instanţa de apel că este corectă susţinerea menţionată privind începutul curgerii termenului prescripţiei, însă nu se poate considera termenul ca fiind împlinit la data formulării acţiunii de către reclamantă. Conform datei de pe ştampila aplicată pe plicul ataşat cererii de chemare în judecată, aceasta a fost depusă la data de 18 februarie 2015, şi nu ia data de 2 martie 2015, cum greşit a susţinut apelantul pârât. În consecinţă, acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de 3 ani care a început să curgă la data de 23 februarie 2012, faţă de prevederile art. 183 alin. (1) din C. proc. civ.

Precizează recurenta că nu a abandonat în apel susţinerea că termenul de prescripţie a început să curgă în 2005, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Pe de altă parte, se susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit normele care reglementează începutul şi cursul prescripţiei extinctive, omiţând să cerceteze susţinerile apelantei-pârâte referitoare la celelalte ipoteze privind începutul cursului prescripţiei extinctive.

Astfel, instanţa de apel a făcut confuzie cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă.

Precizează recurentul că pretinsa faptă ilicită a avut caracter continuu şi a generat prescripţii succesive în timp, raportat atât la modul în care intimata-reclamantă a descris fapta ilicită a autorităţilor locale în fundamentarea pretenţiilor sale, cât şi la constatările primei instanţe referitoare la conţinutul pretinsei fapte ilicite.

Susţine recurentul că, în cauză, pretinsa faptă ilicită are caracter continuu şi, astfel, generează prescripţii succesive în timp. Este evident că reclamanta a cunoscut existenţa prejudiciului din momentul în care a cunoscut afectarea non-aedificandi terenului, deci cel târziu din 2006. Din acel moment, ar fi putut să formuleze o acţiune prin care să solicite despăgubiri. Principiul este aplicabil şi în cazul unei potenţiale afectări cu o întindere mai mare în timp, reclamantul putând introduce mai multe cereri de chemare în judecată, aferente intervalelor succesive de 3 ani.

Astfel, consideră recurentul că este vădit eronată aprecierea instanţei de apel în sensul că prescripţia începe să curgă ia data de 23 februarie 2012. Redarea caracterului construibil terenului prin HCGMB nr. 27 din 30 ianuarie 2012 reprezintă momentul încetării pretinsei fapte ilicite. Intimata-reclamantă nu era obligată şi nici îndreptăţită să aştepte modificarea regimului terenului pentru a cere despăgubiri. Pretinsa pagubă ar fi putut fi evaluată, indiferent de momentul introducerii acţiunii, pentru perioada de maximum 3 ani anterior acestui moment.

Şi intimata cunoaşte acest aspect, având în vedere că, prin acţiunea în contencios administrativ din Dosarul nr. x/2011, aceasta a solicitat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi CGMB: obligarea pârâţilor fa declanşarea operaţiunilor necesare exproprierii terenului în cauză, situat în Bucureşti, str. x, precum şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă a terenului. Astfel, în anul 2011 - anterior adoptării HCGMB nr. 27 din 30 ianuarie 2012, intimata deja solicitase despăgubiri aferente lipsei de folosinţă a terenului, prin urmare cunoştea pretinsa pagubă.

În continuare, se mai arată că terenul se afla încă din anul 1986 - înainte de restituirea acestuia către dna B. în 1999 şi moştenirea lui de către intimată - în categoria de folosinţă "parcuri", conform Adresei nr. x din 17 ianuarie 2019 a Primăriei Municipiului Bucureşti -Direcţia Patrimoniu, iar intimata-reclamantă a cunoscut afectarea non-aedificandi a terenului cel puţin de la emiterea Certificatului de urbanism nr. x din 17 august 2006 şi a Certificatului de urbanism nr. x din 14 aprilie 2009, documente în care erau menţionate: regimul economic al terenului şi regimul tehnic al acestuia, conform PUG aprobat cu HCGMB nr. 269 din 21 decembrie 2000 şi PUZ - Parcul Tineretului aprobat cu HCGMB nr. 235/2005.

Referitor la caracterul continuu al pretinsei fapte ilicite şi curgerea succesivă a prescripţiei în cauze ca cea de faţă, se arată că acestea sunt consacrate în jurisprudenţă, în acest context făcându-se referire la: Decizia nr. 461 din 12 februarie 2014 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, Decizia civilă nr. 584A/2017 din 22 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Precizează recurentul că pretinsa faptă ilicită a încetat la data de 30 ianuarie 2012, prin adoptarea HCGMB nr. 27 din 30 ianuarie 2012, iar prescripţia curge cel mai târziu de la data de 17 februarie 2012, când HCGMB nr. 27 din 30 ianuarie 2012 a fost adus la cunoştinţă publică (prin publicarea pe website-ul Primăriei Municipiului Bucureşti), conform prevederilor art. 49 din Legea administraţiei publice locale 215/2001.

