Scope of appellate review in civil tort: obligation to analyze public speech against limits of freedom of expression and private life under ECHR

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. x din 15 decembrie 2015, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului B. să-şi prezinte scuze faţă de reclamant şi să dezmintă acuzaţiile pe care i le-a adus, referitoare la implicarea sa în pretinse activităţi ilegale, printr-un comunicat pe care să îl publice pe cheltuiala sa, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în ziarele constănţene - C., D., E., F., G., precum şi în ziarele centrale - H., România Liberă, Adevărul, I. şi J.; obligarea pârâtului să publice hotărârea ce urmează a fi pronunţată în cauză, pe cheltuiala sa, în ziarele constănţene - C., D., E., F., G., precum şi în ziarele centrale H., România Liberă, Adevărul, I. şi J., în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 500.000 de RON, reprezentând daune morale, precum şi obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile pronunţate în cererea de strămutare şi în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 10/C din 25 mai 2016 a Curţii de Apel Constanţa, s-a admis cererea de strămutare formulată de pârât şi s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Tulcea, cu păstrarea actelor procedural întocmite.

Prin Încheierea din 7 iunie 2016, Tribunalul Constanţa a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a admiterii cererii de strămutare a cauzei şi a înaintat dosarul către Tribunalul Tulcea, unde s-a format dosarul nr. x din 10 iunie 2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 406 din 10 martie 2017 a Tribunalului Tulcea, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost obligat pârâtul să publice hotărârea pronunţată, pe cheltuiala sa, în ziarele constănţene C., D., E., F., G. şi în ziarele centrale H., România Liberă, Adevărul, I. şi J., după rămânerea sa definitivă.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să prezinte scuze şi să dezmintă acuzaţiile prin publicarea unui comunicat în ziare locale şi centrale, ca nefondat.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârile pronunţate în apel şi în alte proceduri conexe:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B., invocând şi nulitatea sentinţei faţă de nemotivarea acesteia.

Prin Încheierea din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a dispus scoaterea de pe rol a dosarului şi înaintarea către Curtea de Apel Galaţi, pentru competentă soluţionare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţi de Apel Galaţi, sub nr. x/2016.

Prin cererea înregistrată la data de 6 februarie 2018, SC K. SRL a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea apelantului-pârât B.

Prin încheierea de şedinţă din 13 martie 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de SC K. SRL, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs SC K. SRL

Prin Decizia nr. 2047 din 24 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul, a casat încheierea de şedinţă din 13 martie 2018 a Curţii de Apel Galaţi şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii, cu consecinţa introducerii în cauză şi a acestei părţi, în calitate de intervenientă.

În rejudecare, prin Încheierea din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost introdus în cauză, în calitate de intervenient accesoriu, SC K. SRL Constanţa.

Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin Decizia nr. 205/A din 9 noiembrie 2018, a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva Încheierii din 7 iunie 2016, ca nefondat.

A admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva Sentinţei civile nr. 406 din 10 martie 2017 a Tribunalului Tulcea şi cererea de intervenţie accesorie formulată de SC K. SRL şi, pe cale de consecinţă, a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii, în integralitate, ca nefondată.

4. Cererea de recurs şi apărările formulate în cauză:

Împotriva acestei ultime decizii, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 406/10.03.2017, pronunţată de Tribunalul Tulcea, ca nefondat; respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de societatea K. SRL, ca nefondată, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant, după expunerea amplă a sediului materiei, a susţinut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material ale art. 1357, 70, 71 alin. (1), 72 şi 75 din C. civ.

Astfel, raportând dispoziţiile din dreptul intern menţionate la coordonatele speţei deduse judecăţii, se solicită a se stabili dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare, exhibat de pârât, a fost sau nu efectuată, cumulativ, atât cu bună-credinţă, cât şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte - limita impusă de art. 75 alin. (2) din C. civ.

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că art. 8 parag. 1 din Convenţie garantează dreptul la respectarea vieţii private a oricărei persoane (cu componenta sa legată de respectarea demnităţii individuale, a onoarei şi reputaţiei), dar şi că art. 8 parag. 2 din Convenţie reglementează, în mod expres şi limitativ, "atingerile" care ar putea fi aduse acestui drept în mod justificat, respectiv acele situaţii în care exerciţiul dreptului, deşi restrâns, nu ar putea fi, totuşi, socotit încălcat.

