County council's tort claim against theater fails as no prejudice or unlawful act shown

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 15 mai 2018, aşa cum a fost precizată, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi a chemat în judecată pe pârâtul Teatrul pentru Copii şi Tineret Luceafărul Iaşi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 648.044,94 RON cu titlu de despăgubiri. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile din Noul C. proc. civ., art. 792 şi urm. C. civ., art. 1349 şi următoarele din C. civ., Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică.

Pârâtul Teatrul pentru Copii şi Tineret Luceafărul Iaşi a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţii procesuale şi apărări de fond.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1413 din 2 octombrie 2018, Tribunalul Iaşi a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul Teatrul pentru Copii şi Tineret Luceafărul Iaşi. A respins cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi în contradictoriu cu pârâtul Teatrul pentru Copii şi Tineret Luceafărul Iaşi. A obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi, prin care a solicitat schimbarea în tot a Sentinţei nr. 1413/2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. x/2018 şi, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În drept, a invocat Noul C. proc. civ., art. 792 şi urm., art. 1349 şi urm. C. civ., Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, cu modificările şi completările ulterioare, Legea administraţiei publice locale.

Intimatul Teatrul pentru Copii şi Tineret Luceafărul Iaşi a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca fiind neîntemeiat.

Prin Decizia nr. 195/2019 din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul formulat de Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi, prin Preşedinte, împotriva Sentinţei civile nr. 1413 pronunţată la 2 octombrie 2018 de Tribunalul Iaşi.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Se susţine că Decizia civilă nr. 195/2019 este greşită, deoarece Curtea de Apel Iaşi a omis a reţine că Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi, în calitate de instituţie care a permis şi a aprobat efectuarea tuturor îmbunătăţirilor/cheltuielilor în funcţionarea unei unităţi de alimentaţie publică în subsolul său, nu a cerut vreodată acordul Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi pentru închirierea spaţiului sau efectuarea de lucrări de construcţie şi amenajare şi nu a gestionat cu responsabilitate spaţiul aflat în administrarea sa, permiţând să se efectueze lucrări de amenajare a imobilului fără acordul prealabil al proprietarului.

Se arată că s-a creat un prejudiciu patrimoniului public al judeţului Iaşi prin actele încheiate în mod direct de către Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi sau prin cele încheiate cu acordul acestuia, întrucât nu i s-a comunicat până la data declanşării litigiului nr. 17829/24/2014 faptul că spaţiul licitat şi adjudecat de către SC A. SRL Iaşi a făcut obiectul mai multor înţelegeri între Teatrul "Luceafărul" şi diverse societăţi comerciale (SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL).

Instanţa de apel nu a reţinut că răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul, Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi, este angajată în faţa unei fapte ilicite (permiterea lucrărilor de amenajare fără acceptul proprietarului), aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul ce a fost produs, precum şi a vinovăţiei administratorului spaţiului din Iaşi, str. x (Teatrul "Luceafărul"), care a acţionat culpabil când nu a solicitat acceptul Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi la angajarea cheltuielilor materiale utile în renovarea şi dotarea spaţiului de către societatea comercială, cu care Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi nu a avut niciodată niciun raport juridic.

Se mai arată şi faptul că Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi nu şi-a dat niciodată acceptul pentru lucrările efectuate de către SC D. Iaşi în spaţiul aflat în imobilul din Iaşi, str. x, spaţiu aflat în administrarea Teatrului pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi, instituţie publică cu personalitate juridică, cu sediu şi patrimoniu propriu, din a cărui gestionare culpabilă a rezultat obligarea reclamantei la plata sumei de 648.044,94 RON, cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

Apreciază că opinia instanţei de fond, cât şi a celei de apel, referitoare la aşa-zisa avizare de către Consiliul Judeţean Iaşi a Contractului de închiriere nr. x/1999, în calitate de reprezentant al Judeţului Iaşi, "cu toate efectele pe care le implică şi derivă din acesta", constituie o apreciere contrară legii, atât timp cât nici Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi de la acea dată şi nici Consiliul Judeţean Iaşi nu au cunoscut că spaţiul licitat şi adjudecat de către SC A. SRL Iaşi în anul 1999 a făcut obiectul mai multor înţelegeri între Teatrul "Luceafărul" şi diverse societăţi comerciale (SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL).

