Cure of appellate stamp duty deficiency before nullity declaration under Art. 177(3) Civil Procedure Code and access to justice

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. şi Spitalul Sfântul Constantin - SC C. SA, solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să instituie în sarcina pârâţilor obligaţia de a-i achita, în solidar suma de 104.536 RON cu titlul de daune materiale, precum şi suma de 300.000 Euro, cu titlul de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 32/S din data de 19 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi SC C. SA (Spitalul Clinic Regional Sfântul Constantin SA).

Totodată, s-a dispus respingerea cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâte în contradictoriu cu chematul în garanţie SC D. SA, iar reclamantul a fost obligat la plata cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtul B. a sumei de 3.295 RON şi către pârâtul Spitalul Clinic Regional Sfântul Constantin SA, a sumei de 6.295 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă prin Decizia civilă nr. 1652/AP din 5 noiembrie 2018, a constatat nulitatea apelului declarat de apelantul A. împotriva Deciziei civile nr. 32/S din 19 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. x/2016, ca netimbrat.

Totodată, a fost respins apelul declarat de apelanta SC C. SA împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat, au fost respinse apelurile provocate declarate de apelanţii SC C. SA şi B. ca rămase fără efect şi s-a dispus obligarea apelantului A. să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 1.647,86 RON, către apelanta SC C. SA şi respectiv, în sumă de 1.647,86 RON, către apelantul B.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul reclamant A.

În motivarea cererii de recurs, recurentul reclamant a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material coroborat cu art. 177 din C. proc. civ., care dispune în sensul că actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia.

În acest sens, recurentul susţine că, în speţă nulitatea actului de procedură a fost pusă în discuţie de către instanţa de apel după ce cauza nulităţii dispăruse deoarece recurentul s-a conformat dispoziţiilor instanţei de apel de a plăti taxa judiciară de timbru în suma de 1.647,86 RON, depunând la dosar în şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2018, dovada de achitare a acestei taxe, anterior momentului la care instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia nulităţii apelului ca netimbrat, excepţie invocată de intimaţi-apelanţi la termenul din 1 octombrie 2018.

În drept, recurentul a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 9 aprilie 2019, SC C. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, intimata a susţinut, în esenţă, că, în speţă, deşi recurentul afirmă că instanţa de apel ar fi aplicat greşit norme de drept material, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., acesta arată că instanţa de apel, a încălcat prevederile art. 177 din C. proc. civ., astfel că, în atare situaţie, instanţa de recurs este chemată să cerceteze un demers inexistent al instanţei de apel, care nu a analizat în speţă, fondul cauzei.

În ceea ce priveşte fondul recursului, în opinia intimatei, în speţa de faţă, se impune a se constata aplicabilitatea prioritară a normei speciale reprezentată de art. 470 din C. proc. civ. în raport cu norma cu caracter general reprezentată de prevederile art. 177 din C. proc. civ. or, în cauză, la data de 5 noiembrie 2018 era depăşit termenul imperativ până la care reclamantul putea face dovada achitării taxei de timbru.

În consecinţă, având în vedere caracterul imperativ al art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., dar şi natura juridică a termenului instituit prin această normă, de decădere, în raport de prevederile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., achitarea taxei judiciare de timbru ulterior primului termen de judecată stabilit în speţă, 1 octombrie 2018, nu este de natură a duce la acoperirea nulităţii, depăşirea termenului până la care recurentul trebuia să facă dovada achitării taxei de timbru, având drept consecinţă decăderea acestuia din acest drept.

În atare situaţie, având în vedere că apelantul A. nu a înţeles să îndeplinească obligaţia de plata a taxei judiciare de timbru aferentă cererii sale de apel, nici în procedura regularizării, nici până la primul termen de judecata, iar cererea de amânare formulată de reclamant la termenul din 1 octombrie 2018 a avut ca unic scop încercarea de eludare a dispoziţiilor legale privind incidenţa sancţiunii anularii apelului, apreciază intimatul că instanţa de apel a constatat în mod legal nulitatea cererii de apel formulată de către apelantul reclamant A. împotriva Sentinţei nr. 32/S din 19 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. x/2016.

