Restored academy's ownership of plot and buildings, rejected institute's appeal and compensation counterclaim.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2011, la 12 decembrie 2011, astfel cum a fost precizată, reclamanta Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti" (A.S.A.S) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului - I.C.P.A. Bucureşti; Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dreptul de proprietate al reclamantei A.S.A.S. asupra terenului în suprafaţă de 5974 mp, având număr cadastral x la P1/1 a cărţii funciare nr. x, nedefinitivă, ce face parte din terenul în suprafaţă de 4,7 ha situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, sectorul 1; să se constate dreptul de proprietate al reclamantei A.S.A.S. asupra construcţiilor constând în: hală de vegetaţie şi laboratoare (1781 mp), depozit demisol (87 mp), magazie (29 mp) amplasate pe terenul de 4,7 ha situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, revenit în proprietatea A.S.A.S.; să se dispună obligarea pârâtului I.C.P.A.

Bucureşti să efectueze formalităţile de predare a construcţiilor menţionate, prin încheierea protocolului de predare-primire, conform art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009; să se constate nulitatea absolută parţială a Protocolului nr. 11550 din 8 martie 2002, precum şi nulitatea absolută în tot a Protocolului nr. 10412 din 22 ianuarie 2008, ambele încheiate între I.C.P.A. Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului, cu privire la suprafaţa de 5974 mp, situată în Bucureşti, B-dul x nr. 61, în baza cărora s-a făcut înscrierea acestor imobile în cartea funciară; să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. x a localităţii Bucureşti, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român, precum şi al dreptului de administrare al I.C.P.A.

Bucureşti cu privire la aceste imobile clădiri şi teren; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al A.S.A.S. în cartea funciară specială nr. 114970 a localităţii Bucureşti, sector 1 asupra clădirii administrative şi laboratoarelor în suprafaţă de 6.754 mp, garajului în suprafaţă de 900 mp, hală de vegetaţie şi laboratoare (1.781 mp), depozit demisol (87 mp), magazie (29 mp), precum şi asupra terenului pe care sunt amplasate în suprafaţă de 4,7 ha, situate în Bucureşti, B-dul x nr. 61, sector 1; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul I.C.P.A. Bucureşti a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională. Prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. Prin cererea reconvenţională, pârâtul a solicitat obligarea reclamantei A.S.A.S. la plata sumei de 1.024.183,23 RON, reprezentând investiţiile efectuate de I.C.P.A., la care se adaugă şi suma de 109.434,48 RON (valoarea halei model sol, construită de pârât) şi instituirea unui drept de retenţie, în temeiul art. 2495 C. civ., până la efectuarea plăţii sumei menţionate anterior.

Pârâta Agenţia Domeniilor Statului a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus note scrise, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Reclamanta-pârâtă A.S.A.S. a depus întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii reconvenţionale, excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului-reclamant pe capetele de cerere privind obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.024.183,23 RON reprezentând investiţii efectuate de I.C.P.A. şi, respectiv, la plata sumei de 109.434,48 RON, reprezentând contravaloarea halei model sol, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei-pârâte A.S.A.S. cu privire la pretenţiile solicitate prin cererea reconvenţională şi excepţia lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 21 decembrie 2012, tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes invocate de pârâtul-reclamant I.C.P.A. Bucureşti prin întâmpinare, ca fiind neîntemeiate; a luat act de renunţarea reclamantei-pârâte la excepţiei netimbrării cererii reconvenţionale, invocată prin întâmpinarea la cererea reconvenţională; a unit cu fondul cauzei excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de reclamanta-pârâtă A.S.A.S. prin întâmpinarea formulată în cauză; a respins excepţia lipsei de interes invocate prin întâmpinarea la cererea reconvenţională de către reclamanta-pârâtă, ca fiind neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român cu referire la capetele 1, 2, 5 şi 6 ale cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român cu referire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, ca fiind lipsită de obiect; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român cu privire la cererea de declarare a nulităţii absolute a Protocolului nr. 10412 din 22 ianuarie 2008; a prorogat soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la cererea de declarare a nulităţii absolute a Protocolului nr. 11550 din 8 martie 2002 până la înaintarea la dosarul cauzei a unei copii certificate conform cu originalul a actului contestat pentru nulitate în integralitatea sa.

Prin încheierea de şedinţă din 6 februarie 2013, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a O.C.P.I., apreciind că acesta nu figurează ca subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, comunicarea hotărârii judecătoreşti pentru efectuarea cuvenitelor menţiuni, dacă este cazul, asigurând pe deplin finalitatea urmărită de reclamant prin promovarea cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 6 martie 2013, reclamanta-pârâtă a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că, în ceea ce priveşte capătul 1 de cerere, prin care solicită constatarea dreptului de proprietate al reclamantei A.S.A.S. asupra terenului în suprafaţă de 5.974 mp având număr cadastral x la P1/1 a C.F. specială nr. 80684 nedefinitivă, ce face parte din întreg imobilul teren în suprafaţă de 4,7 ha situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, acesta constituie o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 555 - 566 C. civ. şi nu o acţiune în constatare.

De asemenea, reclamanta-pârâtă a precizat faptul că, în ceea ce priveşte constatarea dreptului de proprietate al A.S.A.S. asupra construcţiilor constând în: hală de vegetaţie şi laboratoare (1781 mp), depozit demisol (87 mp) şi magazie (29 mp), amplasate pe terenul în suprafaţă de 4,7 ha situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, sector 1 revenit în proprietatea A.S.A.S., reclamanta înţelege să îşi apere drepturile, în principal, pe calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) şi art. 31 din Legea nr. 45/2009 coroborate cu dispoziţiile art. 563 şi următoarele C. civ., iar în subsidiar, invocă accesiunea imobiliară prevăzută de art. 567 şi următoarele C. civ.

La 14 martie 2013 pârâtul-reclamant I.C.P.A. a depus la dosar cerere prin care a invocat: excepţia inadmisibilităţii cererii principale precizate, excepţia lipsei de obiect a capătului 3 de cerere şi excepţia tardivităţii acţiunii principale.

Prin încheierea de şedinţă din 8 mai 2013, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la cererea de declarare a nulităţii absolute a Protocolului nr. 11550 din 8 martie 20012, pentru aceleaşi considerente pentru care, prin încheierea de şedinţă din 21 decembrie 2012, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la cererea de declarare a nulităţii absolute a Protocolului cu nr. 10412 din 22 ianuarie 2008, reţinând că legitimare procesuală în cadrul unei cereri de declarare a nulităţii unui act au autorii actului, premisă ce nu este întrunită în speţa de faţă.

Totodată, tribunalul a luat act de faptul că pârâtul I.C.P.A. renunţă să mai susţină excepţia de inadmisibilitate, având în vedere faptul că prin precizarea depusă la dosar reclamanta arată că formulează o cerere în revendicare; cu privire la aceeaşi excepţie, întemeiată pe cea de-a două teză, tribunalul a respins excepţia de inadmisibilitate, având în vedere precizarea acţiunii formulată de A.S.A.S., aceasta solicitând constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor amplasate pe teren, pe calea acţiunii în revendicare, în principal, iar în subsidiar pe calea accesiunii, urmând ca celelalte apărări formulate de către pârâtul I.C.P.A. să fie avute în vedere de către tribunalul cu prilejul deliberării pe fondul cauzei.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 decembrie 2016, tribunalul a respins cererea de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiilor de nelegalitate invocate de reclamanta A.S.A.S. şi de pârâtul I.C.P.A., reţinând inadmisibilitatea excepţiilor de nelegalitate invocate.

Prin Sentinţa civilă nr. 463 din 5 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea de majorare onorariu expert, formulată de expertul contabil A. şi, în consecinţă, a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 1.000 RON; a obligat pârâtul-reclamant I.C.P.A. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând diferenţă onorariu expert contabil; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului O.C.P.I. şi, în consecinţă, a respins acţiunea principală precizată, formulată de reclamanta pârâtă Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Şişeşti, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul 4 de cerere, formulat de reclamanta pârâtă Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Şişeşti împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii principale precizate, invocate de pârâtul-reclamant I.C.P.A.; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de obiect a capătului 3 al cererii principale precizate, invocată de pârâtul-reclamant I.

C. pen..A; a admis în parte acţiunea principală precizată, formulată de reclamanta-pârâtă în contradictoriu cu pârâţii Institutul Naţional de Cercetare, Dezvoltare pentru Pedalogie, Agrochimie şi Protecţia Mediului, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului şi a constatat dreptul de proprietate al reclamantei A.S.A.S. asupra terenului în suprafaţă de 5.974 mp, având număr cadastral x CF nr. x, identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar B., ce face parte din întreg imobilul teren în suprafaţă de 4,7 ha, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, sector 1; a constatat dreptul de proprietate al reclamantei A.S.A.S. asupra construcţiilor constând în: hală de vegetaţie şi laboratoare în suprafaţă de 1.781 mp (1.783 mp din măsurători), depozit demisol în suprafaţă de 87 mp (85 mp din măsurători) şi magazie în suprafaţă de 29 mp (22 mp din măsurători), amplasate pe terenul în suprafaţă de 4,7 ha, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar B.

şi prin raportul de expertiză construcţii întocmit de expertul tehnic judiciar C.; a obligat pârâtul-reclamant I.C.P.A. să efectueze formalităţile de predare a construcţiilor anterior menţionate, prin încheierea protocolului de predare-primire conform art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009; a dispus rectificarea cărţii funciare nr. x a localităţii Bucureşti Sector 1, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi al dreptului de administrare al pârâtului-reclamant I.C.P.A. cu privire la terenul în suprafaţă de 5.974 mp şi construcţiile constând în: hală de vegetaţie şi laboratoare (1781 mp), depozit demisol (87 mp) şi magazie (29 mp), amplasate pe terenul în suprafaţă de 4,7 ha, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, sector 1; a dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei-pârâte A.S.A.S. asupra terenului în suprafaţă de 5.974 mp (parte din suprafaţa de 4,7 ha), având nr. cadastral x, precum şi asupra construcţiilor amplasate pe acesta, respectiv hală de vegetaţie şi laboratoare în suprafaţă de 1.781 mp (1.783 mp din măsurători), depozit demisol în suprafaţă de 87 mp (85 mp din măsurători) şi magazie în suprafaţă de 29 mp (22 mp din măsurători), situate în Bucureşti, B-dul x nr. 61, în cartea funciară a UAT Bucureşti Sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul 4 de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâtul-reclamant I.C.P.A.

şi cu pârâta A.D.S., având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a Protocolului nr. 11550 din 8 martie 2002 şi a nulităţii absolute a Protocolului nr. 10412 din 22 ianuarie 2008, încheiate între I.C.P.A. Bucureşti şi A.D.S., cu privire la terenul în suprafaţă de 5.974 mp, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, sector 1; a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului-reclamant I.C.P.A. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei-pârâte A.S.A.S., invocate de reclamanta-pârâtă cu privire la cererea reconvenţională; a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant I.C.P.A.

