Tort claim over auctioned property's deterioration rejected; appeal dismissed as unfounded.

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 19 ianuarie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. SA, SC P.E.J. C., D., E., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 242.447 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor distruse şi/sau sustrase din imobilul situat în Bucureşti, str. x, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei de la data de 24 iulie 2012 (data întocmirii raportului de expertiză de către F.) şi până la achitarea efectivă a sumei; obligarea în solidar a pârâţilor D. şi E. la plata sumei de 35.995.2 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, sumă ce urmează a fi calculată de la data de 18 ianuarie 2013 (data întocmirii actului de adjudecare) şi până la data de 10.05.2013 (data la care pârâţii D. şi E. au eliberat imobilul); obligarea în solidar a pârâţilor D. şi E. la plata sumei de 10.730 RON, reprezentând impozitul prevăzut de art. 771 din Legea nr. 571/2002 privind Codul fiscal, achitat de către reclamantă în numele pârâţilor D. şi E. în vederea intabulării dreptului de proprietate dobândit prin adjudecarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, sectorul 1 şi obligarea în solidar a pârâţilor D. şi E. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expert), efectuate de către reclamantă în cadrul Dosarului nr. x/2012, soluţionat de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, având ca obiect asigurare de dovezi.

La data de 11 mai 2016, reclamanta A., a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat că înţelege să rectifice cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată, prin introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a executorului judecătoresc G., care a desfăşurat executarea silită în cadrul dosarului nr. x/2012.

Prin încheierea de şedinţă din data de 4 octombrie 2016, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţia prescripţiei, excepţia inadmisibilităţii şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C., pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1449 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. SA; a respins cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta B. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E.; a obligat pârâţii D. şi E. să plătească reclamantei suma de 10.730 RON, reprezentând impozit; a respins, în rest, cererea ca nefondată şi a obligat pârâţii D. şi E. să plătească reclamantei suma de 640,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din data de 4 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, a declarat apel reclamanta A., solicitând instanţei admiterea apelului formulat şi, în principal, anularea hotărârii atacate în temeiul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, constatând că prima instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, iar, în subsidiar, apelanta-reclamantă a solicitat schimbarea în parte a hotărârilor apelate, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia nr. 1060A/2017 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva Sentinţei civile nr. 1449 din 15 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. SA, SC PEJ C. şi D. şi E.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului la Tribunalului Bucureşti, constatând că prima instanţă a soluţionat litigiul fără a intra în judecata fondului, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti spre rejudecarea apelului.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă A. a invocat motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând ca nelegală deciziei recurată.

Prin critica încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel (asemenea celei de fond) a omis să analizeze în întregime motivele de apel (respectiv cererea de chemare în judecată), sub aspectul verificării îndeplinirii tuturor condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâţilor, lipsind în mod esenţial argumentele de fapt şi de drept privitoare la prejudiciu, vinovăţia şi legătura de cauzalitate, invocând în acest sens şi o denegare de dreptate, în sensul art. 5 C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că hotărârea pronunţată în apel (asemenea sentinţei din fond,) nu are corespondent în considerentele hotărârii, neîndeplinind cerinţele legale în ceea ce priveşte motivarea hotărârii judecătoreşti, în acord cu rigorile art. 425 C. proc. civ., în sensul că argumentele reţinute şi raţionamentul instanţei sunt lipsite de coerenţă şi claritate.

Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate elementele răspunderii civile delictuale, ceea ce face imposibil ca instanţa de recurs să exercite un control judecătoresc real asupra hotărârii atacate.

Astfel, s-a criticat faptul că, deşi instanţa de apel a enunţat toate cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, a cercetat doar fapta ilicită, apreciind că "analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale este lipsită de relevanţă, neputând fi îndeplinită condiţia întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de art. 1357 Noul C. civ..". Or, aceasta este o eroare fundamentală a judecaţii în apel, întrucât hotărârii judecătoreşti recurate îi lipsesc toate elementele de conţinut relativ la cele trei condiţii ale răspunderii civile delictuale necercetate de instanţa de fond: prejudiciu, vinovăţie, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Altfel spus, pentru a se putea realiza un real control în etapa procesuală a recursului, instanţa de apel trebuia să analizeze toate condiţiile răspunderii civile delictuale, chiar dacă ajungea la concluzia că ele nu sunt îndeplinite cumulativ.

În speţă, se poate observa că instanţa de apel a preluat aproape textual şi fără niciun fel de cenzură sau modificare, argumentele primei instanţe, iar hotărârea curţii de apel nu răspunde motivelor de apel formulate, ci reia considerentele sentinţei apelate.