Prin urmare, intimata-reclamantă ar fi trebuit sa aibă cunoştinţă de "redarea caracterului construibil" şi implicit de întinderea pagubei cel târziu la data de 17 februarie 2012, şi nu la 23 februarie 2012 - când această hotărâre a fost depusă în Dosarul nr. x/2011. În consecinţă, considerând că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 18 februarie 2015, acţiunea ar fi trebuit respinsă ca prescrisă.

Chiar considerând că ultima prescripţie a început să curgă la data de 23 februarie 2012, şi acţiunea ar fi fost introdusă la data de 18 februarie 2015, despăgubirile nu pot fi acordate decât pentru perioada 18 februarie 2012 - 23 februarie 2012, începând în urmă cu 3 ani de la data introducerii acţiunii.

Relativ la fondul cauzei, susţine recurentul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, motiv de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lipsesc fapta ilicită şi a vinovăţia.

Fapta ilicită, aşa cum a fost descrisă de intimata-reclamantă, nu există. Funcţia non-aedificandi acuzată de intimată nu a fost instituită prin HCGMB nr. 232/2005, ci terenul în cauză era afectat non-aedificandi cel puţin din anul 1986 - înainte de restituirea acestuia către dna B. în 1999 şi moştenirea acestuia de către intimată - în categoria de folosinţă "parcuri".

Mai mult, conform PUG aprobat prin HCGMB nr. 269 din 21 decembrie 2000, terenul se afla în "zona spaţiilor verzi publice (v1 a)"/"parcuri, grădini şi scuaruri publice orăşeneşti şi fâşii plantate publice", aşa cum se menţionează şi în Certificatele de Urbanism nr. x din 17 aprilie 2008, şi nr. y din 14 aprilie 2009.

În concluzie, terenul a avut de la bun început regimul economic şi tehnic de parc/neconstruibil, iar intimata l-a moştenit ca atare, ceea ce demonstrează că nu există fapta ilicită a autorităţii publice invocată de intimata-reclamantă.

Pe de altă parte, HCGMB nr. 232/2005 nu poate fi considerat o "faptă ilicită" atât timp cât acest act administrativ nu a fost declarat nul/anulat de o instanţă judecătorească în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ conform art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004. Până la eventuala anulare de către o instanţă judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate. Reclamanta avea la dispoziţie o acţiune în contencios administrativ care să aibă ca obiect anularea HCGMB nr. 232/2005 şi obligarea autorităţii la repararea pagubei. Aceleaşi considerente se aplică şi în ceea ce priveşte inacţiunea imputată autorităţii publice în sensul de a nu declanşa operaţiunile specifice exproprierii.

În acest context, recurentul evocă statuările făcute de instanţe în hotărârile pronunţate în Dosarul nr. x/2011.

Singura instanţă care poate face constatarea nelegalităţii unui act administrativ sau a refuzului nejustificat al autorităţii de a soluţiona o cerere ori de a efectua o operaţiune administrativă este instanţa de contencios administrativ în cadrul unei acţiuni formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2014; o asemenea acţiune nu a fost formulată în prezenta cauză. Reclamanta a avut dreptul şi calea procedurală de a acţiona astfel, optând însă pentru acţiunea formulată în Dosarul nr. x/2011.

Nu în ultimul rând, premisele cauzei Sporrong şi Lonnroth c. Suedia invocate de reprezentantul reclamantei şi reţinute de ambele instanţe sunt - în susţinerea recurentului - complet diferite de cele ale prezentei cauze. Astfel, menţionata cauză, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în condiţiile în care autoritatea publică a emis un permis de expropriere (act premergător demarării procedurilor de expropriere) care afectează dreptul proprietarului de a construi pe terenul respectiv în anul 1956, prelungind valabilitatea acestui act până în anul 1979, fără a demara până în acel an procedura de expropriere. A fost vorba, deci, despre o afectare a dreptului de construire a proprietarului pe o perioadă foarte lungă, de 23 de ani. În cauza de faţă, PUZ-ul a fost valabil pe o perioadă de numai 5 ani (HCGMB nr. 232 din 20 octombrie 2005 - HCGMB nr. 27 din 30 ianuarie 2012), perioadă care trebuie pusă în balanţă cu dreptul de apreciere a autorităţii publice faţă de oportunitatea măsurii luate. Invocă recurentul "echilibrul echitabil între interesul general al comunităţii şi interesul de a proteja drepturile fundamentale ale indivizilor" (para. 69 Sporrong şi Lonnroth c. Suedia) pe care însăşi Curtea CEDO îl analizează în practica sa.