Cât priveşte dreptul la liberă exprimare, consacrat de art. 10 parag. 1 din Convenţie, este de subliniat că nici acesta nu are un caracter absolut, putând cunoaşte limitările impuse de art. 10 parag. 2 din Convenţie, text care permite, între altele, restrângerea libertăţii de exprimare atunci când este vorba despre protejarea reputaţiei unei persoane.

Aşadar, libertatea de exprimare poate fi supusă unei ingerinţe, în condiţiile art. 10 parag. 2 din Convenţie, dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele menţionate la art. 10 parag. 2), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.

Prin urmare, în lumina prevederilor Convenţiei, se impunea ca instanţa de apel să stabilească:

- dacă dreptul la viaţă privată al reclamantului a suferit sau nu o atingere;

- în caz afirmativ, dacă această atingere a reprezentat sau nu o încălcare;

- dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare de către pârât a fost făcută cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Sub acest aspect, recurentul a subliniat că, în considerentele hotărârii sale, instanţa de apel a inversat analiza chestiunilor relevante mai sus arătate, preocupându-se îndeosebi a stabili dacă dreptul pârâtului la liberă exprimare a fost sau nu exercitat în limitele stabilite de Convenţie, fără a verifica, cu prioritate, dacă dreptul la viaţă privată al reclamantului a suferit o atingere şi, în caz afirmativ, dacă această atingere a reprezentat sau nu o încălcare a dreptului la viaţă privată, dedusă din modalitatea în care pârâtul a înţeles a-şi exercita dreptul la liberă exprimare, respectiv în limitele prevăzute de Convenţie sau cu depăşirea acestor limite.

În raţionamentul anterior expus, urmează a se observa, mai întâi, că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, în prezenta cauză, nu s-ar fi produs o atingere a dreptului reclamantului la viaţă privată, astfel cum acesta este recunoscut de art. 8 parag. 1 din Convenţie, întrucât:

- "nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru afirmaţiile făcute prin articolele publicate, întrucât acestea cuprind referiri tangenţiale la reclamant şi într-un context în care atenţia publicului era concentrată pe alte puncte de interes surprinse de articol, nicidecum persoana intimatului"

- "nu rezultă din analiza articolelor mai sus prezentate că pârâtul ar fi folosit un limbaj neadecvat jignitor la adresa reclamantului, informaţiile transmise în aceste articole surprind, în primul rând, indignarea pârâtului în ceea ce priveşte cele ce se întâmplau cu mina L., în condiţiile în care dobândise prin act translativ o proprietate; informaţiile conţin o doză de exagerare, însă aceasta este permisă, de altfel, în exercitarea libertăţii de exprimare, fiind informaţii de interes general pentru comunitatea constănţeană".

- "faţă de împrejurarea că reclamantul este o persoană publică, senator în Parlamentul României, care se bucură de o largă notorietate la nivel naţional şi, cu atât mai mult, la nivel local, limitele criticii cu privire la persoana lui sunt mult mai largi"

- "faţă de notorietatea de care se bucură reclamantul, la nivel naţional şi local, este de înţeles asocierea cu uşurinţă a numelui său de activitatea fratelui dumnealui şi, totodată, este acceptată ca fiind în limite rezonabile trimiterea la numele său".

Văzând aceste considerente ale instanţei de apel, este de subliniat, sub un prim aspect, că ceea ce reclamantul a imputat, în principal, pârâtului constă în caracterul denigrator al afirmaţiilor pe care, în calitate de organizator, le-a făcut cu ocazia mitingului din data de 12 noiembrie 2015. Astfel, această manifestaţie a fost organizată chiar de pârât care, prin intermediul unui comunicat de presă, a făcut cunoscută desfăşurarea, la data de 12 noiembrie 2015, a unui miting de protest faţă de "mafia retrocedărilor de la malul mării", numele reclamantului fiind amintit în mod expres în cuprinsul comunicatului.