Or, câtă vreme, în cuprinsul considerentelor hotărârii din apel, nu sunt analizate, punctual, toate motivele de apel invocate de parte, prin arătarea şi argumentarea în concret a motivelor pentru care acestea au fost apreciate de către judecător ca neîntemeiate (sau, după caz, întemeiate), în mod evident, nu se poate susţine că hotărârea a fost efectiv motivată, în acord cu rigorile impuse de art. 425 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunţată cu greşita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, în ceea ce priveşte soluţionarea următoarelor probleme juridice: excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC PEJ C.; îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, în solidar, a tuturor pârâţilor indicaţi în acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată (cu implicaţii inclusiv asupra nelegalităţii soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte B.; recuperarea prejudiciului înregistrat de reclamantă ca urmare a lipsei de folosinţă a imobilului în perioada 18 ianuarie 2013 -10 mai 2013.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că hotărârea recurată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi urm. şi art. 1382 C. civ., în cauză, în opinia sa, fiind îndeplinite condiţiile legale stabilite de normele invocate pentru atragerea răspunderii solidare a pârâţilor şi pentru obligarea acestora la repararea prejudiciului cauzat prin distrugerea imobilului şi sustragerea accesoriilor acestuia.

Sub primul aspect invocat, privitor la primul capăt de cerere, instanţa de fond nu a analizat toate cele patru condiţii ale atragerii răspunderii civile delictuale. Mai mult decât atât, instanţa chiar s-a considerat îndrituită să nu le mai cerceteze, dacă a ajuns la constatarea eronată că fapta pârâţilor nu ar fi ilicită. Astfel, dacă instanţa de fond ajungea sau nu la concluzia existenţei caracterului ilicit al faptei, era o problemă de apreciere a probatoriului. Aspectele de netemeinicie relative la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate) trebuiau cercetate în mod obligatoriu de către instanţa de apel. Numai în acest fel, în apel, faţă de caracterul devolutiv al acestei căi de atac, s-ar fi putut reanaliza întreg probatoriul şi, eventual, s-ar fi putut efectua un real control judecătoresc.

Cum instanţa de recurs nu poate să cerceteze pentru prima dată direct în recurs toate cele patru elemente al răspunderii civile delictuale, căci s-ar încălca principiul omisso medio, rezultă că singura soluţie care se impune, în mod legal, este casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei la prima instanţă, conform art. 497 teza a II -a, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., pentru că soluţiile s-au dat fără cercetarea fondului.

Dacă instanţa s-ar fi aflat în ipoteza unei excepţii procedurale peremptorii, dirimante, atunci şi numai atunci s-ar fi putut justifica o soluţie prin care să nu mai fie cercetate aspecte care ţin de soluţionarea pe fond a cauzei. Instanţa de apel confundă însă instituţii juridice de drept procesual cu cele de drept substanţial şi pronunţă o hotărâre profund nelegală.

Art. 1357 C. civ. nu reglementează o excepţie de fond sau de procedură. Sediul materiei excepţiilor dirimante este art. 248, alin. (1) C. proc. civ., iar fiecare dintre condiţiile răspunderii civile delictuale în parte nu reprezintă excepţii de fond care să îndreptăţească instanţa să nu mai cerceteze toate elementele legate de fondul cauzei.

De aceleaşi apărări în drept şi de acelaşi raţionament juridic recurenta înţelege să se folosească şi cu privire la soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, în legătură cu care instanţele au analizat doar elementul prejudiciu, pe care le subsumează deopotrivă, motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că rezultatul păgubitor în cauză a fost determinat de faptele concurente, comisive sau, după caz, omisive ale celor cinci intimaţi, care şi-au încălcat obligaţiile specifice ce le reveneau, de a lua masurile corespunzătoare, astfel încât bunul să fie vândut în starea în care a fost prezentat în raportul de evaluare.

Astfel, recurenta a arătat argumentat, că fiecare dintre intimaţi avea anumite obligaţii specifice şi a dezvoltat pe larg, atât în faţă primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, în mod distinct pentru fiecare dintre intimaţi, aceste obligaţii care, aduse corespunzător la îndeplinire, ar fi condus la evitarea producerii prejudiciului.

Prin raportare la intimata-pârâtă B., instanţa de apel a analizat doar caracterul pretins facultativ al dispoziţiilor art. 501 - 502 C. proc. civ., referitoare la numirea administratorului sechestru, deşi unul dintre principalele aspecte invocate de recurentă privea faptul că instituţia bancară, în calitate de persoană, la cererea căreia s-a organizat licitaţia publică, avea obligaţia de a se asigura că ceea ce vinde corespunde cu ceea ce susţine că vinde.

Prealabil analizei netemeiniciei admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C. instanţei de control judiciar i s-a solicitat să constate lipsa de interes sau lipsa calităţii procesuale active a persoanei care a invocat această excepţie.

Sub acest aspect, faptul că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC PEJ C. nu a fost invocată de către această pârâtă, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, ci ulterior, de către o altă parte, pârâtul G., prin întâmpinarea depusă de acesta în nume personal.

Or, din această perspectivă, invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC PEJ C. este lipsită de interes pentru pârâtul G., întrucât, în măsura în care s-ar admite cererea de chemare în judecată, atât executorul judecătoresc, cât şi societatea profesională, ar urma să răspundă, în solidar, cu bunurile aflate în patrimoniul propriu, ceea ce înseamnă că menţinerea în cauză a intimatei SC PEJ C. îi profită executorului judecătoresc.