Simpla avizare, în anul 1999, a contractului de închiriere de către un funcţionar public din cadrul Serviciului Patrimoniu nu poate echivala cu acordul Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi, reprezentat prin Preşedinte - pentru modul în care conducerea unităţii de cultură a înţeles să administreze imobilul ce îi fusese încredinţat.

Legea administraţiei publice locale aplicabilă la acea dată (Legea nr. 69/1991) prevedea la art. 70 alin. (2) că "Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoane fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie".

Or, Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi nu a parafat niciodată vreun contract de închiriere, subînchiriere ori contract de lucrări şi nici nu a delegat pe altcineva în acest sens în ceea ce priveşte spaţiul ocupat de Teatrul "Luceafărul", iar instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile legale de la data perfectării contractelor, fapt ce a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi este cel care a permis şi aprobat efectuarea tuturor lucrărilor şi transformarea unui spaţiu dedicat activităţilor culturale în unitate de alimentaţie publică.

Mai mult decât atât, proprietarul spaţiului, Judeţul Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi nu a beneficiat în niciun moment de plata chiriei pentru spaţiul aflat în administrarea Teatrului pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi, instituţia de cultură fiind singura beneficiară a plăţii chiriei.

În mod greşit a constatat instanţa de apel că s-ar fi produs o creştere a valorii patrimoniului Judeţului Iaşi, deşi acesta nu este beneficiar al lucrărilor efectuate, nici a chiriei încasate de Teatrul "Luceafărul".

Contrar legii, instanţa de apel nu a reţinut în sarcina intimatului Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi, în calitatea sa de administrator al bunului, activitatea nejudicioasă şi nediligentă în administrarea spaţiului, respectiv săvârşirea unei fapte ilicite constând în omisiunea solicitării acordului proprietarului pentru efectuarea lucrărilor de amenajare şi permiterea efectuării acestor lucrări în lipsa acestui acord, întrucât, potrivit Legii administraţiei publice locale, valabile la data perfectării Contractului de închiriere nr. x/1999, Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, ca reprezentant al Judeţului Iaşi, trebuia să-şi exprime acordul cu privire atât la închirierea spaţiului, cât şi la demararea lucrărilor de construcţie, fapt ce nu s-a petrecut.

Se susţine că prin omisiunea de înştiinţare, respectiv de solicitare a acceptului de la proprietarul bunului - Judeţul Iaşi, Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi a săvârşit o faptă ilicită realizată cu intenţie, întrucât autorul a prevăzut consecinţele conduitei sale şi a urmărit sau a acceptat producerea acestora, respectiv plata de către proprietar a lucrărilor de construire şi amenajare a spaţiului aflat la subsolul instituţiei de cultură.

Deşi a arătat instanţei de apel că existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei rezultă din materialitatea faptei (omisiunea de a solicita acceptul proprietarului), mai precis din modalitatea în care Teatrul "Luceafărul" a stabilit să pună în practică activitatea ilicită, fără aprobarea proprietarului, la închiriere, la efectuarea de lucrări şi la încasarea chiriei de care a beneficiat, Curtea de Apel Iaşi nu a înţeles să ţină cont de aceasta.