De asemenea, la data de 3 mai 2019, intimatul B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că susţinerile recurentului nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate care să se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul invocând, în opinia intimatului, chestiuni de netemeinicie ce nu pot fi cercetate în calea specială a recursului.

Arată intimatul că dispoziţiile art. 470 alin. (2) din C. proc. civ. au fost edictate în scopul plăţii anticipate a taxei judiciare de timbru, regulă prevăzută de O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce reprezintă o cerinţă exterioară cererii de apel, iar în speţă, recurentul a fost legal citat pentru termenul din 1 octombrie 2018 cu această menţiune, cererea de amânare, în lumina dispoziţiilor art. 222 din C. proc. civ., neputând conduce la prorogarea datei la care intervine sancţiunea nulităţii, cu atât mai mult cu cât această cerere a fost formulată nu de către apelantul reclamant ci, de către apărătorul acestuia.

Intimatul a subliniat că nulitatea pentru netimbrare este absolută (conform art. 174 alin. (2) din C. proc. civ.) şi necondiţionată (conform art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.), vătămarea fiind prezumată, fiind vorba de o nulitate expresă, iar achitarea ulterioară a taxei de timbru nu este aptă să surmonteze intervenirea acestei sancţiuni, care intervine, în temeiul legii, prin însăşi împlinirea termenului stabilit de instanţă şi cel mai târziu la primul termen de judecată, care, în speţă, este reprezentat de data de 1 octombrie 2018.

În opinia intimatului, invocarea art. 177 din C. proc. civ. este ineficientă faţă de faptul că acesta este o regulă cu caracter general, în raport cu regula specială instituită prin art. 470 din C. proc. civ.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 noiembrie 2019 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., invocată de pârâţii Spitalul Sf. Constantin - SC C. SA şi de B. şi a admis în principiu recursul, fixând termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 05 februarie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticii formulate de recurentul reclamant - care se impune a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., iar nu a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurent întrucât nu aduce în dezbatere o ipoteză de aplicare eronată a unei norme de drept material, ci a unor dispoziţii procedurale reprezentate de art. 470 alin. (3) şi art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. - prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului.

În acest sens, se reţine că, în cauză, prin decizia civilă recurată, instanţa de apel a apreciat că este incidentă sancţiunea nulităţii cererii de apel formulată de apelantul reclamant, pentru netimbrare.

Procedând la cenzurarea raţionamentului judiciar expus de instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că verificarea legalităţii măsurii dispuse prin decizia civilă recurată nu poate face abstracţie de circumstanţele factuale ale cauzei, care evidenţiază faptul că, în speţă, apelantul reclamant deşi nu a achitat taxa de timbru datorată în apel, la primul termen de judecată determinat conform art. 470 alin. (3) teza finală din C. proc. civ., moment procesual la care s-a dispus amânarea judecăţii pricinii, la cererea apărătorului acestuia pentru imposibilitate de prezentare, s-a conformat acestei obligaţii la termenul imediat următor şi anterior momentului la care a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor litigante excepţia netimbrării apelului, invocată de intimaţii pârâţi.

Raportându-se la datele concrete ale speţei, Înalta Curte constată că într-adevăr, art. 470 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel, termen care s-a împlinit, în cauză, la data de 1 octombrie 2018.

Deşi de principiu, sancţiunea aplicabilă în ipoteza neîndeplinirii unui act procedural înăuntrul unui termen legal şi imperativ în care trebuie exercitat un drept procedural este aceea a decăderii, iar pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient faptul că partea nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul peremptoriu fixat de lege, totuşi această sancţiune nu operează în ipoteza în care legea procesuală prevede o derogare expresă de la sancţiunea decăderii.