În plus, excepţia invocată de pârâtul G. este invocată şi de o persoană lipsită de calitate procesuală activă necesară pentru a invoca o astfel de excepţie. În acest sens, trebuie observat faptul că, potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecaţii". În acest caz, raportul juridic dedus judecăţii este reprezentat tocmai de excepţia invocată în cauză, iar între partea care a invocat-o şi partea pe care excepţia o vizează şi căreia îi profită nu exista identitate.

Pe fondul său, soluţia pronunţată pe această excepţie este nelegală, întrucât nu există dispoziţii legale care să excludă răspunderea civilă a societăţii de executori judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 188/2000 nici măcar nu reglementează în mod specific răspunderea civilă delictuală a executorilor judecătoreşti, care poate fi atrasă în condiţiile dreptului comun, ci răspunderea disciplinară a acestora.

Trebuie făcută o distincţie clară între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea disciplinară, întrucât, din punct de vedere disciplinar, este firesc să răspundă doar executorul judecătoresc, însă acest lucru nu presupune, în mod automat, excluderea răspunderii civile delictuale, care poate fi reţinută atât în sarcina executorului judecătoresc, cât şi în sarcina societăţii în care acesta îşi desfăşoară activitatea.

În plus, trebuie observat şi faptul că pârâtul G. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii, în raport de dispoziţiile art. 43 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, care prevăd că "biroul executorului judecătoresc şi societatea civilă profesională nu sunt persoane juridice", iar nu prin raportare la dispoziţiile din Legea nr. 188/2000 care reglementează răspunderea disciplinară a executorilor judecătoreşti.

Or, dispoziţiile art. 43 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti reglementează lipsa personalităţii juridice, aspect ce ţine de capacitatea de folosinţă, iar nu de calitatea procesuală.

În orice caz, nici din perspectiva capacităţii de folosinţă, absenţa personalităţii juridice nu reprezintă un impediment pentru a atrage răspunderea intimatei SC PEJ C., de vreme ce aceasta poate sta în judecată în calitate de pârâţi, în condiţiile prevăzute de art. 56 alin. (2) C. proc. civ., care prevede, că pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

Aşadar, lipsa personalităţii juridice a SC PEJ C. nu prezintă relevanţă din perspectiva aprecierii cu privire la calitatea procesuală pasivă a acestei entităţi, în condiţiile în care dispoziţiile exprese ale legii prevăd că pot sta în judecată orice entităţi fără personalitate juridică, cu condiţia ca acestea să fi fost constituite potrivit legii.

Hotărârea recurată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi urm. şi art. 1382 C. civ., în cauză, fiind evident îndeplinite condiţiile legale stabilite de normele invocate pentru atragerea răspunderii solidare a pârâţilor şi pentru obligarea acestora la repararea prejudiciului cauzat recurentei prin distrugerea imobilului şi sustragerea accesoriilor acestuia.

În ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă B. SA., instanţa de apel a menţinut soluţia judecătorului fondului, prin care s-a stabilit lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia, raportat la dispoziţiile art. 501, alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea greşită, însă, a acestor prevederi legale.

Astfel, în temeiul articolului menţionat, instanţa de apel a apreciat, în mod vădit eronat, că textul invocat ar institui o facultate, şi nu o obligaţie legală a creditorului de a solicita numirea unui administrator sechestru asupra bunului şi că intimata creditoare nu ar mai fi putut formula o astfel de cerere, raportat la faptul că degradările imobilului s-ar fi produs ulterior încheierii procedurii executării silite.

Or, fapta ilicită reprezentată de omisiunea creditorului ("vânzătorul" bunului în procedura de executare silită) de a lua toate măsurile de protejare a bunului scos la licitaţie publică, inclusiv prin solicitarea adresată organului competent de numire a unui administrator-sechestru cu privire la bun, nu are nicio legătură cu caracterul facultativ sau obligatoriu al unei astfel de solicitări.

Astfel, indiferent dacă o astfel de solicitare ar avea un caracter facultativ, creditorul va răspunde pentru deteriorările aduse bunului, în lipsa unei protecţii efective asigurate acestuia, determinată, în speţă, de omisiunea creditoarei de a solicita numirea unui administrator-sechestru.

Aşadar, pentru chestiunea analizată, nu are nicio importanţă dacă era o obligaţie legală sau o simplă facultate solicitarea creditorului urmăritor, adresată executorului judecătoresc, de a se desemna un administrator-sechestru pentru protejarea bunului scos la vânzare prin licitaţie publică; ceea ce contează este faptul că bunul a fost vandalizat, iar acest lucru a fost facilitat de conduita culpabilă a creditoarei care nu a luat toate măsurile pentru protecţia imobilului, omiţând să solicite numirea administratorului-sechestru.

Lăsarea de către legiuitor la aprecierea/latitudinea creditorului şi a executorului judecătoresc a necesitaţii numirii unui administrator sechestru nu înlătură răspunderea acestuia pentru o decizie care s-a dovedit a fi greşită, de a lăsa bunul neprotejat sau nesupravegheat. Răspunderea creditorului nu este condiţionată de existenţa unei pretinse obligaţii de numire a administratorului sechestru, ci de rezultatul nenumirii acestuia. Cu alte cuvinte, dacă B.