Chiar dacă fapta a fost săvârşită din culpă, sub forma imprudenţei sau neglijenţei în gestionarea bunului imobil aflat în administrare, este vorba de o faptă săvârşită cu vinovăţie, cauzatoare de prejudiciu, atât în situaţia comiterii ei prin imprudenţa (când autorul, Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi, prevăzând sau trebuind să prevadă urmarea păgubitoare a activităţii sale, prin obligarea proprietarului Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi prin Consiliul Judeţean Iaşi la plată în urma unei îmbogăţiri fără justă cauză, deşi a crezut şi sperat că ea nu va interveni), precum şi în situaţia când prejudiciul s-a produs din cauza unei activităţi neglijente, de proastă administrare a bunului imobil aparţinând domeniului public al Judeţului Iaşi, (prin omiterea fără justificare de înştiinţare şi de solicitare a acceptului pentru lucrările de amenajare a spaţiului, autorul - Teatrul "Luceafărul" nu ar fi prevăzut consecinţa, deşi trebuia şi putea să o prevadă).

Susţine recurentul că din considerentele Deciziei civile nr. 195/2019, rezultă că nu s-a ţinut cont de art. 1358 din Noul C. civ., care statuează drept criterii particulare de apreciere a vinovăţiei faptul că trebuie a se ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Or, este incidentă situaţia în care un profesionist (manager al Teatrului pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi) a produs o pagubă proprietarului bunului imobil, prin activitatea sa şi a prevăzut urmările faptei ilicite, având prezumat nivelul de cunoaştere şi de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor şi a urmărilor păgubitoare provocate de acestea.

Răspunderea civilă este angajată odată ce pârâtul a ales să săvârşească o faptă ilicită, permiţând SC D. Iaşi să efectueze lucrări de amenajare fără acordul proprietarului, deşi i-ar fi stat în putere şi în obligaţii să înştiinţeze recurentul în prealabil pentru fiecare cheltuială/modificare a imobilului şi să solicite acceptul formal, lucru ce nu s-a împlinit.

Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi a înţeles să arate instanţei de apel că, urmare tocmai unei fapte ilicite, reprezentată de nesolicitarea acceptului proprietarului pentru efectuarea de lucrări de amenajare în imobilul din Iaşi, str. x, a fost produs un prejudiciu Judeţului Iaşi prin Consiliul Judeţean Iaşi, existând un raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, iar atitudinea subiectivă a Teatrului pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi prin conducerea sa (manager) a fost una culpabilă, pe întreaga perioadă a efectuării lucrărilor.

Se apreciază că ne aflăm în prezenţa a două elemente ale vinovăţiei: unul obiectiv, ce constă în încălcarea unei obligaţii juridice, de aducere la cunoştinţa conducerii Consiliului Judeţean Iaşi a lucrărilor de amenajare şi de solicitare a acceptului Judeţului Iaşi prin Consiliul Judeţean Iaşi şi un altul subiectiv, respectiv atitudinea administratorului imobilului de a înţelege şi de a-şi asuma consecinţele faptelor pe care le-a săvârşit, respectiv prin obligarea Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi la plata sumei de 634.014,84 RON, cu titlu de pretinsă îmbogăţire fără justă cauză şi cheltuieli de executare.

Consideră că sunt îndeplinite toate cele patru elemente de sine stătătoare, independente, pentru antrenarea răspunderii civile pentru fapta proprie a Teatrului pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi, aceasta putând lua naştere numai prin concursul tuturor condiţiilor: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei, fie sub forma intenţiei în producerea prejudiciului (art. 16 alin. (2) C. civ.), fie a culpei prin imprudenţă (art. 16 alin. (3) C. civ.).

Recurentul solicită instanţei de judecată să stabilească felul vinovăţiei pârâtului în prezenta cauză, atunci când a acţionat în dispreţul legii, asumându-şi în totalitate prerogativele de posesie, folosinţă şi dispoziţie cu privire la bunul imobil aflat în administrare, despre care avea cunoştinţă că se află în proprietatea altcuiva (a Judeţului Iaşi), dar nu a ţinut cont de acest fapt.