în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.S.A.S.; a obligat pârâtul-reclamant I.C.P.A. la plata către reclamanta-pârâtă A.S.A.S. a sumei de 8.700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii experţi; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei-pârâte A.S.A.S. privind obligarea pârâţilor A.D.S. şi O.C.P.I. la plata cheltuielilor de judecată şi a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului-reclamant I.C.P.A. privind obligarea reclamantei-pârâte A.S.A.S. la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că este învestită cu o acţiune în revendicare imobiliară, neputând fi reţinute apărările pârâtului I.C.P.A., în sensul că reclamanta ar fi învestit instanţa cu o acţiune în constatarea dreptului de proprietate, inadmisibilă faţă de împrejurarea că reclamanta ar avea la dispoziţie calea acţiunii în realizarea dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, invocată de pârâtul I.C.P.A. din perspectiva legilor speciale în materia fondului funciar, tribunalul a constatat că imobilele ce fac obiectul acţiunii în revendicare promovată de reclamanta A.S.A.S. sunt reprezentate de suprafaţa de 5974 mp teren din totalul de 4,7 ha teren situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, precum şi construcţiile constând în: hală de vegetaţie şi laboratoare în suprafaţă de 1781 mp, depozit demisol în suprafaţă de 87 mp şi magazie în suprafaţă de 29 mp, amplasate pe terenul în suprafaţă de 4,7 ha teren, cu privire la care reclamanta invocată dreptul de proprietate recunoscut în favoarea acesteia prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 45/2009.

Tribunalul a constatat că imobilele revendicate în litigiul de faţă sunt reprezentate de parte din terenul în suprafaţă de 4,7 ha şi de construcţiile menţionate în prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, cu privire la care actul normativ dispune în mod expres că se restituie în proprietatea A.S.A.S., aşadar dreptul de proprietate al reclamantei A.S.A.S. este consacrat chiar de dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, nefiind incidentă ipoteza reglementată de art. 6 alin. (2)1, care se referă la terenurile care au fost deja redobândite de către A.S.A.S. în temeiul aplicării legilor fondului funciar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 45/2009.

Tribunalul a apreciat că această concluzie este determinată de topologia textelor de lege, rezultând în mod evident faptul că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 45/2009 reglementează două ipoteze distincte.

Pentru aceleaşi considerente, nu au fost reţinute nici susţinerile pârâtului I.C.P.A. privind tardivitatea cererii principale precizate, promovate de reclamantă, Tribunalul nefiind învestit cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru a fi incident termenul de 18 luni reglementat de acest act normativ. În consecinţă, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii principale precizate, invocate de pârâtul-reclamant I.C.P.A.

De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei de obiect a capătului 3 al cererii principale precizate, invocată de pârâtul-reclamant I.C.P.A., având în vedere că, prin acţiunea precizată, reclamantă nu a revendicat terenul şi construcţiile care i-au fost predate în baza Protocolului de predare-preluare încheiat între M.A.D.R. şi A.S.A.S., înregistrat sub nr. x din 10 noiembrie 2011 la M.A.D.R., respectiv sub nr. x din 4 noiembrie 2011 la A.S.A.S., ci solicită ca, în urma constatării dreptului său de proprietate asupra terenului şi construcţiilor menţionate de prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, deţinute de pârâtul I.C.P.A., acesta din urmă să fie obligat să efectueze formalităţile de predare a construcţiilor revendicate, pe bază de protocol de predare-primire, conform art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009.

Pe fondul acţiunii în revendicare, s-a constatat că, în timp ce dreptul de proprietate al reclamantei A.S.A.S. este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, începând cu data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, pârâtul I.C.P.A. nu mai justifică vreun titlu în baza căruia să exercite dreptul de administrare asupra imobilelor menţionate, care, până la momentul respectiv, se aflau în proprietatea Statului Român şi în administrarea I.C.P.A., menţiuni care se regăsesc în cartea funciară a imobilului respectiv.

Astfel cum s-a arătat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar B., terenul în suprafaţă de 5.974 mp, având număr cadastral x CF nr. x, face parte din întreg imobilul teren în suprafaţă de 4,7 ha, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, cu privire la care dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 5/2009 statuează în sensul că se restituie în proprietatea A.S.A.S.

De asemenea, expertul a arătat că terenul în suprafaţă de 5.974 mp este ocupat de pârâtul I.C.P.A., identificându-se cu terenul menţionat în Anexa 3 la H.G. nr. 1375/2004 privind înfiinţarea I.C.P.A. Expertul a stabilit totodată că există suprapunere între terenul în litigiu în suprafaţă de 5.974 mp şi cel vizat de Încheierea nr. 504336 din 2 decembrie 2011 a OCPI Bucureşti Sector 1, prin care a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român şi dreptul de administrare al I.C.P.A.

În consecinţa, Tribunalul a constatat neîntemeiate apărările pârâtului I.C.P.A., în sensul caracterului nefondat al acţiunii principale, faţă de apartenenţa bunurilor revendicate la domeniul public al statului şi inexistenţa unui act administrativ de trecere a acestora în domeniul privat, atât timp cât acest aspect este reglementat în mod expres de dispoziţiile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009. Faţă de caracterul expres al schimbării regimului juridic al bunurilor respective, din bunuri proprietate publică în bunuri proprietate privată, nu au fost reţinute apărările pârâtului vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei A.S.A.S. În consecinţă, tribunalul a admis primele 3 capete de cerere, cu consecinţa constatării dreptului de proprietate al reclamantei A.S.A.S. asupra terenului în suprafaţă de 5.974 mp, precum şi asupra construcţiilor, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar B. şi prin raportul de expertiză construcţii întocmit de expertul tehnic judiciar C..

În temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, a fost obligat pârâtul-reclamant I.C.P.A. să efectueze formalităţile de predare a construcţiilor anterior menţionate, prin încheierea protocolului de predare-primire conform dispoziţiilor legale menţionate, protocol ce urmează a fi încheiat între M.A.D.R., A.S.A.S. şi I.C.P.A.

Având în vedere soluţia de admitere a acţiunii în revendicare, în urma constatării dreptului de proprietate al reclamantei A.S.A.S. asupra imobilelor menţionate şi stingerii în mod corelativ a dreptului de administrare al I.C.P.A. asupra acestor imobile, s-a dispus rectificarea cărţii funciare nr. x a localităţii Bucureşti Sector 1, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului de administrare al pârâtului-reclamant I.C.P.A. şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei-pârâte A.S.A.S.

Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul 4 de cerere, formulat de reclamanta A.S.A.S. în contradictoriu cu pârâtul-reclamant I.C.P.A. şi cu pârâta A.D.S., având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a Protocolului nr. 11550 din 8 martie 2002 şi a nulităţii absolute a Protocolului nr. 10412 din 22 ianuarie 2008, încheiate între I.C.P.A. Bucureşti şi A.D.S., cu privire la terenul în suprafaţă de 5.974 mp, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61.

În ceea ce priveşte primul protocol, s-a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a indicat în concret motivele de nulitate absolută parţială. Prin protocolul menţionat, A.D.S. a preluat de la I.C.P.A. mai multe terenuri cu destinaţie agricolă aflate în domeniul public sau privat al statului, printre care se regăseşte şi terenul în suprafaţă de 2,01 ha aparţinând domeniului public, aflat în proprietatea Statului şi în administrarea I.C.P.A., în care este inclus terenul în litigiu în suprafaţă de 5.974 mp.

Împrejurarea că terenul respectiv nu ar avea destinaţie agricolă nu poate determina nulitatea absolută parţială a protocolului respectiv, iar împrejurarea că, în realitate, reclamanta A.S.A.S. ar fi avut în administrare terenul în suprafaţă de 5.974 mp inclus în terenul respectiv nu poate determina lipsa de obiect a protocolului respectiv.

Referitor la cel de-al doilea protocol, s-a constatat că acesta a fost încheiat între I.C.P.A. şi A.D.S. în baza dispoziţiilor H.G. nr. 1375/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea I.C.P.A., fiind aşadar legal încheiat în baza actului normativ menţionat, în vigoare la acel moment. Predarea către I.C.P.A. a terenului în suprafaţă de 0,5973 ha, proprietate publică a statului, aflat în administrarea A.D.S., s-a realizat în baza H.G. nr. 1375/2004, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 45/2009, în baza căreia terenul respectiv a fost transmis în proprietatea reclamantei A.S.A.S.. Aşadar, nu există cauze de nelegalitate a protocolului menţionat.

Examinând excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului-reclamant I.C.P.A., invocată de reclamanta-pârâtă A.S.A.S. cu privire la cererea reconvenţională, Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că pretenţiile ce fac obiectul cererii reconvenţionale au fost solicitate cu titlu de investiţii efectuate de pârâtul-reclamant în calitate de administrator al construcţiilor în litigiu în perioada 2006 - 2012. De asemenea, faţă de împrejurarea că prin cererea reconvenţională pârâtul-reclamant a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii investiţiilor efectuate cu privire la construcţiile asupra cărora reclamanta-pârâtă A.S.A.S. justifică un drept de proprietate în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 45/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de reclamanta-pârâtă cu privire la cererea reconvenţională.

Pe fondul cererii reconvenţionale, Tribunalul a constatat că sunt neîntemeiate pretenţiile pârâtului-reclamant I.C.P.A., faţă de împrejurarea că prevederile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 statuează în sensul transmiterii cu titlu gratuit în proprietatea A.S.A.S. a construcţiilor şi a materialului biologic vegetal şi animal din domeniul public sau privat al statului ori proprii, aflate în administrarea unităţilor de cercetare-dezvoltare, situate pe terenuri proprietatea A.S.A.S. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, neputându-se susţine faptul că patrimoniul reclamantei-pârâte A.S.A.S. s-ar mări în mod nejustificat în detrimentul pârâtului-reclamant, cauza măririi patrimoniului A.S.A.S. şi a micşorării corespunzătoare a patrimoniului I.C.P.A. fiind reprezentată de dispoziţiile exprese ale Legii nr. 45/2009.

Or, atât timp cât nu există o prevedere în legea specială în sensul că unităţile de cercetare-dezvoltare în administrarea cărora s-au aflat construcţiile ar avea dreptul la restituirea investiţiilor efectuate cu privire la acestea, în mod similar dispoziţiilor legale din alte acte normative cu caracter special în materia restituirii către foştii proprietari a imobilelor preluate abuziv de stat (de exemplu prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriaşii din imobilele preluate de stat în mod abuziv în perioada 1945 - 1989 au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătăţirile necesare şi utile), acordarea către pârâtul-reclamant I.C.P.A. a contravalorii investiţiilor efectuate cu privire la construcţiile restituite prin lege în proprietatea reclamantei-pârâte ar contraveni caracterului gratuit al transmisiunii dreptului de proprietate asupra construcţiilor respective către reclamanta-pârâtă, reglementat de dispoziţiile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009.

În ceea ce priveşte investiţiile efectuate de pârâtul-reclamant asupra restului spaţiilor folosite de I.C.P.A. în sediul central al reclamantei-pârâte A.S.A.S., înscrise în cartea funciară ca fiind în proprietatea A.S.A.S., s-a constatat că aceste spaţii sunt deţinute de pârâtul-reclamant I.C.P.A. în baza contractului de comodat înregistrat la A.S.A.S. sub nr. x din 20 februarie 2015 şi la I.C.P.A. sub nr. x din 21 ianuarie 2015, potrivit căruia I.C.P.A. are dreptul de a folosi spaţiile menţionate din imobilul proprietatea A.S.A.S. până la data de 20 ianuarie 2025. Prin urmare, toate lucrările de investiţii efectuate de pârâtul-reclamant cu privire la aceste spaţii, aflate în folosinţa sa pe o perioadă de 10 ani, îi profită acestuia şi nu reclamantei-pârâte, pârâtul-reclamant nefiind îndreptăţit la acordarea contravalorii lor.