Se mai susţine că lipseşte şi prejudiciul. Sub acest aspect, arată recurentul că este necesar a fi observat că, raportat la momentul încetării pretinsei fapte ilicite, şi respectiv data introducerii acţiunii, durata pentru care se poate analiza şi evalua prejudiciul este extrem de restrânsă. Mai exact, considerând că ultima prescripţie a început să curgă la data de 23 februarie 2012, şi acţiunea ar fi fost introdusă la data de 18 februarie 2015, despăgubirile nu pot fi acordate decât pentru perioada 18 februarie 2012 - 23 februarie 2012, începând în urmă cu 3 ani de ia data introducerii acţiunii.

Astfel, instanţa nu poate compara preţul vânzării efective a terenului din 2012, decât cu preţul altor tranzacţii similare, însă tot din 2012, cu consecinţa că prejudiciul este de fapt zero.

Sub un al doilea aspect, prejudiciul trebuie să fie cert, adică sigur - atât în privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, chiar dacă este vorba de un prejudiciu viitor. În speţă, avem însă de a face cu un prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Prin petitul cererii de chemare în judecată reclamanta a pretins "despăgubirile aferente lipsei de folosinţă a terenului". Ulterior, prin obiectivele propuse pentru expertiza evaluatorie reclamanta a indicat şi "prejudiciul suferit prin imposibilitatea valorificării terenului prin construire sau vânzare". Prin documentul intitulat "Precizarea cuantumului pretenţiilor" depus la termenul din 21 iunie 2017, reclamanta a arătat că prejudiciul pe care înţelege să îl susţină constă, în principal, în diferenţa de sumă dintre valoarea la care a vândut terenul şi valoarea la care l-ar fi putut vinde în absenţa pretinsei fapte ilicite şi, în subsidiar, în contravaloarea lipsei de folosinţă prin simpla închiriere a terenului. La termenul de judecată din 18 octombrie 2017, reprezentantul reclamantei a revenit oral, încă o dată, asupra acestor aspecte, susţinând şi ipoteza prejudiciului constând în sumele ce ar fi fost obţinute prin închirierea terenului şi a edificiilor ce se pretinde că ar fi fost construite pe acesta - 1.683.000 EUR/7.657.200 RON.

Instanţa de fond a apreciat prejudiciul raportându-se la diferenţa de valoare prin vânzarea terenului în anul 2012 şi cea cu care s-a vândut un teren similar, vecin cu proprietatea reclamantei, în anul 2006, când terenul proprietatea reclamantei a fost afectat de funcţiuni non aedificandi, apreciind că "această modalitate de cuantificare îndeplineşte condiţia certitudinii prejudiciului". De asemenea, instanţa de fond a apreciat valoarea prejudiciului la suma de 7.896.786 RON (conform unuia dintre calculele din raportul de expertiză judiciară evaluatorie), acordând reclamantei suma de 2.500.000 RON - pretenţii corespunzătoare taxei de timbru achitate.

Evocă recurentul precizări făcute în cuprinsul raportului de expertiză relativ la evoluţia cererii pentru terenuri în perioada la care se referă pretenţia în despăgubire a reclamantei, evocare prin prisma căreia precizează că terenul în cauză nu se încadrează între cele pentru care exista cerere în perioada relevantă, considerând astfel că preţul evaluat de expert la nivelul anului 2006 este pur ipotetic, existând îndoieli rezonabile că terenul ar fi putut fi valorificat în mod concret la acel preţ.

Se mai susţine că expertul a luat în mod eronat în considerare o valoare a terenului de 1.106 EUR/mp la data de 1 ianuarie 2016, dat fiind faptul că proprietatea de baza căreia s-a făcut comparaţia (comparabila nr. 3 din anexa 1 la răspunsul Ia obiecţiuni) nu este relevantă, întrucât preţul acesteia este preţul solicitat de vânzător, şi nu reflectă neapărat şi cererea pentru un astfel de teren, respectiv preţul oferit de un potenţial cumpărător. Pe de altă parte, raportul de expertiză a făcut referire la Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 3 martie 2006 pentru terenul din Bucureşti, intrarea Urcuşului nr. 34, care a fost încheiat pe un preţ de 1033,33 EUR/mp. Aplicând acest preţ pe mp terenului în speţă, ar rezulta un preţ total de 4.778.118 EUR, deci o diferenţă de 325.182 EUR faţă de evaluarea expertului pentru comparabila nr. 3. În acest caz, pretinsul prejudiciu al reclamantei ar fi de 1.405.818 EUR, şi nu de 1.731.000 EUR.