Mai mult decât atât, nu a existat nicio constrângere din partea Unităţii Administrativ Teritoriale a Judeţului Iaşi prin Consiliul Judeţean Iaşi privind obligarea Teatrului "Luceafărul" la închirierea spaţiului şi la amenajarea sa ulterioară în unitate de alimentaţie publică (restaurant), scop pentru care imobilul nu avea cum să fie proiectat iniţial. Consideră că se află în situaţia unei culpe grave (culpa lata), căci orice persoană cu un minim de diligentă putea să prevadă rezultatul faptei, cu atât mai mult un manager public care era obligat prin natura funcţiei sale şi conform pregătirii sale să efectueze toate demersurile legale şi să nu accepte efectuarea de lucrări în spaţiul pe care îl administra fără un acord prealabil din partea proprietarului.

Pentru toate aceste considerente, solicită instanţei să dispună admiterea recursului aşa cum a fost formulat, să caseze Decizia civilă nr. 195/2019 a Curţii de Apel Iaşi şi, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi, în consecinţă, să fie obligat pârâtul Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi la plata sumei de 648.044,94 RON.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi împotriva Deciziei nr. 195 din 18 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la 20 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, având în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora dispoziţiile C. proc. civ. se aplica numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum şi faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior datei de 15 februarie 2013.

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În speţa de faţă, recurentul apreciază că în mod nelegal instanţa anterioară nu a observat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce-l priveşte pe intimatul-pârât Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi, răspundere fundamentată pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. din Noul C. civ.

Instanţa de apel a reţinut că, faţă de perioada în care s-au efectuat lucrările de îmbunătăţire asupra spaţiului situat în Iaşi, str. x, anume 2007 - 2008, sunt incidente în speţă dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală din C. civ. anterior, anume 998 - 999 din C. civ. 1864, dispoziţii legale în vigoare până la data de 1 octombrie 2011, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., acest aspect nefăcând obiectul criticilor din cererea de recurs.

Conform textelor normative anterior menţionate, "Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara" - art. 998 C. civ., iar "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa" - art. 999 C. civ.

Raportat la aceste prevederi legale, în mod corect au constatat instanţele anterioare că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite, cu precizarea că atât practica judiciară, cât şi literatura juridică sunt unanime în a considera că numai o faptă ilicită poate să atragă, după sine, răspunderea civilă delictuală; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei (vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat).

În ceea ce priveşte primul element al răspunderii civile delictuale - prejudiciul - acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.

În speţa de faţă, recurentul-reclamant pretinde producerea unui prejudiciu întrucât prin Sentinţa civilă nr. 13892 din 9 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 53/2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC D. SRL în contradictoriu cu intervenientul Judeţul Iaşi - Consiliul judeţean Iaşi prin Preşedinte, fiind obligat acesta la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 634.014,84 RON (echivalentul sumei de 140.892,18 euro la un curs euro de 4.5 RON la data pronunţării), cu titlu de contravaloare actualizată a lucrărilor de îmbunătăţire şi amenajare efectuate în anii 2007 - 2008.

Astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Legiuitorul a recunoscut prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ. autoritate de lucru judecat şi considerentelor cu valoare decizională, adică acelora care conţin soluţii asupra unor puncte litigioase ale procesului de aşa manieră încât doar felul în care au fost aduse în faţa judecăţii (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului) face ca astfel de soluţii să nu se regăsească în dispozitiv.

Aşadar, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul, şi motivele care susţin soluţia (în absenţa cărora aceasta nu ar avea vreun înţeles, permiţând reluarea la nesfârşit a litigiilor), precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Or, în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/2014, prin hotărârile anterior menţionate s-au reţinut ca temei de drept dispoziţiile legale privind îmbogăţirea fără justă cauză, Judeţului Iaşi - Consiliul judeţean Iaşi profilându-i efectuarea lucrărilor de investiţii, care i-au majorat patrimoniul, prin încorporarea în bunul său imobil a unor lucrări care i-au sporit valoarea, cu diminuarea fără temei juridic a patrimoniului pârâtei-reclamante SC D. SRL.

Pe cale de consecinţă, în mod corect au reţinut instanţele anterioare, pornind de la considerentele hotărârilor pronunţate în dosarul menţionat anterior, că nu se poate reţine cauzarea unui prejudiciu reclamantului, acestuia profilându-i efectuarea lucrărilor de investiţii, care i-au majorat patrimoniul.