Împotriva Sentinţei civile nr. 463 din 5 aprilie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a încheierii de şedinţă din 23 decembrie 2016 a formulat apel pârâtul Institutul Naţional de Cercetare, Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului.

Prin apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 23 decembrie 2016, s-a solicitat anularea acestei încheieri, suspendarea judecăţii şi înaintarea dosarului la secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea excepţiilor de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004,

În motivarea acestui apel, apelantul pârât a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a încălcat normele de aplicare în timp în materia contenciosului administrativ. Având în vedere data promovării acţiunii, 12 decembrie 2011, competentă de a soluţiona această excepţie era instanţa de contencios administrativ şi anume, Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere că apelantul pârât vizează un act încheiat cu o autoritate centrală - M.A.D.R.

Apelantul pârât apreciază ca fiind admisibilă excepţia invocată, având în vedere că se contestă un act administrativ unilateral, care vizează predarea unui teren ce-i aparţine între două alte entităţi juridice şi anume, M.A.D.R. şi A.S.A.S., precum şi că de legalitatea sau nelegalitatea acestui înscris depinde soluţionarea litigiului pe fond, fiind unul dintre actele invocate de reclamanta în susţinerea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte nelegalitatea actului administrativ, se susţine că A.S.A.S. ar fi trebuit să facă demersuri în sensul legilor de fond funciar, iar ulterior apariţiei Legii nr. 45/2009, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) Legea nr. 10/2001, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate. Având în vedere că Legea nr. 45/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 200 din 30 martie 2009, termenul în care ar fi putut urma procedura prevăzută de legea specială ar fi fost de 18 luni, conform Legii nr. 10/2001, adică până în septembrie 2010. Toate aceste susţineri urmează a fi coroborate şi cu menţiunile reţinute prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sunt aplicabile hotărârile Pincova şi Pinc vs. Cehia, Raicu vs. România şi Atanasiu şi alţii vs România.

În speţă, acţiunea reclamantei este o acţiune în revendicare, ce nu poate fi admisă faţă de dispoziţiile deciziei în interesul legii, menţionate anterior şi care sunt obligatorii pentru instanţe, întrucât reclamanta nu a apelat la procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar admite că prin Legea nr. 45/2009, terenul a ieşit din domeniul public, trecând în domeniul privat al A.S.A.S., această teorie este contrazisă de restricţiile instituite prin legea referită, în sensul că terenul şi clădirile sunt inalienabile şi insesizabile, atribute care aparţin dreptului de proprietate publică, care poate fi exercitat doar în condiţiile prevăzute de art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

Având în vedere principiul simetriei faptelor juridice, este evident că atât timp cât imobilul a fost preluat abuziv, reclamanta trebuia să facă demersuri ca orice persoană juridică sau fizică din România în vederea reconstituirii dreptului de proprietate.

M.A.D.R. nici nu putea să predea terenul în discuţie, ci A.D.S. era entitatea indicată să efectueze o astfel de operaţiune, conform art. 7 din Legea nr. 268/2001

În motivarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 463 din 5 aprilie 2017, apelantul pârât-reclamant a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate.

A.S.A.S. nu are calitate procesuală activă în prezenta cauză, câtă vreme, potrivit art. 6 din Legea nr. 45/2009, terenurile şi clădirile dobândite de aceasta sunt inalienabile şi insesizabile, adică sunt bunuri aparţinând domeniului public, iar destinaţia lor este exclusivă pentru activitatea de cercetare, dezvoltare, inovare şi nu poate fi schimbată, decât potrivit legii.

Terenul pe care îl revendică A.S.A.S. este proprietatea Statului Român, fiind în proprietate publică, iar până în prezent, nu există nicio hotărâre de guvern sau lege prin care să se consfinţească ieşirea acestui bun din domeniul public şi trecerea sa în domeniul privat al A.S.A.S.

Chiar dacă s-ar admite că prin Legea nr. 45/2009, terenul a ieşit din domeniul public, trecând în domeniul privat al A.S.A.S., această teorie este contrazisă de restricţiile instituite prin legea referită, în sensul că terenul şi clădirile sunt inalienabile şi insesizabile, atribute care aparţin dreptului de proprietate publică, care poate fi exercitat doar în condiţiile prevăzute de art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituia României.

Dacă s-ar admite că prin Legea nr. 45/2009, bunuri din domeniul public al statului au fost trecute în domeniul privat al A.S.A.S., acest aspect vine în contradicţie cu scopul pentru care Statul român a înzestrat unităţile de cercetare de-a lungul istoriei, şi chiar cu scopul statului român care urmăreşte realizarea interesului public general.

Cum în cazul de faţă, A.S.A.S. nu este decât o instituţie autonomă, de drept public şi utilitate publică, este evident că aceasta nu poate exercita un drept de proprietate publică pe terenul şi clădirile situate în Bucureşti, B-dul x nr. 61.

Totodată, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, apelantul pârât a arătat că potrivit art. 6 alin. (2)1 din Legea nr. 45/2009, terenurile aflate în proprietatea A.S.A.S. sunt inalienabile şi insesizabile, atribute ce aparţin exclusiv dreptului de proprietate publică. Prin urmare, A.S.A.S. nu manifestă niciun interes juridic de a deţine imobilele din B-dul x nr. 61, în condiţiile în care nu-şi poate exercita atributele nudei proprietăţi, datorită naturii juridice a acestora, iar administrarea şi posesia sunt atribuite apelantului prin H.G. nr. 1375/2004.

Apelantul pârât a solicitat, totodată, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, deoarece A.S.A.S. urma să facă procedurile de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul legilor de fond funciar, iar ulterior apariţiei Legii nr. 45/2009, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat, să facă demersuri în vederea reconstituirii dreptului de proprietate sau să facă cerere de chemare în judecată în revendicare.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, apelantul pârât solicită a se avea în vedere aspectele învederate anterior în cadrul excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a capătului 3 de cerere, apelantul pârât a arătat că, întrucât terenul şi construcţia i-au fost predate reclamantei de către M.A.D.R., rezultă că acţiunea nu are nici obiect, întrucât apelantul pârât nu poate să predea ceea ce i-a fost deja predat, conform susţinerilor reclamantei.

Pe fondul cauzei, apelantul pârât solicită respingerea acţiunii, întrucât aceasta prezintă vicii de admisibilitate, în raport de data introducerii acţiunii şi prin raportare la Deciziile nr. 33/2008, nr. 23/2011 şi respectiv nr. 27/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Protocolul de predare-preluare nr. 111597 din 10 noiembrie 2011 contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, fac parte din domeniul public sau privat al statului bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unul titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Or, terenul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil.

De asemenea, actul administrativ menţionat este nelegal şi în raport de prevederile art. 7 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 268/2001, precum şi prevederile art. 10 din Legea nr. 1/2000.

Totodată, prin H.G. nr. 1375/2004, acest teren şi clădirile au fost date în administrare Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului - I.C.P.A. Bucureşti, iar fără modificarea acestui act normativ şi fără ca pârâtul apelant să fie parte nu se putea proceda la această predare.

De altfel, inclusiv art. 6 din Legea nr. 45/2009, la alin. 21 se prevede că A.S.A.S. redobândeşte terenuri în temeiul aplicării legilor fondului funciar, întrucât nu poate face nota separată şi să se exonereze de prevederile legale.

Terenul în discuţia A.S.A.S. este proprietatea Statului Român, fiind în proprietate publică, astfel cum reiese din Încheierea de intabulare nr. 209541 din 1 aprilie 2008 şi din art. 7 din H.G. nr. 1375/2004, apelantul pârât având doar un drept de administrare. Încheierea de carte funciară este intrată în circuitul civil, nefiind atacată în instanţă, în termenul legal şi prin urmare bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Totodată, se arată că potrivit art. 8 alin. (1) şi anexa nr. 1 din Legea nr. 290 din 15 mai 2002, A.S.A.S. a recunoscut că I.C.P.A. administrează 19 ha din care 2,01 ha în Bucureşti, B-dul. x nr. 61.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, apelantul pârât solicită admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată, arătând că pretenţiile sale au fost dovedite cu înscrisuri şi cu expertizele efectuate în cauză.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 45/2009 nu precizează dacă transmiterea se face gratuit sau nu, cu privire la îmbunătăţirile aduse spaţiului, există o diferenţă între predarea proprietăţii compuse din nuda proprietate şi posesie şi îmbunătăţirile efectuate de apelant, ce conduc la majorarea sporului de valoare al clădirilor.

Susţinerea instanţei de fond că din anul 2015 există un comodat încheiat pe termen de 10 ani şi, astfel, orice îmbunătăţire i-ar profita apelantului pârât, nu conduce la înlăturarea investiţiilor deja efectuate la momentul când aceasta credea că este singurul administrator al clădirii, întrucât, conform menţiunilor din acest contract, pârâtul nu are obligaţia efectuării unor astfel de lucrări de construcţii. Chiar dacă ar exista o ipotetică obligaţie de această natură, aceasta ar fi pentru viitor şi nu pentru trecut, chestiunea litigioasă în speţă.

Prin Decizia civilă nr. 278 A din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât, reţinând următoarele:

În referire la apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 23 decembrie 2016, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate invocată de pârâtul reclamant, instanţa de apel a constatat că Tribunalul a reţinut neîndoielnic competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea în fond a excepţiei de nelegalitate, fiind astfel inutile toate argumentele expuse de apelantul pârât în sensul că prima instanţă ar fi ignorat regulile vizând aplicabilitatea Legii nr. 76/2012, respectiv, dispoziţiile art. 24 şi art. 25 alin. (1) din noul C. proc. civ. sau practica relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub acest aspect.

Curtea de apel a mai reţinut că determinarea competenţei instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea fondului excepţiei de nelegalitate, nu exclude, aşa cum eronat se susţine în apel, ci impune, prioritar, obligaţia instanţei civile astfel învestite, de a cenzura admisibilitatea formulării unei astfel de cereri de sesizare a instanţei de contencios administrativ, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară modificării din 2013.

Curtea a apreciat ca fiind judicioasă constatarea Tribunalului, în sensul că protocolul protocolului de predare-preluare a terenului şi a clădirilor situate în Bucureşti, b-dul x, nr. 61, înregistrat la M.A.D.R. sub nr. x/10 noiembrie 2011 şi la A.S.A.S. sub nr. x din 7 noiembrie 2011, ce face obiect al cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ, nu reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual, ci un act bilateral, încheiat între M.A.D.R. şi A.S.A.S., în care se consemnează punerea în executare a art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009 privind predarea-preluarea bunurilor menţionate în cuprinsul acestei norme legale.

Or, din punct de vedere juridic, împrejurările consemnate în cuprinsul acestui act sunt operaţiuni administrative care nu produc efecte juridice, cum ar fi recunoaşterea sau constituirea unui drept de proprietate/administrare în favoarea părţilor litigante sau a terţilor, în mod efectiv, ci consemnează efectele juridice produse de actul normativ adus la îndeplinire.

Curtea nu a primit nici argumentul potrivit cu care natura juridică de act administrativ cu caracter unilateral a protocolului menţionat ar fi fost constatată prin Sentinţa civilă nr. 730 din 4 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, câtă vreme din lecturarea considerentelor acestei hotărâri rezultă că cererea reclamantei din acea cauză - apelantul pârât în speţă - care a avut ca obiect constatarea nulităţii acestui protocol a fost respinsă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, fără a se statua asupra acestei chestiuni litigioase.