România SA a apreciat greşit că nu trebuie numit un administrator sechestru ori a ignorat acest aspect, este ţinută răspunzătoare de eventualele prejudicii astfel aduse imobilului.

În aceste condiţii, urmează a se observa că lipsa de diligenţă a fost pe deplin probată, în condiţiile în care nu poate fi tăgăduit că numirea unui administrator sechestru era necesară, de vreme ce s-a dovedit că imobilul a fost distrus ulterior momentului la care a fost expertizat. Sintagma "poate", folosită în art. 501 alin. (1) C. proc. civ., indică o opţiune care nu este însă discreţionara şi aleatorie, ci strâns legată de necesitatea numirii unui administrator sechestru, asupra căreia creditorul şi executorul judecătoresc sunt obligaţi să aprecieze în mod corect.

Sub un al doilea aspect, aceeaşi greşită aplicare a dispoziţiilor art. 501, alin. (1) C. proc. civ. se regăseşte şi din perspectiva argumentului potrivit căruia creditoarea nu ar mai fi putut solicita numirea unui administrator-sechestru, raportat la faptul că deteriorările ar fi fost cauzate ulterior încetării executării silite. În primul rând, nu s-a stabilit niciun moment la care au avut loc deteriorările, anterior sau ulterior emiterii actului de adjudecare; în consecinţă, acest argument al instanţei de fond este unul speculativ.

Mai mult decât atât, oricum acest aspect nu prezintă importanţă, câtă vreme creditoarea ar fi trebuit să solicite executorului judecătoresc desemnarea unui administrator-sechestru, încă înainte de emiterea actului de adjudecare, deci în cursul procedurilor de executare silită.

În calitatea sa de creditor-urmăritor "de profesie", care se confruntă în activitatea desfăşurată zilnic cu proceduri de vânzare la licitaţie publică, în cadrul executărilor silite, banca trebuia să cunoască că exista un risc ridicat ca bunul să fie vandalizat. Or, dovada existenţei acestui risc o reprezintă, chiar faptul obiectiv al producerii sale.

În ceea ce-i priveşte pe intimaţii G. şi SC PEJ C., cu greşita aplicare a normelor legale ce reglementează condiţiile de incidenţă a răspunderii civile delictuale, dar şi a dispoziţiilor art. 501 şi art. 502 C. proc. civ., instanţa de apel a înlăturat răspunderea acestora, apreciind, în mod eronat, atât asupra atribuţiilor administratorului-sechestru, cât şi asupra obligaţiilor executorului judecătoresc cu privire la bunul adjudecat la licitaţia publică organizată de acesta.

Astfel, în privinţa obligaţiilor/atribuţiilor ce îi revin administratorului sechestru, instanţa de apel a reţinut, că nu ar rezulta că acesta ar avea şi paza materială a bunului, lăsând să se înţeleagă ideea că, oricum, desemnarea unui astfel de administrator nu ar fi determinat protejarea efectivă, din punct de vedere fizic, a imobilului.

Or, numirea administratorului sechestru se face pentru o mai bună administrare a imobilului urmărit, care se poate realiza atât prin încheierea de acte juridice, cât şi prin săvârşirea de fapte materiale. Menţinerea stării imobilului şi evitarea distrugerii acestuia ori a sustragerii bunurilor accesorii care îl compun reprezintă cel mai clar exemplu pentru o bună administrare a imobilului, iar aceasta, la rândul său, se putea realiza şi prin încheierea de acte juridice.

În ceea ce priveşte rolul executorului judecătoresc, instanţa de apel a înlăturat orice culpă în desfăşurarea executării silite, reţinând, în mod vădit nelegal, că degradarea imobilului ar fi survenit după emiterea actului de adjudecare, moment ulterior căruia executorul judecătoresc nu ar mai avea nicio obligaţie cu privire la protejarea bunului vândut.

Trecând peste faptul că nu s-a stabilit cu certitudine momentul la care a avut loc vandalizarea imobilului, raţionamentul instanţei de apel este, şi în acest caz, în mod evident greşit, câtă vreme vânzarea unui bun nu presupune doar încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, emiterea actului de adjudecare, ci şi predarea bunului.

În cazul construcţiilor, predarea acestora se face în mod simbolic prin punerea la dispoziţia cumpărătorului/adjudecatarului a cheilor imobilului. Având în vedere că vânzarea silită este organizată de către executorul judecătoresc, acesta, în calitate de organ al statului învestit cu puterea de a aduce la îndeplinire obligaţiile stabilite prin titlurile executorii, preia o parte dintre obligaţiile pe care vânzătorul le are în cazul contractului de vânzare.

În acest context, executorul judecătoresc are nu doar obligaţia de a emite actul de adjudecare (care ţine loc de act de proprietate, operand transferul dreptului de proprietate în patrimoniul adjudecatarului), ci şi pe aceea de a pune bunul vândut la dispoziţia adjudecatarului.