În aceste condiţii, corect s-a reţinut că prejudiciul presupune o diminuare a patrimoniului, respectiv o pierdere, or în cazul de faţă nu suntem în prezenţa unei astfel de diminuări, reclamantul fiind obligat doar la plata sporului de valoare adus bunului său. Practic, reclamantul a plătit suma de bani respectivă, însă aceasta se regăseşte în valoarea imobilului spaţiu, astfel că nu s-a produs o diminuare a patrimoniului său, iar, în ce priveşte cheltuielile de executare, acestea îi sunt imputabile în mod exclusiv, obligaţia de plată stabilită prin hotărârea judecătorească fiind personală a sa, iar cheltuielile se datorează faptului că nu a înţeles să execute de bună voie dispoziţiile acesteia.

Ca atare, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentului că, în fapt, nu este beneficiar al lucrărilor efectuate, neavând relevanţă în soluţionarea pricinii cine era destinatarul chiriei încasate pentru spaţiul în discuţie.

Pe de altă parte, raportat la situaţia de fapt reţinută de către instanţele anterioare, ce nu mai poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs raportat la motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., se poate observa că nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtului.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, în practica judecătorească noţiunea de faptă ilicită fiind privită în mod extensiv, în sensul că se reţine răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv - stricto sensu -, dar şi atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale unei persoane.

Recurentul susţine că trebuia angajată răspunderea civilă a Teatrului pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi, întrucât această parte a săvârşit o faptă ilicită ce constă în permiterea lucrărilor de amenajare fără acceptul proprietarului, aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul ce a fost produs, precum şi cu vinovăţia administratorului spaţiului din Iaşi, str. x (Teatrul "Luceafărul"), care a acţionat culpabil când nu a solicitat acceptul Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi la angajarea cheltuielilor materiale utile în renovarea şi dotarea spaţiului de către societatea comercială, cu care recurentul reclamant nu a avut niciodată niciun raport juridic şi pentru a cărei activitate de amenajare/funcţionare nu a adoptat niciun act administrativ.

Pentru a analiza îndeplinirea condiţiei existenţei faptei ilicite în cauză, Înalta Curte observă că Judecătoria Iaşi, prin Sentinţa civilă nr. 13892 din 9 decembrie 2016, a reţinut, cu putere de lucru judecat, că lucrările de investiţii au fost executate de SC D. SRL în perioada derulării Contractului de închiriere nr. x/1999, contract ce a fost avizat de către Consiliul Judeţean Iaşi, în calitate reprezentant al Judeţului Iaşi, astfel că respectivul contract a fost însuşit şi de reclamantul Judeţul Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi, cu toate efectele pe care le implică şi derivă din acesta.

De asemenea, situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare în prezentul dosar a fost aceea că, prin contractul de Închiriere nr. x din 2 martie 1999, Teatrul "Luceafărul" - administrator al bunului imobil reprezentând clădire situată în Iaşi, str. x, a transmis cu avizul Consiliului Judeţean, în calitate de proprietar al imobilului în cauză, spaţiul în suprafaţă de 500 mp către SC A. SRL în scopul "desfăşurării unor activităţi adiacente actului cultural (club-cafenea cultural artistică)". Acest contract în forma sa iniţială a fost avizat de Consiliul Judeţean Iaşi prin Şeful Serviciu Patrimoniu de la acea data, ing. E., şi a fost încheiat pentru o perioada de 10 ani.

În aceste condiţii vor fi respinse susţinerile recurentului potrivit cărora avizarea, în anul 1999, a contractului de închiriere de către un funcţionar public din cadrul Serviciului Patrimoniu nu poate echivala cu acordul Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi, reprezentat prin Preşedinte - pentru încheierea contractului şi modul în care acesta a fost executat.