Cu ocazia desfăşurării acestui miting, la care au participat salariaţii societăţii interveniente K. SRL (societate la care pârâtul deţinea calitatea de asociat şi administrator) şi la care, tot din ordinul pârâtului, s-a participat inclusiv cu utilaje de mare tonaj (betoniere) care, într-un mod agresiv, au defilat prin centrul oraşului Constanţa, pârâtul a făcut, în faţa reprezentanţilor presei, dar şi a participanţilor la miting (salariaţii societăţii interveniente), afirmaţii cuprinzând acuzaţii concrete privitoare la săvârşirea unor fapte penale de o gravitate deosebită.

Sintetic, acuzaţiile formulate de pârât, cu ocazia mitingului din 12 noiembrie 2015, au fost de participare a reclamantului la un grup infracţional de tip mafiot care şi-ar fi propus să îl deposedeze pe pârât atât de cariera de la L., cât şi de unele imobile pe care le-a edificat acesta pe malul lacului Siutghiol, în raza teritorială a oraşului Năvodari, în scopul de a-l ruina pentru refuzul său de a "cotiza" către această grupare, aşa - zis "mafiotă". Cu ocazia mitingului arătat, pârâtul a pretins că reclamantul, în complicitate cu fostul primar al oraşului Năvodari, cu prefecţi ai judeţului Constanţa, cu avocatul M., precum şi împreună cu alte persoane aparţinând tuturor autorităţilor statului, inclusiv celei judecătoreşti, ar fi acţionat abuziv, prin constrângere, ameninţare, şantaj, abuz şi trafic de influenţă, adică prin fapte de o gravitate deosebită şi care, reale de ar fi fost, ar fi antrenat răspunderea penală a reclamantului, pentru a-i prelua afacerile.

Alături de afirmaţiile pe care le-a făcut, în calitate de organizator al mitingul arătat, pe parcursul desfăşurării acestuia, pârâtul a acordat declaraţii şi interviuri presei, insistând pe aspecte de natura celor la care a făcut trimitere anterior. Atât afirmaţiile pârâtului efectuate pe parcursul mitingului, cât şi declaraţiile pe care acesta le-a dat presei, cu acelaşi prilej, au fost reflectate mai apoi în emisiuni TV, în presa scrisă şi în cea on-line, predominând, în expunerea acestora, referirile la persoanele acuzate de pârât, între care şi reclamantul.

Raportat la aspectele anterior menţionate, urmează a se observa că ceea ce se cădea a fi primordial analizat de instanţa de apel erau afirmaţiile pârâtului făcute cu ocazia mitingului din 12 noiembrie 2015, întrucât aceasta a fost fapta imputată, trimiterile la articolele de presă fiind făcute pentru a sublinia, pe de o parte, modul în care aceste afirmaţii denigratoare ale pârâtului, făcute în faţa participanţilor la mitingul din 12 noiembrie 2015 şi a jurnaliştilor pe care acesta, în calitate de organizator, i-a chemat special în acest scop, s-au propagat mai apoi în presa scrisă şi on - line (sigur, trecute prin filtrul jurnaliştilor), ajungând la un număr nedeterminat de persoane, cât şi scopul pe care pârâtul a continuat a-l urmări şi după analizarea mitingului arătat, prin furnizarea ulterioară a unor articole de presă, dovadă a relei - credinţe a acestuia.

Or, instanţa de apel nu numai că nu s-a raportat la afirmaţiile pârâtului făcute cu ocazia mitingului din data de 12 noiembrie 2015, ci s-a limitat a analiza conţinutul articolelor de presă,dar nici nu a reţinut că, prin afirmaţii de o asemenea gravitate, care, dacă ar fi fost reale, ar fi fost de natură a atrage răspunderea penală a reclamantului, dreptul acestuia la viaţă privată, cu componenta sa privitoare la demnitate, onoare şi reputaţie a suferit o atingere, aceste afirmaţii fiind de o asemenea gravitate, atât de virulente şi de vehement susţinute, expuse într-un cadru preconstituit (organizarea unui miting, chemarea reprezentanţilor presei), încât sunt de natură a aduce atingere demnităţii, respectiv onoarei şi reputaţiei oricărei persoane.