În cazul de faţă, cu vădită rea-credinţă sau cel puţin dând dovadă de o gravă neglijenţă în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, executorul judecătoresc nu doar că nu a realizat niciun demers pentru a preda recurentei imobilul adjudecat, dar a refuzat să preia cheia imobilului (pe care debitoarea E. pretinde că i-ar fi pus-o la dispoziţie), pentru a o preda ulterior adjudecatarului, susţinând că, odată emis actul de adjudecare, nu îl mai priveşte soarta imobilului, nici măcar sub aspectul predării acestuia către noul proprietar.

În mod evident, un astfel de comportament reprezintă o faptă ilicită a executorului judecătoresc, care este în culpă pentru modul în care şi-a adus la îndeplinire obligaţiile ce îi reveneau cu ocazia desfăşurării executării silite, în condiţiile în care vânzarea la licitaţie publică este o formă specifică de vânzare, în privinţa căreia trebuie să se aplice, prin analogie, regulile de la vânzare, inclusiv sub aspectul predării bunului adjudecat.

În plus, executorul judecătoresc ar fi trebuit să se asigure prin mijloace proprii de menţinerea integrităţii imobilului sau, în caz contrar, să numească un administrator sechestru al bunului (chiar şi în lipsa unei solicitări exprese a creditoarei în acest sens), având în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

În analiza culpei băncii, în speţă, măsura numirii administratorului sechestru era absolut necesară, de la bun început, pentru conservarea şi protejarea bunului, astfel încât executorul judecătoresc avea obligaţia să procedeze în acest sens, pentru a se asigura ca bunul va fi menţinut şi predat adjudecatarului în starea în care a fost evaluat.

Cea mai clară dovadă în acest sens este chiar faptul că imobilul vândut la licitaţie publică a fost distrus, iar bunurile accesorii ale acestuia au fost sustrase. Omisiunea culpabilă a executorului de a lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că bunul nu va fi deteriorat, după momentul evaluării, constituie o încălcare gravă a obligaţiilor sale profesionale, care a cauzat recurentei un prejudiciu stabilit printr-un raport de expertiză judiciară la suma de 242,447 RON.

Posibilitatea executorului judecătoresc de apreciere asupra necesitaţii numirii unui administrator sechestru trebuie evaluată avându-se în vedere calitatea sa de profesionist în materia executării silite. În aceste condiţii, executorul judecătoresc este chemat sa răspundă şi pentru cea mai uşoara culpă în îndeplinirea atribuţiilor sale, deoarece are obligaţia să aprecieze în mod corespunzător asupra riscului ca imobilul să fie deteriorat şi să procedeze la numirea unui administrator sechestru, care să aibă responsabilitatea menţinerii bunului în starea în care se află la momentul evaluării sale.

În plus, culpa executorului judecătoresc reiese şi din încercările acestuia de a determina recurenta să semneze actul de adjudecare cu o clauză prin care acesta să declare că renunţă la orice fel de pretenţii, prezente sau viitoare, de orice natură, faţă de SC PEJ C. sau faţă de executorul G., derivate din modalitatea în care acesta a condus executarea silită.

Conduita executorului judecătoresc care a încercat să înlăture posibilitatea de atragere a răspunderii sale pentru modul defectuos în care a desfăşurat executarea silită, conturează, în plan procesual, o veritabilă prezumţie de cunoaştere a culpei sale în conducerea şi organizarea executării silite dar, şi mai important, în cunoaşterea faptului că, la momentul adjudecării, imobilul nu mai avea toate accesoriile pe care expertul evaluator le-a identificat, evaluat şi prezentat ca făcând parte din ansamblul vândut la licitaţia publică în data de 11 decembrie 2013.

Deşi a invocat şi dezvoltat acest aspect în faţă instanţelor de fond, nici în cuprinsul deciziei recurate, nici în sentinţa de la fond, nu se regăseşte niciun răspuns cu privire la acest argument, dovadă a faptului că aceste argumente au fost ignorate cu desăvârşire de primele instanţe.

În consecinţă, trebuia constatat că nici obligaţiile executorului judecătoresc şi nici cele ale administratorului sechestru nu au/ar fi încetat odată cu emiterea actului de adjudecare, ci obligaţia de a menţine starea bunului imobil prezentat în raportul de evaluare a subzistat până la momentul transmiterii posesiei bunului către adjudecatar, astfel încât soluţia instanţei de apel pe aceste aspecte este pronunţată cu greşita aplicare a normelor legale incidente.

În ceea ce îi priveşte pe intimaţii D. şi E., instanţa de apel a menţinut soluţia de la fond, de respingere a cererii de chemare în judecată, stabilind că degradările imobilului ar fi fost produse ulterior părăsirii acestuia de către debitori, aşa încât nu s-ar putea reţine în sarcina acestora săvârşirea unei fapte ilicite.