În referire la apelul formulat împotriva Sentinţei civile nr. 463 din 5 aprilie 2017, în ceea ce priveşte critica vizând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, Curtea a constatat, din argumentele expuse pe larg în cererea de apel, că, în esenţă, ceea ce se susţine de către apelant vizează faptul că bunurile imobile revendicate sunt proprietate publică a Statului Român.

Or, argumentele expuse de apelantul pârât ignoră faptul că potrivit art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, clădirea administrativă şi laboratoarele în suprafaţa de 6.754 m2, garajul cu suprafaţa de 900 m2 din Bucureşti, bd. x, împreună cu terenul aferent, în suprafaţa de 4,7 ha, care au aparţinut cu titlu de proprietate Institutului de Cercetări Agricole al României, au fost restituite, în temeiul acestei norme speciale, în proprietatea reclamantei.

Astfel, prin acest normativ special care produce efecte obligatorii, erga omnes, legiuitorul a înţeles să deroge de la normele speciale adoptate în materia restituirilor bunurilor preluate de stat anterior Revoluţiei din decembrie 1989, recunoscând expres şi neechivoc în favoarea reclamantei, un drept de proprietate privată asupra imobilului Bucureşti, bd. x, alcătuit din terenul în suprafaţă de 4,7 ha şi clădirile reprezentate de clădirea administrativă, laboratoarele în suprafaţă de 6.754 mp şi garajul cu suprafaţa de 900 mp edificate pe acest teren, ce au aparţinut autoarei sale, I.C.A.R.

De altfel, soluţia legislativă adoptată nu este nouă, câtă vreme chiar art. 9 alin. (3) din Legea nr. 1/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că:

"Terenurile agricole care au aparţinut cu titlu de proprietate Academiei Române, universităţilor, instituţiilor de învăţământ superior cu profil agricol şi unităţilor de cercetare în 1945, revin în proprietatea acestora".

Cum potrivit art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, reclamanta deţine, în temeiul acestei legi speciale, un drept de proprietate asupra bunurilor revendicate, iar în cauză, potrivit probelor cu expertiză judiciară administrate în prima fază procesuală, întocmite de către experţii judiciari B. şi C., necontestate în apel, rezultă că terenul şi construcţiile revendicate fac parte din imobilele individualizate în această normă legală specială, în mod judicios s-a reţinut legitimarea procesuală activă a intimatei reclamante în cauză.

De altfel, legitimarea procesuală a reclamantei este recunoscută ope legis, prin art. 6 alin. (6) din Legea nr. 45/2009, potrivit cu care reclamanta A.S.A.S. are îndreptăţirea de a întreprinde orice măsuri pentru recuperarea bunurilor care au aparţinut Institutului de Cercetări Agronomice al României, aşadar, inclusiv formularea unor acţiuni în instanţă prin care să urmărească protejarea acestui drept pe cale jurisdicţională sau a unor atribute ale proprietăţii, inclusiv prin înlăturarea din cartea funciară, deschisă pentru imobilul revendicat, a înscrierii oricărei operaţiuni care afectează esenţa dreptului ce poartă asupra imobilului revendicat şi să solicite realizarea unor înscrieri care să corespundă situaţiei reale, prezente.

Trimiterile apelantului pârât la prevederile art. 136 din Constituţia României, care stabilesc că proprietatea publică a statului are un regim juridic special, derogator de la dreptul comun, fiind inalienabilă, sunt lipsite de relevanţă juridică, câtă vreme, printr-o lege specială, s-a statuat asupra naturii dreptului de proprietate recunoscut în favoarea reclamantei în privinţa bunurilor în litigiu, iar exercitarea controlului privind conformitatea dispoziţiilor unei legi în vigoare, cu aceste prevederi constituţionale nu poate face obiectul unei chestiuni prejudiciale de a cărei rezolvare să depindă judecarea proceselor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

În plus, inalienabilitatea bunurilor proprietate publică a statului, prevăzută de art. 136 din Constituţie, subzistă atât timp cât bunul continuă să aparţină domeniului public al statului, opţiunea legiuitorului de a reconstitui dreptul de proprietate privată asupra unor asemenea terenuri proprietate publică a statului fiind posibilă prin trecerea bunului în cauză din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia. Curtea reţine, însă, că excedează competenţei sale cenzurarea opţiunii legiuitorului în favoarea unei soluţii legislative sau a alteia.

Faptul că, legea specială a avut ca scop crearea unui cadru legislativ derogatoriu în raport de destinaţia acestor imobile destinate activităţii de cercetare, destinaţie care nu poate fi schimbată decât prin lege, tocmai acesta fiind considerentul pentru care prin art. 6 alin. (21) din Legea nr. 45/2009, s-a prevăzut că aceste bunuri sunt inalienabile şi insesizabile, înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei acestora putându-se face numai prin lege, nu este de natură să conducă la concluzia că astfel recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei aceasta nu avea îndreptăţirea să procedeze la revendicarea acestora sau la înscrierea lor în cartea funciară.

Simplu fapt că statul, respectiv, reclamanta au procedat la înscrierea dreptului de proprietate asupra unor părţi din imobil în condiţiile Legii nr. 7/1996, nu este suficient pentru a face dovada dreptului de proprietate publică, în prezenta pricină, care are ca obiect revendicare, întrucât, pe de o parte, această operaţiune nu era constitutivă de drepturi, ci asigura opozabilitatea faţă de terţi a dreptului înscris, iar, pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public trebuie să fie dobândite de stat "prin modurile prevăzute de lege".

Curtea a mai reţinut că nu prezintă relevanţă momentul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, iar determinarea regimului juridic al dreptului recunoscut prin lege în favoarea reclamantei trebuie raportată la normele înscrise în art. 6 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 45/2009, care recunosc expres dreptul de proprietate privată pretins în cauză.

În egală măsură, art. 556 din C. civ. stabileşte că prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate privată, o reglementare similară regăsindu-se şi în art. 480 din C. civ. de la 1864, astfel că limitarea prin lege specială - art. 6 alin. (21) din Legea nr. 45/2009 a prerogativelor dreptului recunoscut în favoarea reclamantei nu are valenţa invocată de apelant - aceea că bunurile revendicate continuă să fie proprietatea publică a Statului Român, în caz contrar art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 45/2009 nu ar produce niciun efect, ceea ce nu este permis pe calea interpretării legii.

În egală măsură, dispoziţiile art. 7 din H.G. nr. 1375/2004 nu înlătură legitimarea procesuală activă a reclamantei, apelantul ignorând fără temei ierarhia actelor normative, care, în opinia sa, intră în conflict, şi modalitatea în care se determină forţa juridică a acestora, raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, respectiv, că legile produc efecte erga omnes.

Astfel, apelantul omite faptul că, deşi actele normative produc, de principiu, efecte nelimitate în timp, după intrarea lor în vigoare pot interveni evenimente legislative, care limitează durata aplicării lor. Or, în această apreciere, prezumându-se că voinţa ultimă a legiuitorului este cea valabilă, rezultă că norma cea mai recentă şi care are o forţă juridică superioară este cea care produce efecte. Ca atare, făcând aplicarea în speţă a acestor considerente, Curtea constată că prevederile inserate în art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, act normativ ulterior, au o forţă juridică superioară H.G. nr. 1375/2004, astfel că argumentele contrare ale apelantului pârât în sensul că terenul revendicat este proprietatea Statului Român, fiind în proprietate publică, nu pot fi validate.

Tot astfel, analizarea aspectului dacă reclamanta s-a conformat sau nu procedurii speciale impuse de Legea nr. 1/2000, ca şi trimiterile apelantului la regimul juridic al bunurilor revendicate stabilit prin Legea nr. 1205/1927, modificată prin Legea nr. 1676/1932, sunt lipsite de relevanţă juridică, în speţă, în condiţiile în care, prin lege specială ulterioară, s-a recunoscut expres şi neechivoc în favoarea acesteia atât calitatea de continuatoare şi unic succesor în drepturi al Institutului de Cercetări Agronomice al României, al Institutului Naţional Zootehnic, al Academiei de Agricultură a României şi al Institutului Central de Cercetări Agricole, reorganizate în structura actuală a A.S.A.S., cât şi dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate în speţă.

Argumentul potrivit cu care, nu există nicio hotărâre de guvern sau lege prin care să se consfinţească ieşirea bunurilor menţionate în art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009 din domeniul public şi trecerea lor în domeniul privat al A.S.A.S. care este o instituţie publică, ignoră faptul că potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1999 se prevede că:

"Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel". Or, în speţă, prin art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 45/2009, bunurile revendicate au fost trecute în domeniul privat al reclamantei A.S.A.S., stipulându-se că predarea preluarea acestora se face, în cazul acestora pe baza unui protocol de predare primire încheiat între Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi unitatea de cercetare dezvoltare implicată.

Cum calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi cel care este titular al dreptului dedus judecăţii şi semnifică titlul în virtutea căruia o persoană are puterea de a acţiona în justiţie, iar în speţă, din cele ce preced rezultă că reclamanta se prevalează de dispoziţiile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 45/2009, susţinând că este titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, Curtea apreciază această critică ca nefondată.

În ceea ce priveşte critica vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii, Curtea a reţinut că teza susţinută de apelant, în sensul că reclamanta nu are niciun folos practic din formularea prezentei cereri de chemare în judecată, nu poate fi validată, în condiţiile în care legea specială nu exclude posibilitatea titularei dreptului de proprietate de a exploata bunurile revendicate, în modalitatea pe care o apreciază corespunzătoare propriilor interese, conforme scopului în vedere cărora a fost constituită reclamanta, însă cu respectarea limitelor impuse de lege.

În ceea ce priveşte critica vizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Curtea a constatat că cererea în revendicare formulată de reclamantă este întemeiată pe prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009. Faptul că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a făcut trimitere la calitatea sa de continuator al I.C.A.R., aspect recunoscut de însăşi puterea legiuitoare prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 45/2009, precizând că autorul său, anterior menţionat, a fost deposedat de bunurile revendicate în temeiul Decretului de expropriere nr. 91/1950 al Comitetului provizoriu local Băneasa, nu poate conduce la incidenţa acestui fine de neprimire, în speţă, câtă vreme, pe această cale reclamanta nu urmăreşte retrocedarea bunurilor revendicate de către Statul Român.

H.G. nr. 1375/2004 nu constituie în sine un titlu de proprietate în favoarea statului, ci are ca efect doar aprobarea inventarului centralizat întocmit conform art. 20 din Legea nr. 213/1998 şi plasarea bunurilor inventariate într-un anumit regim juridic.

Invocarea de către apelantul pârât a Decretului nr. 704 din 11 octombrie 1969 şi a Decretului nr. 122/1970, respectiv a Deciziei nr. 27/1983, prin care s-a transmis suprafaţa de 7.800 mp, situată în B-dul x, din administrarea reclamantei în administrarea I.C.P.A., este lipsită de relevanţă juridică în speţă, întrucât, odată recunoscut ope legis dreptul de proprietate pretins de reclamantă prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, nu se mai impune analiza de către instanţa de judecată a îndreptăţirii acesteia la constituirea acestui drept.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, Curtea a reţinut că aceasta nu este întemeiată, deoarece nu erau incidente prevederile Legii nr. 10/2001. În plus, apărarea dreptului de proprietate al reclamantei pe calea acţiunii în revendicare este imprescriptibilă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a capătului 3 de cerere, având ca obiect obligarea apelantului pârât la predarea bunurilor revendicate către A.S.A.S., s-a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu urmăreşte întocmirea unui protocol de predare primire de către M.A.D.R., ca formalitate prin care aceasta să fie pusă în posesia bunurilor revendicate, ci pretinde obligarea pârâtului la respectarea dreptului său de proprietate asupra construcţiei şi a terenului în privinţa cărora apelantul pârât susţine că are îndreptăţirea de a exercita şi în prezent, un drept de administrare, dobândit de la Statul Român, aşadar inclusiv posesia asupra bunurilor revendicate.