Sub acest aspect, calitatea reclamantului de "persoană publică, senator în Parlamentul României, care se bucură de o largă notorietate la nivel naţional şi cu atât mai mult la nivel local", (la care a făcut trimitere instanţa de apel), nu justifică atingerea adusă demnităţii, ca drept personal nepatrimonial, căci nu se înscrie în limitele prevăzute de art. 8 parag. 2 din Convenţie.

În acest sens, urmează a se observa că instanţa de apel s-a mărginit a analiza posibilitatea ingerinţei în dreptul pârâtului la liberă exprimare, prin raportare la art. 10 parag. 2 din Convenţie, fără a observa că dreptul intern impune expres cerinţa exerciţiului dreptului cu bună - credinţă şi că cele două condiţii (exerciţiul dreptului cu buna credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte) se cer a fi întrunite cumulativ pentru a se putea reţine că exercitarea unui drept constituţional dreptul la liberă exprimare nu constituie o încălcare a dreptului la viaţă privată, la demnitate, la onoare şi reputaţie.

Din această perspectivă, recurentul a arătat că, în prezenta cauză, dreptul pârâtului la liberă exprimare nu a fost exercitat cu bună-credinţă, întrucât, la momentul desfăşurării mitingului din data de 12 noiembrie 2015, împrejurările faptice în legătură cu care pârâtul a proferat acuzaţii grave, denigratoare la adresa reclamantului, fuseseră deja tranşate, din punct de vedere juridic, prin multiple hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, purtate în litigii civile, hotărâri care statuau atât asupra legalităţii procedurii de retrocedare a minei de la L., în favoarea persoanelor îndreptăţite, cât şi asupra legalităţii actului administrativ - fiscal prin care, în sarcina persoanei juridice la care pârâtul deţinea o participaţie la capitalul social, fuseseră stabilite obligaţii suplimentare de plată, datorate bugetului local Năvodari.

Prin urmare, nu s-ar putea susţine, în prezenta cauză, că dreptul la libera exprimare ar fi fost exercitat cu bună - credinţă de pârât, câtă vreme, la momentul efectuării afirmaţiilor denigratoare, acesta cunoştea soluţiile dispuse prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.

De asemenea, nu s-ar putea susţine că dreptul pârâtului la liberă exprimare ar fi fost exercitat cu bună - credinţă, câtă vreme acesta, în calitate de reprezentant legal al societăţii interveniente, formulase deja plângeri penale împotriva reclamantului (şi a altor persoane), plângeri, la acel moment, încă nesoluţionate de organele competente şi la a căror existenţă/stadiu de soluţionare nu s-a făcut nicio referire pe parcursul mitingului.

Pe de altă parte, urmează a se observa că, în speţă, instanţa de apel a făcut şi o greşită aplicare a art. 10 parag. 2 din Convenţie, căci a reţinut că, în speţă, ingerinţa în dreptul pârâtului la liberă exprimare, în forma reclamată, (prin antrenarea răspunderii sale civile delictuale), deşi prevăzută de lege şi urmărind un scop legitim dintre cele enumerate de textul arătat, respectiv "protecţia reputaţiei sau drepturilor altora", nu ar reprezenta, totuşi, "o măsura necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul urmărit".

Din această perspectivă, se cuvine a fi subliniat că, deşi ingerinţa incriminată de art. 10 parag. 2 din Convenţie corespunde "unei nevoi sociale imperioase", astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii, se impune a se verifica dacă o astfel de "limitare" se conciliază cu libertatea de exprimare. Sub acest aspect, trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, conform căreia, pentru aprecierea existenţei unei "necesităţi sociale imperioase", care să justifice existenţa unei ingerinţe în aprecierea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă distincţia clară între fapte şi judecăţi de valoare, precum şi că o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt.

Sub acest aspect, se impune a fi arătat că aprecierile personale ale indivizilor sunt protejate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu condiţia ca ele să se bazeze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică de către autorul lor.

Or, în prezenta cauză, afirmaţiile denigratoare, făcute de pârât cu ocazia mitingului din 12 noiembrie 2015, nu au fost circumscrise unor fapte probate în materialitatea lor (dovadă fiind existenţa, la acel moment, a hotărârilor judecătoreşti la care a făcut trimitere anterior), dar nici măcar nu s-ar putea susţine că acestea s-ar fi fundamentat pe vreo argumentare logică a autorului lor, pârâtul din cauza de faţă.