Or, pentru reţinerea faptei ilicite şi atragerea răspunderii delictuale a acestor pârâţi, nu prezintă importanţă momentul în care au fost produse degradările. Esenţial este, sub aspectul dispoziţiilor art. 1357 C. civ., că pârâţii ... aveau obligaţia de a conserva bunul până la predarea posesiei acestuia, în bune condiţii, adjudecatarului.

În aceste condiţii, contrar celor reţinute de instanţele de fond, intimaţii-pârâţi D. şi E. sunt răspunzători pentru distrugerea bunului deoarece imobilul vandalizat s-a aflat în posesia şi paza lor, în toată perioada de timp cuprinsă între 24 iulie 2012 (momentul evaluării iniţiale a bunului) şi 13 mai 2013 (data la care recurenta a fost pusă în posesia imobilului).

Chiar dacă intimata-pârâtă E. ar fi părăsit imobilul cu două-trei săptămâni înainte de data de 6 martie 2013, acest fapt nu prezintă relevanţă, atâta vreme cât recurenta nu a fost pusă în posesia imobilului, anterior datei de 10 mai 2013.

Or, din punct de vedere juridic, până la transmiterea posesiei către recurentă, imobilul s-a aflat în posesia şi paza debitorilor, chiar dacă aceştia nu l-au locuit în mod efectiv. Este indiferent, din perspectiva atragerii răspunderii civile delictuale, faptul că debitorii au abandonat imobilul în perioada în care bunul se afla în posesia şi paza acestora, această atitudine nefiind de natură să îi absolve de răspundere.

Ca atare, de vreme ce posesia nu a fost transmisă recurentei, înseamnă că, din punct de vedere juridic, la momentul la care a avut loc distrugerea bunului, acesta se afla în posesia pârâţilor D. şi E., cei doi fiind, deopotrivă, împreuna cu ceilalţi pârâţi, răspunzători de modul de conservare şi întreţinere a bunului.

Or, în condiţiile în care, la momentul evaluării, imobilul se afla într-o stare funcţională foarte bună, beneficiind de dotări şi finisaje de o calitate superioară, iar la momentul la care recurenta a intrat în posesia imobilului acesta se afla într-o stare deplorabilă, este cert ca distrugerea a avut loc în perioada în care imobilul s-a aflat în posesia şi paza debitorilor, perioadă în care aceştia aveau obligaţia de a menţine valoarea şi starea bunului de la momentul încheierii contractului de ipoteca şi ulterior de la momentul evaluării bunului.

Mai mult decât atât, culpa intimatei-pârâte E. nu poate fi negată, de vreme ce aceasta a recunoscut că a luat, la momentul părăsirii imobilului, centrala termică instalată, deşi acest accesoriu al imobilului nu ar fi putut fi sustras, în condiţiile în care raportul de evaluare pe baza căruia s-a făcut vânzarea îl prezenta ca făcând parte din ansamblul scos la vânzare silită.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, în speţă, acesta derivă din schimbarea stării imobilului care, după evaluare, a fost distrus, iar toate accesoriile acestuia au fost sustrase, paguba materială suferită fiind evaluată prin expertiză judiciară la suma de 242.447 RON.

Cu privire la acest aspect, instanţele de fond, în mod corect, au reţinut că, într-adevăr, imobilul a suferit degradări ulterior evaluării sale, aspect care reiese, fără putinţă de tăgadă din raportul de expertiză efectuat în cauză, însă au considerat, în mod eronat, că nu ar exista o faptă ilicită din partea pârâţilor. Aceste degradări reprezintă un prejudiciu cert cauzat recurentei, constatat şi cuantificat prin expertiza administrată în Dosarul nr. x/2003, la nivelul sumei de 242.447 RON, prin raportare la lucrările de reparaţie necesar a fi efectuate pentru aducerea imobilului la starea iniţială.

În speţă, pârâţii au contribuit, în mod propriu, la producerea prejudiciului, fapta ilicită a acestora constând în aceea că au permis ca imobilul adjudecat să fie deteriorat, iar toate bunurile accesorii ale acestuia să fie distruse după momentul evaluării sale, fiecare dintre cei patru pârâţi având obligaţii specifice în legătură cu conservarea bunului, care, aduse la îndeplinire în mod corespunzător, ar fi împiedicat distrugerea imobilului.

Este evident că fapta intimaţilor de a nu-şi îndeplini obligaţiile

Corespunzătoare, pentru a menţine bunul în starea în care acesta a fost prezentat spre vânzare, reprezintă o faptă care, apreciată în raport de regulile generale de comportament, este ilicită şi aduce atingere dreptului de proprietate al recurentei, cauzându-i un prejudiciu patrimonial însemnat.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, urmează a se constata că fapta pârâţilor de a nu îşi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege pentru a menţine bunul în starea funcţională în care acesta se află la momentul evaluării reprezintă cauza care a determinat, în mod necesar, producerea rezultatului păgubitor, adică distrugerea bunului şi sustragerea accesoriilor acestuia, prejudiciu evaluat prin expertiză la suma de 242.447 RON.