Având în vedere poziţia procesuală exprimată de apelantul pârât în cauză, prin care nu se contestă împrejurarea că aceasta se află în stăpânirea elementului material al posesiei bunurilor revendicate, ci recunoaşte, fără echivoc, posesia exercitată asupra acestor imobile, în privinţa căruia reclamanta s-a legitimat procesual activ în temeiul art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, câtă vreme reclamanta tinde la a obţine prin prezentul demers judiciar punerea, de către apelant la dispoziţia sa, a imobilelor revendicate, conform art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, de către unitatea de cercetare deţinătoare, orice argumentaţie pe care o face apelantul cu privire la lipsa interesului titularei cererii este nefondată.

În referire la criticile vizând fondul cauzei, Curtea a reţinut că argumentele întemeiate de apelant pe inadmisibilitatea cererii prin raportare la Decizia nr. 33/2008 şi nr. 27/2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi hotărârea Atanasiu şi alţii pronunţată de CEDO, respectiv la tardivitatea prezentului demers judiciar, la nedeţinerea unui bun de către reclamantă, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO, la efectele juridice produse de H.G. nr. 1375/2004, ca urmare a adoptării art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, incidenţa art. 6 alin. (2)1 din Legea nr. 45/2009, efectele intabulării dreptului statului asupra bunurilor revendicate, natura şi limitele dreptului dobândit de reclamantă, argumente care au fost analizate în motivele de apel anterior cenzurate, nu se mai impun a fi reiterate, ele fiind pe deplin aplicabile.

Argumentul apelantului vizând faptul că Protocolul de predare-preluare nr. 111597 din 10 noiembrie 2011 contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, motivat de faptul că terenul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, este lipsit de relevanţă juridică. Astfel, aşa cum arată chiar apelantul, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, stabileşte că fac parte din domeniul public sau privat al statului bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unul titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat; or, susţinându-se lipsa titlului valabil al statului asupra acestui bun, cu atât mai puţin apelantul ar putea pretinde deţinerea legală a dreptului de administrare pretins, în temeiul unui drept de proprietate în privinţa căruia se pretinde că a fost dobândit de stat nelegal.

În egală măsură, apelantul nu poate înlătura prin propria sa voinţă producerea efectelor unei norme legale speciale, în vigoare, în condiţiile în care, anterior edictării art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, bunurile revendicate s-au aflat în proprietatea Statului. Simpla opunere a apelantului la întocmirea unui protocol de predare primire, nu are o altă valenţă în privinţa temeiniciei dreptului dedus judecăţii de reclamantă, apelantul putând invoca un drept de administrare asupra bunurilor revendicate doar atâta vreme cât ele nu au fost restituite în proprietate reclamantei. Date fiind circumstanţele specifice pricini, bunurile revendicate fiind restituite reclamantei în temeiul art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, invocarea de către apelant a prevederilor art. 7 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 268/2001 nu poate conduce la concluzia temeiniciei criticii acestuia, câtă vreme aceste norme reglementează modalitatea de inventariere a unor terenuri agricole care nu fac obiectul retrocedării, respectiv, care fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, potrivit Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare. Cum în speţă, bunurile revendicate exced obiectului de reglementare a art. 7 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 268/2001, rezultă că inclusiv susţinerile apelantului în sensul că A.D.S., care, de altfel, este o instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001), era entitatea îndreptăţită să procedeze la predarea terenului către reclamantă, iar nu M.A.D.R., nu pot fi validate.

În egală măsură, invocarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 290/2002 şi a Anexei nr. 1 la această lege, privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare, nu poate lipsi de efecte juridice norma inserată în art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, în privinţa conflictului între cele două acte normative, neputându-se conchide decât în sensul că prin adoptarea normei speciale ulterioare reprezentate de art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, prevederile legale anterioare contrare încetează să producă efecte.

În ceea ce priveşte critica vizând modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, Curtea, raportându-se la momentul la care se pretinde realizarea investiţiilor, la faptul că părţile litigante au încheiat un contract de comodat (nr. 1 din 20 ianuarie 2015), în temeiul căruia apelantul a primit dreptul de a folosi spaţiile de birouri, laboratorul şi spatiile comune care deservesc aceste imobile, ulterior edificării lucrărilor invocate, apreciază că în mod judicios a apreciat Tribunalul că ele se impun a fi analizate din perspectiva normelor care reglementează răspunderea reclamantei pentru îmbogăţirea fără just temei, câtă vreme, apelantul a pretins că a realizat aceste construcţii în temeiul dreptului de administrare deţinut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 45/2009, respectiv în temeiul H.G. nr. 1375/2004, iar reclamanta a pretins, în speţă, un drept dobândit în temeiul Legii nr. 45/2009.

Curtea a mai reţinut că nu este îndeplinită condiţia ca îmbogăţirea - pe de o parte - şi diminuarea patrimoniului - pe de altă parte - să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice, în condiţiile în care reclamanta pretinde majorarea patrimoniului său, cu consecinţa diminuării patrimoniului pârâtului cu contravaloarea acestor lucrări, în virtutea unei norme legale - art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 - prin care s-a prevăzut expres transmiterea cu titlu gratuit în proprietatea reclamantei a construcţiilor şi materialului biologic, aflat în administrarea unităţilor de cercetare dezvoltare, iar noţiunea de construcţii, prin ipoteză, include şi bunurile devenite imobile prin destinaţie.

În privinţa halei edificate pe terenul în cauză, Curtea a reţinut că însăşi apelanta a precizat că a fost edificată în anul 1983, iar potrivit Anexei 2 la H.G. nr. 1375/2004, acest bun s-a aflat anterior adoptării Legii nr. 45/2009, în proprietatea publică a Statului român. Ca atare, apelantul nu poate pretinde reclamantei dezdăunarea sa cu contravaloarea acestei construcţii, de care Statul, în calitate de proprietar a înţeles să dispună cu titlu gratuit.

De altfel, deşi chiar reclamanta recunoaşte că apelantul a fost beneficiarul autorizaţiei de construire din 20.10.1980, nu s-a probat că fondurile alocate în concret edificării acestei construcţii, erau proprietatea apelantului pârât şi nu din bugetul de stat, cu atât mai mult cu cât, conform art. 3 lit. o) din Decretul nr. 122/1970 privind organizarea şi funcţionarea A.S.A.S., aceasta asigura baza materială pentru unităţile subordonate în concordanţă cu sarcinile ce revin acestora, iar prin decizia A.S.A.S. nr. 69 din 15 septembrie 1980 au fost aprobate proiectele de execuţie şi indicatorii tehnico-economici ai obiectivului Hala Modele Sol. Or, dobândirea de către apelantă a dreptului de administrare asupra construcţiei menţionate nu echivalează cu dobândirea a însăşi proprietăţii asupra acestor bunuri, care au continuat să rămână proprietate de stat până la momentul adoptării Legii nr. 45/2009.

Pe de altă parte, Tribunalul nu a dispus respingerea acestor pretenţii ca urmare a reţinerii faptului că lucrările realizate în perioada 2006 - 2012, nu ar îndeplini cerinţa de a fi necesare şi utile, ci a reţinut că la acest moment, apelantul beneficiază cu titlu gratuit, în temeiul Contractului de comodat nr. x/2015, de dreptul de a folosi spaţiile de birouri, laboratorul şi spaţiile comune care deservesc aceste imobile.

De altfel, contrar aserţiunilor din apel, concluziile finale exprimate de expertul construcţii desemnat în cauză, anterior menţionat, în răspunsul la obiecţiunile formulate de părţile litigante la acest raport, sunt în sensul că doar lucrările de amenajare din clădirea administrativă au caracter de necesitate pentru activitatea de cercetare în domeniul solurilor şi a mediului, în timp ce lucrările realizate la hala modele sol, au caracter voluptuar, fiind realizate cu nerespectarea normativelor care reglementau durata normală de utilizare a ferestrelor, pardoselilor, uşilor, instalaţiilor de gaze, electrică sau sanitară. Or, chiar dacă s-ar accepta că inclusiv aceste ultime lucrări, au fost necesare raportat la natura lor, respectiv că, realizarea lor s-a impus în sarcina titularului dreptului de administrare, în virtutea obligaţiei acestuia de a conserva construcţiile aflate în posesia sa şi de a crea condiţii optime pentru desfăşurarea scopului pentru care s-a recunoscut în favoarea acestuia dreptul de administrare - desfăşurarea optimă a activităţii de cercetare specifice la momentul edificării lor - nefăcându-se dovada că ele au fost realizate la o clădire cu regim special, nu se poate ignora că, în temeiul art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, construcţiile au fost transferate în proprietatea reclamantei, gratuit, în starea în care se aflau la momentul adoptării acestei legi. Ca atare, apelantul nu are îndreptăţirea de a solicita obligarea intimatei reclamante la plata vreunei despăgubiri pentru aceste lucrări, întrucât, în caz contrar, art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 ar fi lipsit de efecte.

Pe de altă parte, dincolo de faptul că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 45/2009, apelantul pârât a efectuat aceste lucrări fără a mai justifica un drept de administrare, în mod judicios a constatat Tribunalul că, şi în prezent, apelantul, ca urmare a încheierii de către părţile litigante a contractului de comodat menţionat, beneficiază pe durata convenţiei, exclusiv şi gratuit, de reparaţiile şi modernizările realizate anterior încheierii comodatului - lucrări supuse degradării ca urmare a folosinţei şi uzurii fireşti.

Împotriva Deciziei civile nr. 278A din 28 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului - I.C.P.A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. recurentul arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ. Recurentul susţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei cu acţiunea introductivă, iar dispoziţiile art. 4, aşa cum au fost modificate de Legea nr. 76/2012, se aplică doar proceselor începute după 15 februarie 2013.

În lipsa unei norme tranzitorii în acest caz, având în vedere caracterul de apărare în fond al excepţiei de nelegalitate, precum şi dispoziţiile art. 24 din noul C. proc. civ., în conformitate cu care dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, coroborate cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) care dispun faptul că procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi, Înalta Curte a reţinut, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012, se aplică numai în procesele începute după data de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare noul C. proc. civ.

Prin urmare, în speţa de faţă, deşi excepţia de nelegalitate a fost ridicată în anul 2016, având în vedere data promovării acţiunii, 12 decembrie 2011, competenţa de a soluţiona această excepţie revenea instanţei de contencios administrativ, şi anume, Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere că excepţia viza un act încheiat cu o autoritate centrala (M.A.D.R.).

Excepţia de nelegalitate este admisibilă, având în vedere că se contestă un act administrativ cu caracter individual, iar de legalitatea sau nelegalitatea acestui înscris depinde soluţionarea litigiului pe fond, fiind unul dintre actele invocate de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Caracterul administrativ al protocolului de predare - preluare a terenurilor şi clădirilor a fost constatată deja prin Sentinţa civilă nr. 730 din 4 martie 2014 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti. Este evidentă natura actului, întrucât vizează expres obiectul acestui litigiu şi A.S.A.S., ca instituţie ce primeşte în patrimoniu acest imobil, ignorându-se drepturile I.C.P.A. asupra acestuia.