Or, pentru ipoteza neachitării taxei de timbru, C. proc. civ. prevede prin art. 470 alin. (3) teza I sancţiunea nulităţii cererii, iar nu sancţiunea decăderii, astfel că argumentele intimatei care fac trimitere la decăderea reclamantului din dreptul de a achita taxa de timbru ulterior momentului consumării primului termen stabilit în apel nu pot fi validate.

În acest context, în cauză, sunt incidente, aşa cum corect a susţinut recurentul, în temeiul art. 482 din C. proc. civ., prevederile art. 177 alin. (3) din C. proc. civ., care instituie regula potrivit căreia nulitatea nu poate fi dispusă dacă, până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate, cauza nulităţii a dispărut.

Înalta Curte constată, în acest sens, că argumentele intimaţilor care fac trimitere la raportul dintre art. 470 alin. (3) din C. proc. civ. şi art. 177 din acest act normativ ignoră nejustificat criteriul de clasificare a normelor de drept în norme speciale şi norme generale şi care este reprezentat, potrivit art. 15 din Legea nr. 24/2000 de întinderea câmpului de aplicare şi de obiectul prevederilor analizate, care, în cazul normelor speciale este circumstanţiat fie unor anumite categorii de situaţii, fie de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie.

Astfel, reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

Or, în materia apelului, legiuitorul nu a înţeles să adopte norme derogatorii de la regimul juridic al nulităţii actelor de procedură reglementat de prevederile înscrise în art. 174 - art. 179 din C. proc. civ. şi care reprezintă dreptul comun în această materie, ci s-a limitat la a statua că sancţiunea care intervine în ipoteza neachitării taxei de timbru, până la termenul stabilit de art. 470 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. este nulitatea, respectiv a prevăzut, prin art. 482 din C. proc. civ. că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, dacă nu sunt potrivnice normelor speciale care reglementează această cale de atac.

Cum din interpretarea art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă că, în opinia legiuitorului, sancţiunea procesuală a nulităţii îşi găseşte aplicare ca ultim remediu, respectiv în ipoteza în care numai desfiinţarea actului poate remedia vătămarea produsă, rezultă că nulitatea nu îndeplineşte exclusiv o funcţie sancţionatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituţii juridice şi salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil şi în măsura în care este posibil.

În plus, sancţiunea nulităţii, chiar în ipoteza unei nulităţi extrinseci, nu intervine de drept, ci ea trebuie invocată şi apoi declarată de către instanţă, în urma verificării condiţiilor impuse de art. 175 din C. proc. civ., după dezbateri contradictorii.

Totodată, obligaţia instanţei de a verifica, anterior declarării nulităţii actului de procedură, dacă vătămarea procesuală continuă să existe, este deopotrivă aplicabilă şi în ipoteza vătămării unui interes public, cum este cazul neachitării taxei de timbru.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din actele dosarului de apel, apelantul a complinit omisiunea sa de a ataşa cererii de apel dovada achitării taxei judiciare de timbru, anterior momentului la care instanţa de apel a constatat neîndeplinirea obligaţiei de timbrare şi a dispus anularea cererii de apel ca netimbrată, astfel încât, la momentul dezbaterilor şi pronunţării asupra excepţiei de nulitate invocată de intimaţi, cauza nulităţii încetase să mai existe.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în speţă, această sancţiune nu a fost declarată la primul termen alocat în faza procesuală a apelului, instanţa de apel încuviinţând la acest moment procesual cererea de amânare a judecăţii formulată de apelantul reclamant, prin apărător, pentru lipsă de apărare.

În acest context factual, aplicarea sancţiunii nulităţii cererii de apel s-a făcut cu ignorarea prevederilor art. 177 alin. (3) din C. proc. civ.

În egală măsură, raportat la circumstanţele pricinii, anularea cererii de apel a avut drept consecinţă, contrar apărării formulate de intimaţi în şedinţa publică din data de 5 februarie 2020, o atingere nejustificată a dreptului de acces la justiţie al reclamantului, în însăşi substanţa sa, drept garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu consecinţa neexaminării cauzei pe fondul său.