În orice caz, chiar şi trecând peste acest aspect, în măsura în care s-ar aprecia că este necesară proba vinovăţiei, cei patru pârâţi se fac vinovaţi pentru distrugerea imobilului proprietatea recurentei, fiecare pentru nerespectarea obligaţiilor specifice care îi reveneau.

În condiţiile în care intimaţii D. şi E. aveau bunul în posesie şi în pază, având deci obligaţia de a-l menţine în starea în care acesta se afla la momentul ipotecarii, până la achitarea integrală a datoriei, înseamnă că aceştia se fac vinovaţi pentru distrugerile pe care bunul le-a suferit, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru a conserva imobilul.

De asemenea, şi în ceea ce îi priveşte pe intimaţii B., G. şi SC PEJ C., aceştia se fac vinovaţi, pentru că nu au asigurat menţinerea bunului în starea în care acesta a fost evaluat, deşi vânzarea silită s-a efectuat la cererea creditoarei instituţie bancară, vânzarea silită fiind organizată de către executorul judecătoresc, iar aceştia, în calitatea lor de profesionişti, aveau (sau cel puţin trebuiau să aibă) reprezentarea faptului că, dacă nu iau masurile corespunzătoare din punct de vedere legal, riscul ca bunul să fie vandalizat este foarte mare.

Din aceasta perspectivă, nu poate fi reţinut în niciun caz faptul că nu s-ar fi dovedit existenţa unor indicii din care să rezulte necesitatea numirii unui administrator sechestru, atâta vreme cât această măsură este una preventivă, care nu trebuie luată doar în cazul în care există probe certe că imobilul va fi distrus.

În cadrul unei executări silite, intimaţii-pârâţi aveau cunoştinţă despre riscurile inerente unei astfel de vânzări, riscuri care, de altfel, s-au şi produs în cazul de faţă.

Ca atare, având în vedere toate aceste aspecte, se solicită a se constata, că în cauză îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii solidare a pârâţilor, aceştia urmând să răspundă pentru prejudiciul cauzat recurentei ca urmare a deteriorării imobilului adjudecat.

Nelegalitatea hotărârii apelate, din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâţilor ... la plată contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului. Sub acest aspect urmează a se constata că instanţele inferioare au apreciat că se impune a fi respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor ... la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului adjudecat, reţinând, în esenţă, că imobilul ar fi fost părăsit anterior datei la care recurenta a intrat în posesia acestuia şi, totodată, că în lipsa efectuării unei expertize nu s-ar fi putut stabili contravaloarea lipsei de folosinţă, instanţa de apel argumentând şi faptul că nu a făcut dovada că ar fi încasat efectiv chirie dacă avea posesia imobilul în perioada în cauză.

Toate aceste aspectele se impun a fi înlăturate, fiind vădit întemeiate, în condiţiile în care:

- momentul la care imobilul a fost părăsit de către debitori nu prezintă relevanţă din punct de vedere juridic, atâta vreme cât recurenta a intrat în posesia bunului abia la data de 10 mai 2013, printr-o procedură judiciară de evacuare. În măsura în care debitorii au părăsit imobilul anterior acestei date, fără însă ca bunul să fie predat recurentei, a fost în continuare lipsită de folosinţa acestuia până la momentul la care a intrat, pe cale silită, în posesia imobilului.

Contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului se datorează de la data încheierii actului de adjudecare, întrucât de la acel moment a devenit proprietara bunului şi s-a născut dreptul de a încasa fructele şi veniturile produse de acesta şi până la momentul intrării efective în posesie, iar nu până la momentul părăsirii şi abandonării acestuia de către vechii proprietari.

Aşa fiind, recurenta a fost lipsită de folosinţa bunului imobil pentru o perioadă de aproximativ 4 luni, cuprinsă între 18 ianuarie 2013 (data încheierii actului de adjudecare) şi 10 mai 2013 (data predării silite a imobilului adjudecat către recurentă), perioadă în care avea dreptul de a culege fructele şi veniturile bunului imobil.

Pentru această perioada, pârâţii îi datorează o sumă echivalentă cu contravaloarea veniturilor pe care imobilul în cauză le-ar fi produs, calculată prin înmulţirea perioadei în care a fost lipsită de folosinţa bunului - 4 luni, cu chiria medie lunară - 2.000 euro, rezultată din studierea ofertelor de piaţă pentru imobile similare. Efectuând acest calcul, rezulta că lipsa de folosinţă a imobilului poate fi cuantificată la suma de 8.000 euro, echivalentul a 35.995,2 RON, calculată la cursul BNR de la data introducerii acţiunii.

Pentru a calcula contravaloarea lipsei de folosinţă, nu este necesară efectuarea unei expertize, în condiţiile în care aceasta poate fi determinată şi pe baza înscrisurilor, raportat la chiria de piaţă pentru imobile similare. În plus, este foarte important faptul că pârâţii nu au contestat niciodată valoarea lipsei de folosinţă calculată de recurentă, apărările acestora vizând faptul că nu datorează această lipsă de folosinţă.