Este de necontestat în cauză faptul că actul în discuţie este un act administrativ, iar singura modalitate de contestare a acestuia este cea reglementată de Legea nr. 554/2004. Tot acest act normativ este şi singurul care reglementează procedura după care se judeca excepţia de nelegalitate,

Instanţa civilă a dat o hotărârea prin care a reţinut că actul contestat este administrativ bilateral, fără să facă o analiza a acestuia, din punct de vedere administrativ şi fără să motiveze cu privire la caracterul acestuia. Instanţele de fond şi apel din prezenta cauza şi-au încălcat competenţa, întrucât au stabilit natura actului administrativ ca fiind bilateral, deşi nu aveau aceasta cădere.

Din punct de vedere al analizei legalităţii actului, singura instanţă care putea proceda la această analiză era doar instanţa de contencios administrativ, aceasta fiind cea în măsură să stabilească dacă actul îndeplineşte sau nu condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Aceasta obligaţie de verificare a naturii actului nu revenea în nici un caz instanţei civile, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut că instanţa de contencios este competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de apel pronunţând hotărârea recurată cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 215/2001, a prevederilor art. 134, art. 136 şi art. 20 din Constituţie.

Având în vedere regimul juridic al bunurilor proprietate publică reglementat de art. 136 Constituţie, respectiv caracteristicile acestuia şi persoanele care pot exercita dreptul de proprietate publică, trebuie observat faptul că A.S.A.S. nu este una dintre aceste persoane, ceea ce face ca aceasta să nu aibă calitate procesuală activă în prezenta cauză.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 45/2009, terenurile şi clădirile dobândite în condiţiile de mai sus sunt inalienabile şi insesizabile, adică sunt bunuri aparţinând domeniului public, iar destinaţia lor este exclusivă pentru activitatea de cercetare - dezvoltare - inovare şi nu poate fi schimbată, decât potrivit legii.

Plecând de la acest text de lege, prin Încheierea nr. 504336 din 2 decembrie 2011 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sector 1, a fost admisă cererea de intabulare a dreptului de proprietate a A.S.A.S. cu privire la imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 61, cu numărul cadastral x, înscris în CF nr. x. Tot prin aceasta încheiere, s-a notat şi interdicţia de înstrăinare, terenul şi clădirile fiind inalienabile şi insesizabile.

Coroborând art. 6 alin. (21) din Legea nr. 45/2009 cu art. 136 din Constituţia României, având în vedere şi încheierea de intabulare, este lesne de observat faptul că imobilul în discuţie este un bun proprietatea publică, cu un regim special şi cu o destinaţie strict prevăzută de lege.

Cum, prin destinaţia Legii nr. 45/2009, s-a stabilit că bunurile sunt inalienabile şi insesizabile, acestea evident sunt în domeniul public, cu atât mai mult cu cât ele sunt destinate folosinţei publice, respectiv activităţii de cercetare -dezvoltare - inovare şi multiplicarea materialului biologic în domeniul agricol.

Imobilul în discuţie a avut acelaşi regim special încă din anul 1927, când a fost atribuit în administrare Institutului de Cercetări Agricole al României, prin Legea nr. 1205/1927 (art. 9 alin. (3), mai sus menţionat), ulterior modificată prin Legea nr. 1676/1932 (art. 9).

Terenul pe care îl revendică A.S.A.S. este proprietatea Statului Român, fiind în proprietate publică, astfel cum reiese din Încheierea de intabulare nr. 209541 din 1 aprilie 2008 şi din art. 7 din H.G. nr. 1375/2004, recurenta având doar un drept de administrare, hotărâre de guvern ce reprezintă actul normativ în baza căruia recurenta funcţionează şi prezent, nefiind modificat sau abrogat.

Chiar dacă am admite că, prin Legea nr. 45/2009, terenul a ieşit din domeniul public, trecând în domeniul privat al A.S.A.S., această teorie este contrazisă de restricţiile instituite prin legea referită, în sensul că terenul şi clădirile sunt inalienabile şi insesizabile, atribute care aparţin dreptului de proprietate publică, care poate fi exercitat doar în condiţiile prevăzute de art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

Dacă am admite că prin Legea nr. 45/2009, bunuri din domeniul public al statului au fost trecute în domeniul privat al A.S.A.S., acest aspect vine în contradicţie cu scopul pentru care statul român a înzestrat unităţile de cercetare de-a lungul istoriei şi chiar cu scopul statului român, care urmăreşte realizarea interesului public general, aşa cum ar trebui să o facă şi A.S.A.S., ca instituţie publică.

Modalitatea de trecere a acestor bunuri în domeniul privat face aproape imposibilă contestarea acestei măsuri printr-o procedură facilă şi uşor accesibilă oricărei persoane interesate, astfel cum prevede art. 10 din Legea nr. 213/1998.

Mai mult decât atât, limitarea prin legi a exercitării atributelor dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 480 C. civ., se referă, spre exemplu, la ridicare unei construcţii respectând limita de vecinătate de 3 m, sau respectând limita de protecţie prevăzută de actele normative ce reglementează energia electrică şi termică etc., în nici un caz aceste limitări nu se refera la scoaterea bunurilor din circuitul civil, ca fiind inalienabile, atribut ce aparţine doar bunurilor ce fac parte din domeniul public.

În consecinţa, terenul în discuţie nu poate fi decât în proprietate publică, ce poate aparţine, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituie, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 215/2001, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, reclamanta A.S.A.S. nefiind una dintre acestea.

De aceea, singurele persoane care pot promova o acţiune în revendicare cum este cea de faţă sunt Statul, prin Ministerul Finanţelor, comuna, oraşul, municipiul şi judeţul, reprezentate, după caz, de primar sau preşedintele consiliului judeţean (art. 21 din Legea nr. 215/2001), şi nicidecum A.S.A.S., care nu are calitate procesuală activă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, recurenta arată că terenurile aflate în proprietatea A.S.A.S. sunt inalienabile şi insesizabile, atribute ce aparţin exclusiv dreptului de proprietate publică, fiind evident că bunurile nu vor fi putea fi exploatate de reclamantă în modalitatea pe care o apreciază corespunzătoare propriilor interese, atâta timp cât aceasta este limitată de prevederile legii.

Practic, scopul unei acţiuni în revendicare este acela ca proprietarul să aducă bunul în patrimoniul său pentru a fi exploatat. Or, în cazul de faţă, A.S.A.S. nu are cum să exploateze bunurile în discuţie, acesta fiind un atribut al dreptului de proprietate privată. Însăşi promovarea acţiunii în revendicare este un mod de apărare a dreptului de proprietate privată, nu publică.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul susţine că A.S.A.S. trebuia să urmeze procedurile de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul legilor fondului funciar sau în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurenta reia criticile din apel referitoare la jurisprudenţa CEDO în materia imobilelor preluate abuziv şi aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Susţine că A.S.A.S. nu se poate bucura de o reglementare care să o favorizeze în raport de toate celelalte persoane cărora li s-a confiscat în mod abuziv proprietatea de regimul comunist.

Dispoziţiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, prevalează atâta timp cât reclamanta nu are un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă într-o procedură administrativă, adică nu poate dovedi existenţa bunului în patrimoniul său, condiţie esenţială pentru formularea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Terenul pe care îl revendică A.S.A.S. este proprietatea Statului Roman, fiind în proprietate publică, iar faţă de dispoziţiile Deciziei 33/2008 şi ale deciziei Atanasiu vs România a CEDO, acţiunea principală este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, recurenta reia critica din apel referitoare la nerespectarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, termen care a început să curgă, în opinia sa, de la data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 45/2009.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a capătului 3 de cerere, arată că, în conţinutul acţiunii, reclamanta susţine că imobilul teren şi construcţii i-a fost predat de către M.A.D.R. prin protocolul de predare-preluare înregistrat la M.A.D.R. sub nr. x din 10 noiembrie 2011 şi la A.S.A.S. sub nr. x din 4 noiembrie 2011. Ca atare, dacă terenul şi construcţia i-au fost predate de către M.A.D.R., rezultă că acţiunea nu are nici obiect.

Este eronat raţionamentul instanţei de apel, în sensul că A.S.A.S. nu urmăreşte întocmirea unui protocol de predare de către M.A.D.R., ci predarea de către a I.C.P.A. a bunurilor imobile, în condiţiile în care art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 reglementează în mod special procedura de predare a terenurilor, procedură de care reclamanta a înţeles să se folosească atunci când a formulat capătul 3 de cerere.

Pe fondul recursului, arată că Protocolul de predare-preluare nr. 111597 din 10 noiembrie 2011 contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, fac parte din domeniul public sau privat al statului bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au reintrat în proprietatea statului în temeiul unul titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Or, terenul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil.

Actul administrativ menţionat este nelegal şi în raport de prevederile art. 7 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 268/2001, precum şi de prevederile art. 10 din Legea nr. 1/2000.

De altfel, M.A.D.R. nici nu putea să predea terenul în discuţie, ci A.D.S. era entitatea indicată să efectueze o astfel de operaţiune conform art. 7 din Legea nr. 268/2001

Totodată, prin H.G. nr. 1375/2004, acest teren şi clădirile au fost date în administrare Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului - I.C.P.A. Bucureşti, iar fără modificarea acestui act normativ şi fără ca I.C.P.A. să fie parte nu se putea proceda la această predare.

De altfel, inclusiv art. 6 din Legea nr. 45/2009, la alin. (21), prevede că A.S.A.S. redobândeşte terenuri în temeiul aplicării legilor fondului funciar întrucât nu poate face notă separată şi să se exonereze de prevederile legale.

În aceste condiţii, A.S.A.S. ar fi trebuit să facă demersuri în sensul legilor de reparaţie, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate.

Recurenta are în administrare această suprafaţă de teren, precum şi clădirile aferente, intimata niciodată nu s-a opus atestării dreptului de administrare, aspect ce reiese în mod special din dispoziţiile ari. 8 (1) şi Anexa nr. 1 din Legea nr. 290 din 15 mai 2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti. Prin acest act normativ A.S.A.S. a recunoscut că I.C.P.A. administrează 19 ha, din care 2,01 ha în Bucureşti, B-dul x nr. 61, conform anexei depuse la dosar.

Proiectul de H.G. nr. 1375/2004 a fost avizat favorabil, fără obiecţiuni, de către A.S.A.S. La apariţia H.G. nr. 1375/2004, în Anexa 2, cele 19 ha teren cuprindeau şi 2,01 ha în Bucureşti. Intabularea dreptului de administrare s-a făcut în baza actelor emise de Statul Roman, respectiv în baza Protocolului nr. 10412 din 22 ianuarie 2008 emis de M.A.D.R.-A.D.S., acte care nu au fost anulate.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, recurenta arată că toate pretenţiile au fost dovedite cu înscrisuri şi cu expertizele efectuate în cauză.

I.C.P.A. a realizat mari investiţii pe terenul situat în B-dul x nr. 61, prin construirea în anul 1983 a unei hale model sol, în care funcţionează laboratoare şi alte spaţii destinate cercetării experimentale. Acest spaţiu de cercetare a fost consolidat, modernizat şi dotat cu aparatură de ultimă generaţie prin efortul propriu al institutului.

În anexele la procesul-verbal de recepţie al halei model sunt incluse în construcţie tot felul de echipamente încorporate, care au devenit bunuri imobile, având în vedere natura acestora şi fără de care nu se poate proceda la efectuarea diverselor experienţe.