Sub un alt aspect, se arată că instanţa de fond ar fi trebuit să soluţioneze cererea reclamantei doar în limita pretenţiilor timbrate, respectiv suma de 2.500.000 RON. Cu toate că instanţa de fond a dispus obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.500.000 iei, cu titlu de daune-interese, prin aceeaşi Sentinţă instanţa a statuat că valoarea prejudiciului suferit de reclamantă este de 7.896.786 RON. În temeiul principiului disponibilităţii, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. În consecinţă, instanţa de fond ar fi trebuit să îşi limiteze considerentele la suma pretinsă şi timbrată, respectiv 2.500.000 RON.

Aspectele menţionate au fost criticate prin apel, iar Curtea de Apel Bucureşti în mod eronat a apreciat că:"Chiar dacă, în această modalitate de evaluare, cuantumul prejudiciului ar fi inferior celui menţionat de tribunal în hotărârea sa, el se încadrează în cuantumul pretenţiilor pentru care apelanta reclamantă a achitat taxa judiciară de timbru şi care a fost acordat de tribunal, astfel încât această împrejurare nu conduce la modificarea soluţiei pronunţate".

Nu este relevant faptul că prejudiciul stabilit se încadrează în cuantumul pretenţiilor pentru care apelanta reclamantă a achitat taxa judiciară de timbru, în condiţiile în care: prima instanţă a statuat că valoarea prejudiciului suferit de reclamantă este de 7.896.786 RON, chiar dacă a acordat efectiv 2.500.000 RON în urma timbrării, iar reclamanta A. a formulat o nouă cerere de chemare în judecată pentru diferenţa de prejudiciu în cuantum de 5.396.786 RON, înregistrată la data de 28 septembrie 2019 în Dosarul nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti. În această ultimă acţiune, reclamanta se prevalează de autoritatea de lucru judecat a sentinţei din prezentul litigiu, coroborat cu dispoziţiile art. 2.539 C. civ.

În consecinţă, modul de calcul al prejudiciului în acest dosar este esenţial, întrucât, indiferent de pretenţiile acordate în acest dosar în urma timbrării, reclamanta solicită diferenţa de prejudiciu într-un dosar distinct.

Nu în ultimul rând, recurentul precizează că reclamanta este proprietara terenului încă din anul 1999, în timp ce actul administrativ a fost emis în anul 2005. Nu există nicio dovadă a faptului că reclamanta intenţiona să înstrăineze terenul chiar în perioada în care a fost în vigoare HCGMB nr. 232 din 20 octombrie 2005. Mai mult, chiar şi acţiunea în contencios administrativ din dosarul nr. x/2011 a fost introdusă de reclamantă în martie 2011, la peste 5 ani de la adoptarea HCGMB nr. 232/2005.

Consideră recurentul că toate aceste elemente vădesc lipsa certitudinii prejudiciului invocat de reclamantă, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul întinderii sale. Nu există vreun temei legal pentru susţinerea reclamantei în sensul că "riscul necunoscutului îi suportă autorul faptei ilicite". Dimpotrivă, este mai degrabă aplicabil principiul în dubio pro reo, existent în dreptul penal şi contravenţional, dar şi în dreptul civil - fiind consacrat în art. 983 C. civ. 1865 care prevede că atunci "când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă" pe cale de analogie, principiul se aplică şi în materia răspunderii civile delictuale.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 64A din data de 21 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015 şi a fixat termen de judecată la data de 18 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică susţinută de recurent se referă la măsura prin care instanţa de apel a respins cererea de încuviinţare a probei cu înscrisuri, ca fiind tardiv formulată.

Critica astfel formulată este apreciată de Înalta Curte ca fiind fondată, raportat la motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru considerentele care succed:

Din analiza conţinutului cererii de apel se constată că, în partea finală a acesteia, se regăseşte precizarea părţii apelante în sensul că solicită administrarea probei cu înscrisuri precum şi a altor probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Pe de altă parte, în motivarea apelului se regăsesc susţinerile critice ale apelantei în sensul că fapta ilicită ce i s-a imputat de către reclamantă nu există, respectiv că prima instanţă a reţinut în mod eronat o astfel de faptă în sarcina sa.

Menţionatelor critici ale apelantei le-a fost opusă, prin întâmpinare, apărarea în sensul că reclamanta nu a invocat, drept faptă ilicită, demersul de adoptare a HCGMB nr. 232/2005, respectiv dreptul municipalităţii de a declara - potrivit intereselor publice şi în raport cu dreptul suveran de apreciere pe care îl are - terenul ca fiind afectat de sistematizări de interes public, ci ceea ce s-a invocat prin cererea de chemare în judecată a fost faptul că indisponibilizarea terenului în perioada reclamată (prin instituirea unor sarcini non aedificandi) reprezintă o afectare a substanţei dreptului de proprietate asimilabilă noţiunii de "expropriere de fapt". De asemenea, a susţinut reclamanta intimată că prima instanţă a făcut o analiză extinsă a culpei procesuale şi a reţinut în mod corect existenţa acestei culpe.