Înalta Curte subliniază în acest sens că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenţiei, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale.

Pe de altă parte, toate exigenţele care compun dreptul la un proces echitabil se subordonează ideii potrivit căreia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, în acest fel contribuindu-se la punerea în operă a principiului preeminenţei dreptului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciind, în mod constant în cauzele analizate, că orice restricţie adusă acestui drept trebuie să aibă un scop legitim, să fie proporţională cu scopul vizat, fiind necesar să se asigure ca însăşi esenţa dreptului de acces la justiţie să nu fie afectată (cauza Weissman şi alţii c. României).

În ceea ce priveşte criteriile relevante în aprecierea păstrării justului echilibru între interesul statului în a recupera cheltuielile de judecată şi interesul reclamantului de a-i fi examinată pricina, instanţa europeană a statuat că analiza care se impune a fi realizată presupune luarea în considerare a fazei procesuale în care s-a dispus anularea cererii ca netimbrată, rolul jucat de instanţa de apel sau de casaţie, miza procedurii în cauză respectiv situaţia personală a reclamantului (cauzele Iordache vs. România, Monnell şi Morris împotriva Regatului Unit).

În egală măsură, s-a statuat că dreptul de acces la instanţă nu poate fi afectat prin aplicarea sau interpretarea într-un mod excesiv de formalist a normelor procedurale(cauzele Poirot/Franţa, Zubac vs. Croaţia).

Or, făcând aplicarea reperelor jurisprudenţiale anterior relevate, în speţă, Înalta Curte constată că nu a existat un echilibru just între interesul statului de a percepe costurile procedurii şi interesul reclamantului de a-i fi evaluate pretenţiile în calea de atac a apelului.

Astfel, fără a specula asupra soluţiei asupra fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că, în contextul în care, în prima fază procesuală, cererea reclamantului a fost respinsă ca nefondată, iar nu în justificarea unor considerente de ordin formal, sancţionarea conduitei procesuale a acestei părţi care, deşi s-a conformat obligaţiei de a achita taxa de timbru datorată la termenul stabilit pentru judecata acestei căi de atac, nu a putut beneficia de o judecată pe fond a apelului - cale de atac devolutivă în cadrul căreia se realizează o nouă judecată în fond a litigiului - reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces la justiţie al acestei părţi care nu poate fi apreciată nici proporţională cu scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei obligaţii - de a asigura buna administrare a actului de justiţie - şi nici necesară.

Tot astfel, împrejurarea că, în speţă, intimaţii şi-au îndeplinit propriile obligaţii de a timbra cererile lor de apel cu respectarea termenului prevăzut de lege, câtă vreme, la termenul la care s-au judecat apelurile şi s-a dispus anularea cererii de apel formulată de reclamant acesta îşi îndeplinise, la rândul său, obligaţia de a achita şi depune la dosar taxa de timbru datorată, nu justifica aplicarea acestei sancţiuni, nici din perspectiva obligaţiei respectării principiului egalităţii părţilor în procesul civil, aşa cum nefondat a susţinut intimata, în cadrul dezbaterilor asupra recursului.

În acest sens, se impune fi subliniat că vătămarea produsă de neplata taxei de timbru până la primul termen de judecată nu se reflectă în patrimoniul intimaţilor, iar conduita recurentului, sancţionată de instanţa de apel - de a nu achita taxa de timbru la primul termen de judecată stabilit în cauză - nu a condus, ea însăşi, la o întârziere în judecata apelului, câtă vreme, în cauză, instanţa de apel a încuviinţat, la acelaşi moment procesual, cererea de amânare a judecăţii formulată de apelantul reclamant pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului acestuia în faţa instanţei, oportunitatea sau legalitatea acestei măsuri nefăcând obiect al cenzurii în recurs, în lipsa unor critici cu analiza cărora prezenta instanţă să fi fost legal învestită.