Pentru spaţiile din clădirea situată în Bd. x, I.C.P.A. a investit de-a lungul timpului sume extrem de mari pentru întreţinere şi modernizare, fără a fi vreodată tulburat în exercitarea dreptului de administrare conferit de actele normative care îi guvernează activitatea, exercitându-şi dreptul de administrare al proprietăţii publice a Statului ca un bun proprietar.

Cheltuielile totale efectuate de I.C.P.A. în perioada 2006 - martie 2012 pentru reparaţii, amenajări spaţii interioare sediu clădire şi hala modele sol, pentru montare geam termopan şi reparaţii electrice se ridică la suma de 1.024.183,23 RON din care suma de 260.657,32 RON alocată cheltuielilor cu hala modele sol şi suma de 763.325,91 RON alocată cheltuielilor pentru sediu. Valoarea de inventar a halei modele sol este de 109.434,48 RON.

În această clădire administrativă funcţionează sediul recurentei, aici s-au investit bani din proiecte europene cu afectaţiune specială.

I.C.P.A. Bucureşti funcţionează ca laborator naţional de referinţa pentru sol, plante, îngrăşăminte, produse reziduale utilizate în agricultură şi ca organizator al bazei de date la nivel naţional în aceste domenii.

În ceea ce priveşte concluziile expertizei construcţii, recurenta solicită a fi luat în considerare punctul de vedere al expertului C., care este obiectiv. Nimeni nu poate contesta caracterul necesar şi util al lucrărilor, în condiţiile în care I.C.P.A. Bucureşti funcţionează ca laborator naţional de referinţa şi trebuie să fie dotat întotdeauna la cel mai înalt nivel de cercetare. Investiţiile au fost efectuate tocmai pentru îndeplinirea scopului şi funcţionarii institutului.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 45/2009 nu precizează dacă transmiterea se face gratuit sau nu. Există o diferenţă între predarea proprietăţii compuse din nuda proprietate şi posesie şi îmbunătăţirile efectuate de pârât, ce conduc la majorarea sporului de valoare al clădirilor.

Existenţa contractului de comodat nu conduce la înlăturarea investiţiilor deja efectuate. Conform menţiunilor din acest contract, pârâta nu avea obligaţia efectuării unor astfel de lucrări de construcţii. Chiar dacă ar exista o ipotetică obligaţie de această natură, aceasta ar fi pentru viitor şi nu pentru trecut.

În cazul admiterii cererii principale, se impune a fi admisă şi cererea reconvenţională, întrucât în patrimoniul pârâtei se produce o micşorare, iar în patrimoniul A.S.A.S. se produce o creştere, cu sporul de valoare a clădirilor, fiind incidente dispoziţiile art. 1345 şi următoarele C. civ., actio in rem verso fiind singurul mijloc juridic de care recurenta pârâtă mai poate uza, iar condiţiile de admisibilitate ale acestei acţiuni sunt îndeplinite.

Prin întâmpinare, intimata A.S.A.S. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, totodată, că nu toate criticile formulate se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 17 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus scoaterea din cauză a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, având în vedere soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, dispusă de prima instanţă, neatacată cu apel. La acelaşi termen, recurenta pârâtă a depus concluzii, susţinând încadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.

La termenul din 5 decembrie 2019 s-a dispus, la cererea recurentei, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009.

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, deoarece erau aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei cu acţiunea introductivă, în sensul că soluţionarea excepţiei de nelegalitate revenea în competenţa instanţei de contencios administrativ, aceeaşi instanţă având şi competenţa de a stabili natura actului.

Înalta Curte constată că încadrarea acestei critici în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este inexactă, deoarece acest motiv de recurs poate fi invocat doar prin raportare la necompetenţa instanţei de apel, aceasta fiind instanţa care a pronunţat hotărârea ce formează obiect al recursului. În realitate, ceea ce se susţine de către recurentă este soluţionarea greşită de către instanţa de apel a motivului de apel referitor la necompetenţa primei instanţe, acest motiv de recurs urmând a fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica astfel încadrată este nefondată, deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, tribunalul a reţinut tocmai competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate, astfel încât argumentele recurentei, care constituie o reluare identică a aceloraşi aspecte invocate în motivele de apel, ignorând modalitatea în care prima instanţă a dezlegat această chestiune litigioasă, precum şi modul în care instanţa de apel a răspuns acestei critici, apar ca fiind lipsite de relevanţă.

În ceea ce priveşte competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ, practica judiciară şi literatura de specialitate au statuat în mod constant că aceasta revine instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de nelegalitate, care trebuie să verifice dacă excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral cu caracter individual şi, respectiv, dacă de actul administrativ contestat ca fiind nelegal, depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Susţinerea recurentei, formulată şi în apel, în sensul că prin sentinţa civilă nr. 730/04 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-ar fi stabilit natura juridică de act administrativ cu caracter unilateral a protocolului cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate, a fost înlăturată de instanţa de apel cu motivarea că, din lecturarea considerentelor acestei hotărâri rezultă că cererea reclamantei din acea cauză a fost respinsă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, fără a se statua asupra naturii actului. În raport cu această constatare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu se poate invoca puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti în privinţa chestiunii litigioase vizând caracterul de act administrativ unilateral al protocolului anterior menţionat.

Sub aspectul naturii actului contestat, curtea de apel a reţinut corect faptul că protocolul de predare-preluare a terenului şi a clădirilor, încheiat între M.A.D.R şi A.S.A.S., nu este un act administrativ unilateral şi nu este supus cenzurii în contencios administrativ, pe calea excepţiei de nelegalitate. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 76/2012, excepţia de nelegalitate poate avea ca obiect "un act administrativ unilateral cu caracter individual". Caracterul unilateral reprezintă acea calitate a actului administrativ potrivit căreia el este emis fără participarea sau consimţământul subiectelor de drept cărora le este destinat sau cu privire la care generează drepturi şi obligaţii. Actele administrative unilaterale sunt emise de un serviciu public în mod unilateral, pe baza şi în vederea executării legii, pentru naşterea modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.

Pentru a putea face obiectul controlului de legalitate, fie pe calea directă a acţiunii în contencios administrativ, fie pe calea excepţiei de nelegalitate, actul trebuie să fie emis de o autoritate publică, în regim de putere publică.

În speţă, nu este îndeplinită condiţia ca actul atacat pe calea excepţiei de nelegalitate să aibă caracterul unui act administrativ unilateral, ci este un act juridic civil bilateral, prin care se constată predarea unor bunuri între M.A.D.R şi A.S.A.S., acest act nefiind supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ.

Întrucât cele două condiţii de admisibilitate a cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ trebuie îndeplinite cumulativ, constatând că nu este îndeplinită condiţia referitoare la calitatea actului vizat de excepţia de nelegalitate, pe bună dreptate instanţele de fond şi de apel nu au mai analizat cea de-a doua condiţie de admisibilitate, referitoare la înrâurirea pe care legalitatea sau nelegalitatea actului o are asupra soluţionării pe fond a litigiului, astfel încât nici instanţa de recurs nu va examina critica din recurs care vizează această condiţie.

Este nefondată şi critica referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. Titlul invocat de reclamantă în cadrul acţiunii în revendicare este chiar dispoziţia legală cu caracter individual, cuprinsă în art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, prin care clădirea administrativă şi laboratoarele în suprafaţa de 6.754 m2, garajul cu suprafaţa de 900 m2 din Bucureşti, bd. x, împreună cu terenul aferent, în suprafaţa de 4,7 ha, care au aparţinut cu titlu de proprietate Institutului de Cercetări Agricole al României, au fost restituite, în temeiul acestei norme speciale, în proprietatea reclamantei.

Recunoaşterea, prin actul emis de Parlament, a dreptului de proprietate al reclamantei, produce efecte ope legis (prin puterea legii), dreptul de proprietate luând naştere direct, în temeiul prevederii legale, fără a mai fi nevoie de întocmirea unui act ori de pronunţarea unei hotărâri.

Nu ne aflăm în ipoteza în care textele legale conţin dispoziţii cu caracter normativ (reguli generale de conduită, cu caracter impersonal), care nu ar putea, prin ele însele, să dea naştere unor raporturi juridice concrete, aşa încât să se poată susţine că, pentru naşterea raportului juridic concret ar fi nevoie, în plus, şi de o împrejurare (eveniment sau acţiune care să constituie izvor de raporturi juridice concrete) de care legea să condiţioneze naşterea unui astfel de raport.

În cazul analizat, trebuie făcută distincţia între lege ca act normativ şi lege ca act individual, dispoziţia cuprinsă în art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009 având natura unui act juridic individual care se adresează unui subiect de drept clar identificat, căruia îi recunoaşte dreptul de proprietate asupra unui imobil individual determinat.

Ne aflăm, aşadar, într-un caz tipic de dobândire a dreptului de proprietate ex lege, mod de dobândire permis de art. 645 din C. civ. din 1864, în vigoare la data constituirii dreptului (data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 45/2009) şi care conferă reclamantei calitate procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare.

Invocarea de către recurent a dispoziţiilor constituţionale şi infraconstituţionale, referitoare la dreptul de proprietate publică al statului, este lipsită de relevanţă, câtă vreme în speţă se discută despre un drept de proprietate privată, recunoscut de stat, prin puterea legiuitoare, în favoarea unei persoane juridice, în temeiul unei dispoziţii cu caracter individual cuprinsă în lege.

Împrejurarea că art. 136 din Constituţia României instituie inalienabilitatea bunurilor proprietate publică a statului nu împiedică statul, prin puterea legiuitoare, să hotărască trecerea unui bun în proprietatea privată, această opţiune a legiuitorului neputând fi cenzurată de instanţa de judecată, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Nici faptul că art. 6 alin. (21) din Legea nr. 45/2009 prevede că terenurile redobândite de A.S.A.S. în temeiul legilor fondului funciar, precum şi construcţiile situate pe acestea, sunt inalienabile şi insesizabile, înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei acestora putându-se face numai prin lege, nu este de natură să conducă la concluzia că reclamanta nu ar avea calitatea de proprietară a imobilelor revendicate.

În primul rând, textul invocat, care instituie limitări în privinţa exercitării dreptului de proprietate, este de strictă interpretare, nefiind aplicabil decât în privinţa imobilelor la care se referă în mod expres, respectiv, terenurilor redobândite de A.S.A.S. în temeiul legilor fondului funciar, precum şi construcţiilor situate pe acestea, iar imobilul revendicat în prezenta cauză nu se află în această situaţie.

În al doilea rând, limitările stabilite prin lege în privinţa exercitării dreptului de proprietate recunoscut sau stabilit în favoarea A.S.A.S. asupra imobilelor aflate în patrimoniul său nu poate conduce la concluzia că bunurile respective sunt proprietate publică a statului, câtă vreme şi dreptul de proprietate privată este, potrivit legii, susceptibil de asemenea limitări.

În orice caz, existenţa unor limitări în privinţa dreptului de proprietate asupra imobilelor pe care A.S.A.S. le are în patrimoniu, indiferent că aceste limitări poartă asupra tuturor imobilelor, cum susţine recurentul, sau doar asupra celor menţionate expres în art. 6 alin. (21) din Legea nr. 45/2009, priveşte raportul juridic dintre reclamantă şi Statul român, recurentul neputând pretinde, pe temeiul acestor limitări, naşterea în favoarea sa a vreunui drept real care să poată fi opus reclamantei.