De altfel, nici nu s-ar putea susţine, în prezenta cauză, că afirmaţiile denigratoare ale pârâtului ar putea fi asimilate unor "judecăţi de valoare", nu numai prin raportare la virulenţa şi la lipsa oricăror argumente în fundamentarea lor, dar şi prin raportare la faptul că pârâtul nu este un formator de opinii, nu are calitatea de jurnalist, ziarist, politician etc., sau orice altă calitate care i-ar fi permis a expune public, sub forma unei judecăţi de valoare, o părere proprie, chiar greşită, dar fundamentată, asupra unei probleme de interes public.

În organizarea şi desfăşurarea mitingului din 12 noiembrie 2015, pârâtul a acţionat în interes particular, personal, după tranşarea, prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie civilă/fiscală, asupra problemelor care prezentau interes pentru acesta sau pentru societatea al cărei asociat şi administrator era, iar nu pentru o întreagă colectivitate.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că modalitatea în care se tranşase problema retrocedării minei L. sau cea privitoare la taxele şi impozitele datorate de pârât pentru proprietăţile sale nu reprezenta o problemă de interes, la nivelul întregii comunităţi locale, aceasta cu atât mai mult cu cât mitingul s-a desfăşurat în localitatea Constanţa, pe când imobilele în legătură cu care pârâtul profera afirmaţii denigratoare se aflau în alte localităţi - L. şi Năvodari, ci prezenta interes exclusiv pentru pârât şi pentru societatea intervenientă sau, cel mult, şi pentru salariaţii intervenientei, ameninţaţi, tot de pârât, cu pierderea locurilor de muncă.

Nu în ultimul rând, contrar celor reţinute de instanţa de apel, prin raportare exclusiv la răspunsurile pe care pârâtul a înţeles a le da la interogatoriu, afirmaţiile denigratoare ale pârâtului nu au fost determinate de "contextul mitingului", ci au fost "premeditate", dovadă în acest sens stând faptul că aceleaşi afirmaţii au fost făcute în cuprinsul plângerilor penale pe care pârâtul/societatea intervenientă le-au formulat împotriva reclamantului şi a altor persoane (plângeri penale soluţionate ulterior prin clasarea respectivelor cauze).

Urmează, astfel, a se observa că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 10 parag. 2 din Convenţie, prin raportare la chiar criteriile pe care le-a reţinut ca fiind evidenţiate de jurisprudenţa Curţii Europene ca fiind incidente în întinderea marjei de apreciere a statului în restrângerea libertăţii de exprimare ("natura şi tipul discursului, valoarea protejată prin exprimarea lui, calitatea specifică a autorului, persoana lezată, mijlocul de difuzare", acordarea unei "poziţii privilegiate liberei discutări a subiectelor de interes general şi, în particular, a discursului politic, atunci când acesta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja"), Astfel, luând în considerare natura şi tipul discursului, este de observat ca acesta a fost unul virulent, defăimător, ţinut de pârât în public, în faţa mai multor persoane (salariaţii societăţii interveniente, dar şi ziarişti chemaţi deliberat de pârât în acest scop), în cadrul unui miting organizat de pârât, tocmai în vederea expunerii în public a afirmaţiilor sale denigratoare, valoarea pretins protejată prin exprimarea discursului nu a constat în informarea publicului asupra unei probleme de larg interes pentru comunitatea locală, ci în mediatizarea unor acuzaţii grave şi total nefundamentate, făcute de pârât personal la adresa reclamantului (şi a altor persoane).