Ţinând seama de solicitarea de probe făcută prin cererea de apel în modalitatea anterior menţionată, dar şi de susţinerile divergente ale părţilor relative la existenţa şi la conţinutul faptei ilicite, faptă care constituie un element esenţial al pretenţiei reclamantei de a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei-apelante, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că este tardivă cererea prin care se solicita, la termenul de judecată din 7 ianuarie 2019, administrarea probei cu înscrisuri spre a se dovedi pretinsa inexistenţă a faptei reţinute (prin hotărârea primei instanţe) în sarcina sa, respectiv de a dovedi care era situaţia terenului la data emiterii Hotărârii CGMB 232/2005 pe care reclamanta a indicat-o ca fiind actul generator al interdicţiei de a edifica (fapta imputată). Atâta vreme cât teza probatorie a solicitării de probe - la termenul de judecată - era circumscrisă argumentelor din cererea de apel, şi se afla în legătură cu apărările ce s-au opus respectivelor argumente prin întâmpinare, iar cererea de apel conţinea solicitarea de a se administra dovada cu înscrisuri dar şi orice alte dovezi a căror necesitate ar reieşi din dezbateri, era în mod evident vorba de o solicitare care se reitera de o manieră mai detaliată în faţa instanţei, iar nu de o cerere de probe expusă pentru prima dată la termenul de judecată, care să fi fost afectată de viciul tardivităţii.

Înalta Curte notează că ar constitui un formalism excesiv interpretarea potrivit căreia încuviinţarea probelor este îngăduită numai în măsura în care ele sunt detaliat descrise şi indicate în cererea de apel, dat fiind faptul că legea procesuală oferă remedii pentru ipoteza în care instanţa se află în faţa unor cereri neclare ori lacunare, anume posibilitatea de a cere părţilor lămuririle necesare spre a se putea asigura aflarea adevărului în cauza dedusă judecăţii. În acest sens sunt prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. conform cărora "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Nu în ultimul rând, obligaţia instanţei de a manifesta rol activ pentru aflarea adevărului, astfel cum transpare din norma procedurală enunţată şi din prevederile art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. (conform căruia "Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.") corelată cu dreptul oricărei părţi la un proces echitabil - astfel cum este configurat acest drept cu valoare de principiu prin art. 6 din C. proc. civ. - impunea ca instanţa să aprecieze asupra utilităţii şi concludenţei probelor propuse pe teza probatorie referitoare la situaţia pe care terenul o avea anterior momentului la care reclamanta a pretins că a debutat fapta ilicită imputată recurentului pârât, pentru că lămurirea acestei situaţii era esenţială pentru calificarea conduitei supuse analizei (anume aceea de a se fi instituit o funcţie non aedificandi) ca una cu caracter ilicit, iar acest aspect era unul care forma obiect de devoluţiunii în raport, pe de o parte, de prevederile art. 478 alin. (2) şi 479 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 205 din C. proc. civ. şi, pe de altă parte, de criticile care se regăseau în cererea de apel corelate cu apărările ce li se opuneau prin întâmpinarea depusă de reclamanta intimată.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurentul a şi depus, anexat cererii de recurs, înscrisuri care privesc aspectul menţionat, al situaţiei tehnico economice a terenului anterior anului 2005, dreptul de a depune şi implicit de a fi analizate aceste probe fiind recunoscut oricărui recurent (desigur sub condiţia încuviinţării lor de instanţa de recurs) prin dispoziţiile art. 492 raportat C. proc. civ. Înscrisurile au fost încuviinţate de Înalta Curte şi, dat fiind faptul că ele se referă la un aspect care este esenţial pentru a se stabili existenţa sau nu a caracterului ilicit al faptei ce se impută recurentului pârât, iar acest aspect nu a fost lămurit în de instanţele ierarhic inferioare pe baza unui probatoriu complet, se impune ca, reţinând incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., să se dispună rejudecarea cauzei spre a stabili corect şi complet situaţia de fapt, printr-o analiză coroborată a acestor probe cu cele administrate la judecata în primă instanţă.

Având în vedere că cel de-al doilea motiv de recurs se referă la soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, iar în ipoteza în care instanţa de recurs ar stabili că este eronată menţionata soluţie ar deveni de prisos, cel puţin parţial, analiza relativă la fondul pretenţiei în despăgubire formulată de reclamanta intimată, urmează a fi analizate şi criticile din cadrul acestui motiv de recurs. Urmare a acestei analize se va putea determina limitele rejudecării determinate de considerentele expuse în cadrul analizei referitoare la primul motiv de recurs.