Încheierea de intabulare nr. 209541 din 1 aprilie 2008, în baza căreia s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al statului şi dreptul de administrare al pârâtului recurent, a avut în vedere situaţia juridică a imobilului de la momentul emiterii acelei încheieri. Înscrierea în cartea funciară produce efecte cât timp nu se schimbă situaţia juridică a bunului. Efectele acestei înscrieri nu pot fi opuse dreptului de proprietate constituit ulterior, prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, în favoarea reclamantei intimate. Recurentul a fost doar titular al unui drept real corespunzător dreptului de proprietate publică, şi anume dreptul de administrare, care a încetat odată cu trecerea bunului, prin dispoziţia expresă a legii, în patrimoniul reclamantei.

Este important de menţionat că, în procesul de constituire a dreptului de administrare, între titularul domeniului public, statul şi titularul dreptului de administrare există raporturi administrative, iar nu raporturi de drept civil. Ca atare, atribuirea bunurilor în administrare se face prin acte de putere. Având în vedere natura juridică a dreptului de administrare şi modul de constituire, acest drept nu este opozabil însuşi titularului dreptului de proprietate publică, în sensul că acesta poate să-l revoce sau să ia măsuri de încetare a dreptului de administrare. O astfel de măsură este şi trecerea bunului în domeniu privat, situaţie în care, ca efect al încetării dreptului de proprietate publică, încetează şi dreptul de administrare constituit pe temeiul acestuia, ceea ce justifică aducerea evidenţelor de carte funciară în acord cu situaţia actuală a imobilului, nicidecum invocarea de către fostul titular al dreptului de administrare a înscrierilor de carte funciară anterioare, ca apărare faţă de acţiunea în revendicare.

Pentru aceleaşi considerente, nici art. 7 din H.G. nr. 1375/2004, prin care s-a constituit dreptul în administrare în favoarea recurentului, nu înlătură legitimarea procesuală activă a reclamantei.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, recurentul ignoră ierarhia actelor normative şi succesiunea în timp a acestora, solicitând să se dea prevalenţă unei dispoziţii cuprinse într-o hotărâre de guvern anterioară, în detrimentul unei dispoziţii dintr-o lege ulterioară, contrar principiilor care guvernează succesiunea în timp a actelor normative şi forţa lor juridică. De aceea, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că se prezumă că voinţa ultimă a legiuitorului este cea valabilă, astfel încât norma cea mai recentă şi care are o forţă juridică superioară, şi anume, art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, este cea care produce efecte.

Un argument în plus, în sprijinul concluziei corecte a instanţei de apel, cu privire la calitatea reclamantei de proprietară a bunului revendicat şi, corelativ, lipsa calităţii de proprietar a statului, este acela că însuşi Statul român, prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor Publice, fiind chemat în prezentul proces în calitate de pârât, a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, precizând expres, în concluziile scrise depuse la prima instanţă, că, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, imobilul în litigiu a fost transmis în proprietatea A.S.A.S. cu titlu gratuit, iar împrejurarea că imobilul încă mai figurează înregistrat în inventarul centralizat ca fiind în administrarea A.S.A.S. se datorează lipsei de diligenţă a administratorului, care nu a efectuat operaţiunile corespunzătoare de trecere în proprietate, conform Legii nr. 45/2009, aceasta fiind, încă, doar o formalitate administrativă.

Rezultă, aşadar, că Statul român nu pretinde un drept de proprietate publică asupra imobilului, astfel încât susţinerea contrară a recurentului, care se pretinde titularul unui drept de administrare care se grefează pe dreptul de proprietate publică, nu poate fi validată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, recurentul reia întru totul motivele de apel, ignorând faptul că instanţa de apel a răspuns în mod detaliat acestei critici arătând că legea specială nu exclude posibilitatea titularei dreptului de proprietate de a exploata bunurile revendicate, în modalitatea pe care apreciază corespunzătoare propriilor interese, conform scopului în vedere cărora a fost constituită reclamanta, însă cu respectarea limitelor impuse de lege. În lipsa unor critici de nelegalitate raportate la argumentele reţinute de instanţa de apel cu privire la soluţia dată acestei excepţii, decizia recurată nu poate fi cenzurată în recurs pe acest aspect.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul susţine că A.S.A.S. trebuia să urmeze procedurile de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul legilor de fond funciar sau în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurenta reia criticile din apel referitoare la jurisprudenţa CEDO în materia imobilelor preluate abuziv şi aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Susţine că A.S.A.S. nu se poate bucura de o reglementare care să o favorizeze în raport de toate celelalte persoane cărora li s-a confiscat în mod abuziv proprietatea de regimul comunist.

Aşa cum rezultă din lecturarea deciziei din apel, toate aceste critici au fost examinate pe larg, instanţa de apel reţinând în mod corect că Legea nr. 45/2009 cuprinde o normă specială şi derogatorie de la prevederile art. 6 alin. (2) şi alin. (21), în sensul că nu prevede o obligaţie a reclamantei de a urma procedura specială reglementată prin legile fondului funciar, aşa cum s-a dispus în privinţa terenurilor ce au aparţinut autorilor săi, atribuite unităţilor de cercetare din rezerva de stat, ci, legiuitorul a optat pentru o constituire ope legis a dreptului de proprietate cu acest obiect, dispunând restituirea bunurilor menţionate în art. 6 alin. (4) în proprietatea reclamantei.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, recurenta reia critica din apel referitoare la nerespectarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, termen care a început să curgă, în opinia sa, de la data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 45/2009. Şi cu privire la această critică, s-a răspuns prin decizia din apel, recurentul nefăcând altceva decât să reia identic aceleaşi susţineri, fără o analiză critică a argumentelor instanţei de apel.

Constatând maniera în care recurentul a înţeles să-şi structureze motivele de recurs, în sensul reluării, sub anumite aspecte, a susţinerilor formulate în apel, fără a se raporta la ceea ce instanţa de apel a reţinut cu privire la fiecare dintre susţinerile respective, Înalta Curte va avea în vedere că, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei de apel raportat la motivul de recurs invocat.

Recurentul nu poate relua pur şi simplu criticile care vizau nelegalitatea sentinţei de fond, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei. În acest mod, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul nesocoteşte existenţa judecăţii anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.

Pornind de la aceste constatări, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţă excepţiilor privind inadmisibilitatea acţiunii, lipsa de interes şi tardivitatea, Curtea de apel a efectuat o analiză detaliată a motivelor de apel, răspunzând tuturor argumentelor apelantului, iar în recurs nu se formulează critici susceptibile de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi care să fie raportate la ceea ce s-a reţinut în motivarea deciziei din apel.

Curtea mai observă că, în argumentarea acestor excepţii, recurenta porneşte de la premisa greşită că imobilul revendicat este proprietatea publică a statului, pe acest considerent pretinzând că intimata reclamantă ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute de legile speciale de reparaţie, în termenele prevăzute de aceste legi, pentru a redobândi proprietatea bunului. Or, aşa cum s-a demonstrat în paragrafele anterioare, imobilul nu face parte din domeniul public al statului, ci este proprietatea reclamantei, fiind evident că toate aserţiunile privind incidenţa legilor speciale de reparaţie şi pretinsa lipsă de interes în promovarea acţiunii în revendicare sunt eronate.

În privinţa excepţiei lipsei de obiect a capătului 3 de cerere, instanţa de apel a reţinut că reclamanta tinde la a obţine prin prezentul demers judiciar punerea, de către apelant la dispoziţia sa, a imobilelor revendicate, conform art. 6 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, raţionament care nu este eronat, aşa cum pretinde recurentul, ci este în deplin acord cu dispoziţia legală indicată.

Toate celelalte critici formulate pe fondul recursului se suprapun, în mare parte, cu argumentele invocate în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, asupra cărora Înalta Curte s-a pronunţat în cele ce preced.

Argumentul apelantului vizând faptul că Protocolul de predare-preluare nr. 111597 din 10 noiembrie 2011 contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, motivat de faptul că terenul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, a fost înlăturat în mod corect de instanţa de apel, cu motivarea că, susţinându-se lipsa titlului valabil al statului asupra acestui bun, cu atât mai puţin apelantul ar putea pretinde deţinerea legală a dreptului de administrare pretins, în temeiul unui drept de proprietate în privinţa căruia se pretinde că a fost dobândit de stat nelegal.

De asemenea, a fost înlăturat şi argumentul referitor la încălcarea art. 7 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 268/2001 cu motivarea că aceste norme reglementează modalitatea de inventariere a unor terenuri agricole care nu fac obiectul retrocedării, respectiv, care fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, potrivit Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, iar bunurile revendicate în speţă exced obiectului de reglementare a art. 7 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 268/2001.

În recurs, sunt reluate necritic aceleaşi susţineri, fără să se combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să se formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, raportate de considerentele deciziei recurate.

Apărarea potrivit căreia predarea imobilului nu s-ar putea face fără o modificare prealabilă a H.G. nr. 1375/2004 şi fără acordul recurentului este în mod vădit nefondată, faţă de argumentele anterior reţinute, simpla opunere a recurentului la predarea bunului neavând nicio consecinţă în planul dreptului de proprietate recunoscut prin lege în favoarea reclamantei.

Dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi Anexa nr. 1 din Legea nr. 290 din 15 mai 2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti şi prevederile H.G. nr. 1375/2004, care au reprezentat temeiul dreptului de administrare constituit în favoarea recurentului, nu pot fi invocate în contra dreptului de proprietate constituit în baza art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, în succesiunea celor două acte normative, dispoziţia ulterioară, reprezentată de art. 6 alin. (4) din Legea nr. 45/2009, este cea care produce efecte.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, criticile formulate de recurent nu se pot încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurentul nu formulează critici de nelegalitate cu privire la soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, ci reia expunerea cu privire la situaţia de fapt, fără a arăta care sunt dispoziţiile legale pe care instanţa de apel le-a încălcat sau le-a aplicat greşit.

Afirmaţia că prevederile art. 6 din Legea nr. 45/2009 nu precizează dacă transmiterea se face gratuit sau nu este în contradicţie evidentă cu alin. (5) al textului invocat, reţinut în motivarea deciziei recurate, prin care s-a prevăzut expres transmiterea cu titlu gratuit în proprietatea reclamantei a construcţiilor şi materialului biologic, aflate în administrarea unităţilor de cercetare dezvoltare.

Cu privire la efectele contractului de comodat, instanţa de apel a reţinut că recurentul beneficiază pe durata convenţiei, exclusiv şi gratuit, de reparaţiile şi modernizările realizate anterior încheierii comodatului - lucrări supuse degradării ca urmare a folosinţei şi uzurii fireşti, acesta fiind un argument în păstrarea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale. În recurs, se susţine de către recurent că existenţa contractului de comodat nu conduce la înlăturarea investiţiilor deja efectuate, că pârâtul nu avea obligaţia efectuării unor astfel de lucrări de construcţii şi, chiar dacă ar exista o ipotetică obligaţie de această natură, aceasta ar fi pentru viitor şi nu pentru trecut. Aceste susţineri nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., întrucât nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul mărginindu-se doar la a considera nelegală soluţia instanţei de apel, fără însă a arăta în ce mod raţionamentul acesteia a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Nici referirea la dispoziţiile art. 1345 şi următoarele C. civ. nu este suficientă pentru a permite încadrarea în motivele de recurs, câtă vreme considerentul reţinut de instanţa de apel - neîndeplinirea condiţiei ca îmbogăţirea, pe de o parte, şi diminuarea patrimoniului, pe de altă parte, să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice - nu este combătut cu argumente de nelegalitate.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 278A din 28 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2020.

GGC - LM