În acelaşi sens, recurentul a susţinut, raportat la calitatea autorului acestor afirmaţii, că pârâtul nu are calitatea de formator de opinie, acţionând în interes pur personal, iar persoana lezată, reclamantul, are calitatea de persoană publică (fiind cunoscut nu numai din perspectiva activităţii sale politice, ci şi din perspectiva activităţii profesionale pe care a desfăşurat-o), mijlocul de difuzare a fost premeditat de pârât (prin organizarea unui miting la care au participat proprii salariaţi, la care a ordonat prezenţa utilajelor grele şi la care, în mod deliberat, a solicitat participarea presei), subiectul supus dezbaterii (modalitatea în care s-a dispus retrocedarea minei L. şi în care a fost supusă impozitării o persoană juridică de drept privat) nu a fost unul de interes general pentru locuitorii municipiului Constanţa (locul desfăşurării mitingului), ci unul de interes pentru pârât şi, cel mult, pentru salariaţii societăţii interveniente, discursul nu a fost unul politic, pârâtul neavând calitatea de politician.

În raport de aceste argumente, recurentul a susţinut că, reţinând inexistenţa faptei ilicite, motivat de faptul că "afirmaţiile făcute se înscriu în limitele permise de exercitarea libertăţii de exprimare", instanţa de apel a făcut o greşită analizare, în cazul concret, a dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., raportat la art. 70 parag. 1, art. 75 din C. civ., la art. 30 alin. (1) şi (6) din Constituţia României, art. 20 din Constituţia României, în raport de art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sub aspectul întrunirii, în speţă, a condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale, dincolo de inexistenţa faptei ilicite, instanţa de apel nu s-a referit, în considerentele sale, la pretinsa neîndeplinire a celorlalte trei condiţii de antrenare a răspunderii civile delictuale (existenţa prejudiciului moral suferit de reclamant, prin fapta ilicită imputată pârâtului, existenţa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul moral reclamat şi fapta imputată, existenţa vinovăţiei), condiţii a căror întrunire s-a reţinut de prima instanţă.

Intimatul-pârât B. şi intimata - intervenientă K. SRL nu au formulat întâmpinări.

La dosar, au fost depuse înscrisuri de către ambele părţi, fiind admisă proba cu înscrisuri în limitele menţionate în încheierea de dezbateri de la data de 5 februarie 2019.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 27 noiembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 205/A din 9 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 5 februarie 2020, ora 9, completul C10 - noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin demersul judiciar declanşat în cauză, reclamantul A. a solicitat instanţei, în esenţă, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B., pentru atingerea adusă reputaţiei, onoarei şi demnităţii sale, componente esenţiale ale vieţii private, susţinând că, în cursul lunii noiembrie 2015, în cuprinsul mai multor publicaţii on-line, dar şi în presa scrisă şi audio-vizuală, au apărut mai multe articole vizând situaţia unor litigii în care SC K. SRL a fost parte, în această firmă, pârâtul fiind asociat şi administrator, soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti nemulţumindu-l profund pe acesta, ceea ce l-a determinat să organizeze un miting de protest.

În acest context, la data de 11 noiembrie 2015, pârâtul a emis un comunicat de presă prin care informa că, la 12 noiembrie 2015, angajaţii SC K. SRL organizează, în faţa Prefecturii Constanţa, o acţiune de protest faţă de "mafia retrocedărilor de la malul mării" care, prin "intermediul primarului oraşului Năvodari, N., şi a avocatului M., fratele senatorului A., hărţuieşte sistematic, de ani de zile, o companie cu capital integral românesc", după ce, în preambulul aceluiaşi comunicat, a cuprins şi îndemnul al cărui conţinut a fost următorul:, Opriţi abuzurile primăriei Năvodari,comandate de mafia retrocedărilor din Constanţa şi atent îndrumate de familia senatorului liberal A."

Pe parcursul mitingului organizat la data menţionată, pârâtul B. a făcut afirmaţii publice, a acordat declaraţii şi interviuri în mass-media, în cadrul cărora a insistat pe constituirea unui "grup infracţional", din care face parte şi reclamantul şi care urmăreşte distrugerea sa economică, exemplificând cu acţiuni concrete ale membrilor aşa-numitului "grup infracţional", respectiv presiuni exercitate asupra Prefectului judeţului Constanţa, pentru a se obţine retrocedarea terenurilor şi altele asemenea.