Este de remarcat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost invocată de pârâţi la judecata în primă instanţă a cauzei, prima instanţă soluţionând această excepţie în sensul respingerii ei, ca neîntemeiată; motivele adoptării acestei soluţii au fost expuse în încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2016.

Respectiva soluţie a instanţei de fond a fost (şi ea) atacată cu apel de Municipiul Bucureşti.

Fiind în prezenţa unei soluţii pronunţate de prima instanţă, instanţa de apel avea a realiza controlul judiciar al respectivei soluţii, iar nu a analiza din nou excepţia de prescripţie în coordonatele în care ea fusese susţinută în faţa primei instanţe, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (5) din C. proc. civ. - conform cărora "(5) încheierea prin care s-a respins excepţia, precum şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel" - şi cele ale art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc limitele judecăţii în calea de atac astfel:, Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", respectiv, Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".

Ţinând seama de exigenţele care rezidă din normele procedurale enunţate, se impune a se constata că instanţa de apel putea analiza doar criticile pe care pârâtul apelant le-a formulat cu privire la considerentele pentru care prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, şi că o analiză care ar fi depăşit aceste limite ar fi reprezentat o încălcare a legii.

Or, verificând conţinutul cererii de apel, Înalta Curte constată că argumentele critice expuse de apelant relativ la considerentele pentru care prima instanţă a adoptat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune au privit un singur aspect, anume acela că a fost greşit stabilită data de 13 decembrie 2012 ca fiind momentul la care reclamanta a cunoscut paguba şi persona responsabilă de aceasta. În acest context, pârâta apelantă a susţinut că trebuia să se reţină că reclamanta cunoscut respectivele aspecte încă de la data 23 februarie 2012, aşa cum a recunoscut ea însăşi prin concluziile scrise depuse la data de 16 martie 2016, consecinţa fiind aceea a stabilirii datei de 23 februarie 2012 ca moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Această critică referitoare la greşita identificare a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie a fost analizată de instanţa de apel şi a fost găsită întemeiată, însă soluţia de respingere a excepţiei a fost menţinută pentru considerentul că acţiunea pendinte a fost depusă la data de 18 februarie 2015, dată care se situează înăuntrul termenului de prescripţie în raport de data indicată de apelant - cea din 23 februarie 2012 -, ţinând seama de prevederile art. 183 alin. (1) din C. proc. civ.

Nefiind învestită instanţa de apel să verifice legalitatea soluţiei primei instanţe din perspectiva calificării faptei reclamate ca ilicite drept o faptă continuă şi susceptibilă să genereze prescripţii succesive în timp, nu exista cadrul legal pentru realizarea unei judecăţi referitoare la aceste aspecte.

Ca atare, argumentele expuse în recurs referitor la asemenea trăsături pe care le atribuie faptei ilicite imputate (de reclamanta intimată) recurentului pârât sunt formulate cu neobservarea nu numai a limitelor în care instanţa de apel se putea pronunţa potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 499 alin. (1) din C. proc. civ., dar şi a principiului contradictorialităţii, corespunzător rigorilor care sunt stabilite prin art. 14 alin. (2) - (4) din C. proc. civ.:, (2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu".

În concluzie, Înalta Curte reţine că nu există temei spre a se constata nelegalitatea deciziei recurate pentru considerentul că aceasta nu conţine o analiză relativă la aspectele care, deşi evocate în cererea de recurs, nu au fost deduse spre judecată, în etapa apelului, ca şi critici împotriva hotărârii primei instanţe. Se cuvine a fi subliniat că însăşi premisa de la care porneşte recurentul în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs este eronată, anume aceea că "instanţa de apel s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de apelanta-pârâtă, cu încălcarea normelor care reglementează instituţia prescripţiei extinctive" o asemenea premisă ignoră în mod evident particularităţile expuse anterior ale judecăţii ce se realizează în calea de atac a apelului şi conţinutul cererii de apel pe care a partea însăşi dedus-o spre analiză în etapa apelului.

Totodată, este de observat că recurentul afirmă că nu a abandonat în apel susţinerea în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2005, iar instanţa de apel ar fi reţinut eronat o atare situaţie. Această afirmaţie este însă una lipsită de orice argumentare, nefiind indicat vreun reper de natură a permite identificarea vreunei critici prin care să se fi dedus instanţei de apel, spre evaluare, chestiunea legată de începerea curgerii termenului de prescripţie în anul 2005, şi care să fi rămas neobservată instanţei de prim control judiciar. Ca atare, se constată caracterul vădit nefundat al acestei afirmaţii a recurentului.