În speţă nu se pune în discuţie incidenţa Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, ce prevedea, la art. 70 alin. (2), că "Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoane fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie", câtă vreme nu s-a invocat nulitatea contractului de închiriere ce a fost încheiat de administratorul imobilului, pârâtul din prezenta cauză, iar o instanţă judecătorească, cu putere de lucru judecat, i-a dat eficienţă, considerând că a fost însuşit de către reclamant.

Faptul că pârâtul nu a adus la cunoştinţă Consiliului Judeţean Iaşi că spaţiul licitat şi adjudecat de către SC A. SRL Iaşi a făcut obiectul mai multor înţelegeri între Teatrul "Luceafărul" şi diverse societăţi comerciale (SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL) şi că s-au efectuat lucrări de amenajare a imobilului nu poate fi imputat acestuia ca faptă ilicită, câtă vreme nu s-a făcut dovada că aceasta intra în atribuţiile sau obligaţiile sale.

Este adevărat că, ulterior încheierii Contractului de închiriere nr. x din 2 martie 1999, spaţiul închiriat a făcut obiectul unor cesiuni succesive, şi anume: Contractul de cesiune dintre SC A. SRL şi SC B. SRL înregistrat sub nr. x din 8 martie 1999; Contractul de concesiune nr. x din 11 mai 2005 încheiat între SC B. SRL şi SC C. SRL; Contractul de cesiune încheiat între SC C. SRL şi SC D. SRL sub nr. x din 15 noiembrie 2007, dar această împrejurare nu este de natură a determina constatarea unei fapte ilicite în sarcina pârâtului în măsura în care nu se invocă încălcarea unei obligaţii legale sau contractuale a acestuia.

De asemenea, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că intimatul nu a gestionat cu responsabilitate spaţiul aflat în administrarea sa permiţând efectuarea lucrărilor de amenajare fără acceptul proprietarului, câtă vreme acestea s-au efectuat în baza unui contract de închiriere valabil încheiat, iar, potrivit art. II.1 din contract, spaţiul situat în Iaşi, str. x, a fost închiriat în scopul desfăşurării unor activităţi adiacente actului cultural (club-cafenea cultural artistică).

Aşa cum rezultă, cu putere de lucru judecat, din considerentele sentinţei civile nr. 13892 din 9 decembrie 2016, lucrările de investiţii ce au fost executate de SC D. SRL în perioada derulării Contractului de închiriere nr. x/1999, încheiat cu acordul reclamantului, s-au dovedit a fi absolut necesare şi utile pentru a-i permite să funcţioneze legal, impunând schimbarea funcţionalităţii spaţiului şi amenajarea în vederea desfăşurării activităţii cu specific de alimentaţie publică, lucrările executate pentru amenajare fiind necesare în vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare în conformitate cu cerinţele impuse de destinaţia de spaţiu de alimentaţie publică, deci nu au avut caracter voluptuar.

În aceste condiţii, în mod corect au reţinut instanţele anterioare că nu se poate imputa Teatrului pentru Copii şi Tineret "Luceafărul" Iaşi că a permis şi aprobat efectuarea lucrărilor în discuţie, iar, raportat la situaţia de fapt deja stabilită, se constată că nu s-a făcut dovada existenţei şi a încălcării unor obligaţii ale acestuia care ar putea conduce la concluzia că a administrat în mod nejudicios şi nediligent spaţiul în discuţie şi că ar fi săvârşit fapta ilicită imputată de reclamant.

Nefiind întrunite primele două condiţii necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv existenţa prejudiciului şi a faptei ilicite, Înalta Curte urmează a nu mai analiza celelalte motive de recurs care privesc existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei pârâtului prin raportare la calitatea de profesionist a acestuia, ele neavând relevanţă în soluţionarea pricinii, câtă vreme dispoziţiile C. civ. în materie impun constatarea în mod cumulativ a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, faţă de considerentele menţionate anterior, făcând aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială a Judeţului Iaşi - Consiliul Judeţean Iaşi împotriva Deciziei nr. 195/2019 din 18 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.

GGC - LM