Astfel, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, anterior reliefate, nu se poate reţine că prin conduita apelantului reclamant s-ar fi produs o perturbare a actului de justiţie de natură să afecteze drepturile şi interesele legitime ale intimaţilor, dezechilibrul procesual invocat în apărare, neputând fi apreciat ca fiind unul real, dimpotrivă, continuarea procedurii judiciare, în acest caz, fiind pe deplin justificată, în contextul în care, taxa judiciară de timbru reprezintă o contribuţie bugetară datorată de persoanele care apelează efectiv la sistemul judiciar, cu scopul asigurării cheltuielilor înregistrate de obligaţia fundamentală a statului de a înfăptui justiţie - deziderat realizat în cauză odată cu îndeplinirea acestei obligaţii de către apelantul reclamant.

De altfel, sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că egalitatea armelor nu înseamnă o egalitate formală, ci o egalitate materială, ceea ce nu exclude un tratament juridic adaptat circumstanţelor specifice ale cauzei, fiind relevantă, din această perspectivă o egalitate de rezultat (Decizia nr. 749/2018).

De asemenea, în jurisprudenţa CEDO, s-a arătat că principiul egalităţii părţilor, semnifică aplicarea unui tratament egal părţilor pe durata procedurii, fără ca vreuna dintre acestea să fie dezavantajată în raport cu cealaltă parte. Acest principiu presupune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său (cauzele (cauza Avotiš împotriva Letoniei (MC), nr. 17502/07; cauza Niderost - Huler contra Suediei, hotărârea 1997-I/24 noiembrie 1997).

În acelaşi sens, s-a statuat că art. 6 § 1 nu garantează decât echitatea "procedurală", care, în plan practic, se traduce printr-o procedură contradictorie, în cursul căreia părţile sunt ascultate şi plasate pe o poziţie de egalitate în faţa judecătorului [Star Cate Epilekta Gevmata şi alţii împotriva Greciei. Caracterul echitabil al unei proceduri este întotdeauna evaluat privindu-l în globalitatea sa, astfel că o neregularitate izolată nu poate fi suficientă pentru a face ca întreaga procedură să fie inechitabilă (Miroubovs şi alţii împotriva Letoniei).

În concluzie, aşa cum rezultă din argumentele anterior prezentate, în mod eronat instanţa de apel a procedat la aplicarea art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., dispunând anularea ca netimbrat a apelului formulat de apelantul-reclamant.

Întrucât critica formulată de către recurentul-reclamant întruneşte cerinţele art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere, totodată, prevederile art. 477 alin. (1) coroborat cu art. 494 din C. proc. civ. şi raportul de dependenţă între pretenţia ce a constituit obiectul apelului principal şi aspectele criticate prin apelurile provocate declarate de intimaţii pârâţi, care au vizat soluţia de respingere ca rămase fără obiect a cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâte, în considerarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, se va dispune casarea deciziei civile recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului principal declarat de apelantul reclamant şi a apelurilor provocate declarate de intimaţii pârâţi împotriva sentinţei primei instanţe, aceleiaşi instanţe de apel.

Va fi menţinută soluţia pronunţată de instanţa de apel în ceea ce priveşte apelul principal formulat în cauză de către pârâta SC C. SA, dat fiind că această parte nu a înţeles să uzeze de procedura recursului incident, reglementată prin art. 491 din C. proc. civ., singura cale procedurală prin intermediul căreia, această parte, ar fi putut deduce analizei de faţă, cenzurarea soluţiei instanţei de apel în privinţa solicitării sale vizând aprecierea primei instanţe în privinţa îndreptăţirii sale la recuperarea cheltuielilor de judecată avansate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1652/Ap din 5 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelului principal, formulat de reclamantul A., şi a apelurilor provocate, declarate de pârâţii C. SA şi B.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de pârâta C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 32/S/din 19 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2020.

GGC - LM