Pe de altă parte, formularea direct în recurs a criticilor referitoare la curgerea unor termene de prescripţie succesive, raportat la caracterul de continuitate al faptei ilicite imputate de reclamanta intimată, şi a criticilor referitoare la necesitatea stabilirii datei la care a început să curgă termenul de prescripţie ca fiind data adoptării HCGMB 27 din 30 ianuarie 2012 ori cel mult data la care această ultimă hotărâre a fost adusă la cunoştinţă publică (anume 17 februarie 2012), nu poate determina analiza lor în această etapă procesuală. Un astfel de demers analitic ar avea caracter omissio medio, şi ar fi contrar atât exigenţelor impuse de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. - care stabileşte că hotărârea supusă controlului judiciar în recurs este cea a instanţei de apel - cât şi prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. conform cu care "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Înalta Curte notează că nu poate forma obiect de analiză nici argumentul invocat de recurent pentru prima dată în cadrul concluziilor orale expuse în şedinţa publică din data de 18 februarie 2010 - anume acela prin care se invocă viciul procedural reprezentat de faptul că cererea de chemare în judecată ar fi fost depusă prin scrisoare simplă, iar nu prin scrisoare recomandată - pentru că el priveşte un aspect de nelegalitate (a soluţiei din apel) de sine stătător, şi nu are aptitudinea de a învesti instanţa de recurs de vreme ce nu a fost formulat înăuntrul termenului de recurs imperativ stabilit prin art. 485 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.

Împrejurarea că prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar partea consideră că acest ultim argument ar fi subsumat aceluiaşi motiv de casare nu este de natură a conduce la o altă concluzie pentru că cerinţa legală a dezvoltării motivelor recursului (cerinţă reglementată sub sancţiunea nulităţii prin art. 486 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) din C. proc. civ.) semnifică obligaţia părţii recurente de a concretiza în condiţiile legii viciile de nelegalitate pe care le atribuie hotărârii pe care o atacă, nefiind suficient să indice una sau mai multe dintre ipotezele legale abstracte care permit, de principiu, casarea unei hotărâri susceptibile de recurs.

Obligaţia legală de motivare a recursului înseamnă arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., dar mai ales dezvoltarea acestuia prin indicarea aspectelor de nelegalitate care (în opinia părţii recurente) ar afecta judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată corespunzător motivului de nelegalitate invocat, pentru că numai o asemenea dezvoltare este de natură a permite realizarea controlului judiciar corespunzător exigenţelor art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. - care consacră principiului legalităţii căilor de atac -, precum şi celor ce rezidă din art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - care consacră obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Astfel, simpla invocare a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este de natură a permite părţii recurente să concretizeze, după împlinirea termenului în care este îndreptăţită să formuleze motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor (în conformitate cu prevederile art. 486 coroborat cu art. 485 din C. proc. civ.) critici noi care vizează aspecte de nelegalitate care nu au corespondent în motivele ce au fost depuse înăuntrul termenului menţionat.

Motivul de recurs (al patrulea, potrivit numerotării date de recurent) care se referă la neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu vor fi analizate în cadrul prezentului recurs, faţă de împrejurarea că, nefiind deplin lămurită situaţia de fapt, nu este posibil a se verifica modalitatea de aplicare a prevederilor art. 998 - 999 C. civ. Totodată, este de menţionat că în dezvoltarea acestui motiv de recurs se regăsesc ample argumente care tind a determina o reevaluare a probelor administrate. Însă, o atare reevaluare este incompatibilă cu judecata pe care art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. o permite în etapa recursului, astfel că respectivele argumente nu pot fi analizate de Înalta Curte.

În ce priveşte critica referitoare la împrejurarea că instanţa de fond ar fi stabilit prin considerente existenţa prejudiciului cauzat de recurentă intimatei reclamante în limite mai largi decât cele pentru care acţiunea a fost timbrată - această constatare fiind confirmată prin decizia instanţei de apel -, se constată că este fondată.

Obligaţia de a plăti taxa de timbru pentru acţiunile în justiţie este stabilită cu valoare de regulă prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, excepţiile de la această regulă fiind reprezentate de acele cereri introduse la instanţele judecătoreşti care sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru "în cazurile anume prevăzute de lege".

Art. 33 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabileşte că "(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege.

(2) Dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei."

Pe de altă parte, sancţiunea netimbrării unei cereri de chemare în judecată este explicit stabilită prin art. 197 din C. proc. civ. în sensul că "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii."