Motivele de recurs dezvoltate de către recurent au vizat, în mod esenţial, atât neanalizarea de către instanţa de apel a circumstanţelor factuale ale cauzei, prin prisma dispoziţiilor legale care guvernează dreptul la viaţă privată şi limitele dreptului la liberă exprimare - respectiv neanalizarea afirmaţiilor şi declaraţiilor publice făcute de către intimatul pârât, cu ocazia mitingului din data de 12 noiembrie 2015, organizat de acesta, ce reprezentau, în opinia recurentului, fapta cu caracter ilicit imputată intimatului, cât şi interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept intern şi convenţional care reglementează cele două drepturi aflate în conflict.

În considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, instanţa de recurs reţine că cenzurarea modului de aplicare şi interpretare a legii, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se poate realiza decât dacă situaţia de fapt în litigiul dedus judecăţii a fost deplin stabilită, aspect care se reflectă în mod necesar în motivarea hotărârii judecătoreşti ce formează obiect al controlului în recurs.

Din această perspectivă, trebuie subliniat că motivarea hotărârii constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia, iar obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a expune argumentele ce constituie premisele raţionamentului judiciar care i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile, deşi nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, impune obligaţia examinării în mod real şi substanţial a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, Hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, Hotărârea din 8 iunie 2006). În domeniul balansului între dreptul la viaţă privată, protejat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, motivarea hotărârii judecătoreşti capătă accente specifice, controlul instanţei de contencios european al drepturilor omului evaluând, în mod necesar, motivele pertinente şi suficiente pe care instanţele interne le-au enunţat sau ar fi trebuit să le expună, pentru a justifica fie necesitatea şi proporţionalitatea unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare sau pentru explica raţiunile pentru care dreptul la reputaţie nu se impune a fi protejat, conform obligaţiilor pozitive impuse statului în acest domeniu.

Din perspectiva principiilor expuse supra, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel nu a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate de către pârât, prin raportare la faptele imputate acestuia în conţinutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele obiective ale judecării cauzei, respectiv nu a analizat afirmaţiile pârâtului B., exprimate public, cu ocazia mitingului din data de 12 noiembrie 2015, ci s-a limitat a analiza conţinutul articolelor de presă, în care au fost filtrate de către jurnalişti declaraţiile şi interviurile acestuia, deşi soluţia pronunţată în apel a fost diametral opusă celei pronunţate în primă instanţă, ceea ce ar fi presupus o atenţie sporită a analizei circumstanţelor cauzei şi o motivare pertinentă şi suficientă cu privire la faptele recalificate juridic.

Or, acţiunea dedusă judecăţii nu a vizat un raport juridic ce ar fi putut exista între reclamant şi jurnalişti şi care s-ar fi pretat unei analize specifice libertăţii de exprimare în domeniul presei scrise şi audio-vizuale, ci un raport juridic între persoane particulare, titulare ale dreptului la respectarea vieţii private şi dreptului la liberă exprimare, deopotrivă apărate pe terenul dreptului intern şi al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În acest context procesual, reţinând că instanţa de apel nu a analizat şi stabilit caracterul licit sau ilicit al afirmaţiilor şi declaraţiilor intimatului B., exprimate în mod public, cu ocazia mitingului organizat de acesta în municipiul Constanţa, la data de 12 noiembrie 2015, cu consecinţa neanalizării îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale ce a reprezentat cauza cererii de chemare în judecată, instanţa de recurs apreciază că hotărârea supusă cenzurii în recurs este afectată de viciul nemotivării, motiv de nelegalitate ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi care atrage după sine casarea hotărârii recurate, în considerarea art. 497 C. proc. civ., dar şi că există o imposibilitate obiectivă de a se analiza, la acest moment procesual, modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile legale relevante, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

În acelaşi sens, instanţa de recurs observă că este corect argumentul recurentului vizând neanalizarea dreptului la liberă exprimare şi din perspectiva limitelor sale, stabilite atât de dreptul intern - art. 75 alin. (2) din C. civ., cât şi prin prisma parag. 2 al art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pentru a stabili dacă dreptul la reputaţie al reclamantului a fost sau nu afectat.

În consecinţă, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze că, deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la asemenea imixtiuni; la acest angajament negativ, se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieţii private, inclusiv cu privire la raporturile dintre indivizi, dintre particulari (a se vedea cauzele Von Hannover c. Germaniei, parag. 57 şi Petrina c. României, parag. 35). Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului, în raport cu art. 8 din Convenţie, nu se pretează unei definiţii precise, acestea fiind noţiuni autonome, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În acest caz, trebuie luat în considerare justul echilibru ce trebuie menţinut între interesele individuale aflate în joc, statul beneficiind, în orice situaţie, de o marjă de apreciere (cauza Pfeifer împotriva Austriei, parag. 37).

Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina contra României, parag. 39).

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în rejudecare, instanţele, fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieţii private al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtul, se impune analiza justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv a dreptului la reputaţie, onoare şi demnitate, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul şi contextul mesajului critic; amploarea afirmaţiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a celui care face afirmaţiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia între judecăţile de valoare şi imputarea unor situaţii faptice sau chiar a unor fapte obiective; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

În consecinţă, este important de determinat, prin raportare la afirmaţiile şi declaraţiile pârâtului din data 12 noiembrie 2015, dacă există, în cauză, un subiect de interes general sau cel puţin de interes local şi dacă referirile la persoana reclamantului erau determinate de necesitatea apărării unor valori sociale, astfel cum pretinde intimatul B., sau acestea vizau exclusiv interesele private dintre părţi care erau implicate în varii litigii de natura penală şi civilă. În acest context, urmează a fi valorificate şi probele depuse la dosar, atât în apel, dar şi în recurs, cu respectarea dispoziţiilor legale care guvernează materia probelor.

În acelaşi context procesual, în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare, precum şi de la atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunţate ca fiind denigratoare.

Această distincţie este importantă, întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, în caz contrar, aducându-se atingere chiar dreptului la libertatea de opinie, însă, în această din urmă ipoteză, se pretinde celui care afirmă să facă dovada bunei-credinţe.

În acest sens, trebuie observat şi faptul că hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credinţă a autorului afirmaţiilor care ar putea afecta reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France şi alţii c. Franţei).

În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua - credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins.

Un alt criteriu de analizat este legat de calitatea celui care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celui care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi de notorietatea persoanei vizate şi obiectul afirmaţiilor publice.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care afirmaţiile făcute publice se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată a acestora, libertatea de exprimare a ziariştilor sau a terţilor, în general, se impune a fi interpretată mai strict.

Un alt criteriu ce se impune a fi analizat este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudenţa instanţei europene, s-a arătat, în acest sens, că este relevant comportamentul persoanei în cauză, anterior difuzării ştirilor sau faptul că informaţiile aduse la cunoştinţa publicului au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.

Se impune, de asemenea, a fi analizate conţinutul, forma, amploarea şi repercusiunile afirmaţiilor intimatului, cu privire concretă asupra afirmaţiilor sau reproşurilor imputate reclamantului, cu ocazia mitingului din 12 noiembrie 2015, care nu au fost analizate în speţă, în lumina tuturor circumstanţelor cauzei şi pe fondul litigios între părţi.

Un alt criteriu de analizat vizează circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie. În cadrul aceluiaşi criteriu, sunt de observat natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantului, precum şi repercusiunile asupra persoanei vizate, respectiv consecinţele pe plan moral, dar şi social ale afirmaţiilor publice.

Tot astfel, instanţa de apel va trebui să facă propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei solicitate în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerinţă corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între mijloace folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern, prin intermediul căreia persoana vizată solicită luarea măsurilor pozitive de către stat pentru protejarea dreptului său la viaţă privată, cu componentele sale privind reputaţia, onoarea şi demnitatea.

În urma acestei analize concrete şi particulare a circumstanţelor cauzei deduse judecăţii, instanţa de apel va trebui să statueze dacă fapta intimatului B. se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 C. civ., fără ca instanţa de recurs să poată specula sau impune, la acest moment procesual, un deznodământ judiciar pe fondul cauzei.

În consecinţă, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, după evaluarea concretă a conţinutului afirmaţiilor intimatului şi a probelor care le susţin, şi după analiza particulară a respectării dispoziţiilor art. 8 şi 10 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 30 alin. (6) din Constituţie, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a intimatului, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

Pentru argumentele expuse, considerând că o parte a criticilor formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi că acesta este incident în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 205/A din 9 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă; va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Galaţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 205/A din 9 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2020.

GGC - LM