În lumina normelor juridice menţionate, concluzia care se impune este aceea că achitarea taxei judiciare de timbru constituie o condiţie care interesează însăşi legalitatea şi limitele învestirii instanţei spre a soluţiona raportul juridic litigios, plata acestei taxe impunându-se a se efectua - ca regulă - anticipat soluţionării litigiului (după ce instanţa a procedat la înştiinţarea părţii ce o datorează despre cuantumul ei).

Raportat la aceste exigenţe legale şi la caracterul imperativ al normelor care le instituie, trebuie reţinut că, în condiţiile în care s-a constatat că reclamanta intimată a achitat taxa judiciară de timbru numai în limita pretenţiei de a primi despăgubiri în sumă de 2.500.000 RON, era necesar ca instanţa să analizeze temeinicia demersului judiciar în limitele corespunzătoare acestei sume, şi să dea dezlegări doar în aceste limite, orice statuare făcută cu depăşirea respectivelor limite fiind contrară legii.

Astfel, constatând instanţa că prejudiciul real a avut o întindere mai mare decât cel în privinţa căruia a fost legal învestită (din perspectiva condiţiei de timbrare a acţiunii) să tranşeze raportul juridic litigios, au fost nesocotite atât exigenţele impuse de prevederile menţionate ale O.U.G. nr. 80/2013 dar şi sancţiunea nulităţii parţiale (pentru partea ce excede cuantumului de 2.500.000 RON) ce rezidă fără echivoc din prevederile art. 197 C. civ. Constatarea criticată, care se regăseşte în considerentele hotărârii, reprezintă o statuare în privinţa unui prejudiciu (reprezentat de diferenţa între valoarea pentru care s-a timbrat şi valoarea rezultată din expertiza judiciară) pentru care nu a fost achitată taxa de timbru, fiind de natură fi privită ca o veritabilă dezlegare a raportului juridic litigios în privinţa acestei părţi de prejudiciu.

De aceea, Înalta Curte apreciază că reprezintă expresia unei greşite aplicări a prevederilor legale menţionate aprecierea instanţei de apel că ar fi nefondate criticile relative la constatarea ce se regăseşte în hotărârea primei instanţe în sensul că prejudiciul suferit de reclamantă ca efect al faptei imputate - în speţă - pârâtului recurent se cuantifică la valoarea de 7.896.786 RON. Acest cuantum în mod evident nu "se încadrează" în cel de 2.500.000 RON pentru care a fost achitată taxa de timbru - cum greşit a reţinut instanţa de apel -, el fiind de cca 3 ori mai mare decât suma pentru care s-a achitat taxa ce constituie una dintre condiţiile de stabilire a limitelor învestirii instanţei. De asemenea, împrejurarea că respectiva constatare se regăsea numai în considerentele sentinţei nu era de natură a conduce, prin ea însăşi, la concluzia lipsei de temeinicie a criticii dat fiind că, potrivit art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., calea de atac poate fi exercitată şi împotriva considerentelor, cu scopul înlăturării celor care nu au legătură cu judecarea procesului sau care conţin constatări de fapt care prejudiciază partea.

În condiţiile în care partea reclamantă a stabilit limitele învestirii instanţei prin plata unei taxe de timbru care corespunde doar unei părţi din valoarea stabilită prin raportul de expertiză, această parte nu era îndreptăţită să obţină o dezlegare a raportului juridic litigios (şi) în privinţa valorii pentru care nu a timbrat. Prin simetrie, partea pârâtă nu trebuia să facă apărări, şi nu poate fi ţinută de dezlegări în raport de chestiuni asupra cărora nu s-a realizat o învestire legală a instanţei de judecată.

Aceste erori de judecată atrag incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte urmează a dispune, în temeiul prevederilor art. 496 şi 497 din C. proc. civ., casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei pentru a fi rejudecată în apel.

În etapa rejudecării, urmează a fi lămurită situaţia de fapt, ţinând seama atât de criticile formulate de apelantă, de apărările şi precizările opuse de intimata reclamantă prin întâmpinarea depusă în calea de atac, cât şi de ansamblul probelor ce au fost administrate în derularea procesului şi, eventual, a celor care vor fi administrate ca efect al necesităţii rezultate din dezbateri.

În acest context, ţinând seama de caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel va stabili dacă şi în ce măsură interdicţia de edificare (invocată de reclamantă ca element central al demersului de angajare a răspunderii civile delictuale) a afectat terenul reclamantei în coordonatele reţinute de prima instanţă, anume dacă respectivul teren a devenit neconstruibil ca efect al actului de autoritate emis de municipalitate în anul 2005 şi şi-a redobândit însuşirea de a fi construibil ca efect al adoptării HCGMB prin care a fost aprobat - în anul 2012 - noul PUZ pentru imobilul din str. x.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 64A din data de 21 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2020.

GGC - LM