În aceste condiţii, instanţele inferioare nu erau îndreptăţite să respingă acest capăt de cerere, stabilind că există cu certitudine un prejudiciu derivat din lipsa de folosinţă, considerând fără temei că nu ar putea fi dovedită contravaloarea acestuia, în lipsa efectuării unei expertize de specialitate. În realitate, contravaloarea lipsei de folosinţă a fost stabilită pe baza înscrisurilor administrate în cauză şi nu a fost niciodată contestată de intimaţi, aşa încât se impunea ca aceasta să fie reţinută ca atare de către instanţă.

Chiar şi prin absurd, în măsura în care s-ar trece peste aceste argumente, în situaţia în care instanţa ar fi fost nelămurită sub acest aspect de probaţiunea administrată în cauză, era obligată să pună în discuţia părţilor necesitatea suplimentarii probatoriului, iar nu să respingă cererea, pe motiv că, în lipsa efectuării unei expertize, nu s-ar fi putut stabili contravaloarea lipsei de folosinţă, împrejurare ce reprezintă o veritabilă denegare de dreptate.

Sub cel de-al treilea aspect, urmează a se constata că instanţa de apel se află într-o veritabila confuzie şi cu privire la temeiul răspunderii solicitate a fi atrasă în cauză, de vreme ce reţine că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi încasat efectiv chirie, dacă ar fi avut posesia imobilului în perioada în cauză.

Trebuie observat că, în cauză, s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă, întemeiata pe o răspundere civilă delictuală, iar nu contravaloarea chiriei încasate care presupune o răspundere civilă contractuală, inexistentă şi neinvocată în cadrul dosarului.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 octombrie 2019, instanţa a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1060A/2017 din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 5 decembrie 2018, completul de filtru a suspendat judecarea cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin Rezoluţia din 31 ianuarie 2019, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 2 din 3 ianuarie 2019 şi soluţionarea dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, până la care această cauză fusese suspendată, completul de filtru a repus, din oficiu, cauza pe rol, pentru continuarea procedurii de filtru. De asemenea, completul de filtru a dispus întocmirea unui supliment la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care să fie analizate celelalte condiţii prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., după efectuarea formalităţilor de comunicare menţionate în art. 490 alin. (2) din aceleaşi act normativ.

În etapa procesuala a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii executor judecătoresc G. şi SC PEJ. C. Societatea au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata B. SA a depus întâmpinare, cu depăşirea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca legală şi temeinică.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Asupra primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă nemotivarea deciziei recurate, din perspectiva faptului că nu au fost analizate în cauză toate condiţiile răspunderii civile delictuale, ceea ce ar echivala şi cu o necercetare a fondului cauzei, dar şi o motivare lacunară şi repetitivă, instanţa de recurs apreciază că acesta este nefondat.

Motivarea hotărârii constituie o garanţie procesuală, o condiţie a procesului echitabil, impuse atât de dispoziţiile interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. care reglementează obligaţia instanţelor de a expune în considerentele hotărârii atât motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, cât şi de dispoziţiile convenţionale ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevăd că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile şi argumentele esenţiale ale părţilor sunt în mod real ascultate şi examinate.

Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă însă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale interne.

Raportând aceste principii la litigiul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus sinteza argumentelor formulate de reclamanta A. şi de celelalte părţi litigante, precum şi raţionamentul logico-judiciar ce a întemeiat soluţia pronunţată în cauză.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, analiza instanţei de apel s-a circumscris limitelor obiective ale judecăţii cu care a fost învestită, respectiv o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin deteriorarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, dobândit de reclamantă prin adjudecare, în cadrul unei licitaţii publice.

Împrejurarea că reclamanta nu a primit de la instanţa de apel exact argumentele pe care le aştepta nu reprezintă un viciu de legalitate, în sensul unei motivări lacunare sau nelegale, astfel cum reproşează recurenta, întrucât modalitatea în care o instanţă îşi structurează argumentele este o problemă de stilistică a hotărârilor judecătoreşti, ceea ce este important pentru atingerea garanţiei procesuale este ca instanţa de apel să fi analizat în mod real argumentele părţilor şi să le răspundă în mod substanţial, obligaţie care a fost îndeplinită în cauză.

Tot astfel, garanţia motivării unei hotărâri nu impune, în mod necesar, expunerea de către instanţa de control judiciar a unui raţionament diferit decât cel al primei instanţe, în ipoteza în care soluţia acesteia este confirmată în căile de atac, acest lucru fiind diferenţiat în funcţie de circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii, ceea ce impune jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului fiind necesitatea de a reieşi, din argumentele expuse, că instanţa de apel a ratificat şi confirmat acest raţionament, mai ales când apărările părţilor rămân ele însele, în mod esenţial, aceleaşi.

În ceea ce priveşte critica privind faptul că instanţa de apel nu a analizat ansamblul elementelor răspunderii civile delictuale, sub unghiul prejudiciului, legăturii de cauzalitate şi vinovăţiei intimaţilor, analizând exclusiv fapta pretins ilicită a acestora, Înalta Curte apreciază că, formulând această critică, recurenta ignoră caracteristicile acestei răspunderi civile şi însăşi condiţia legală a îndeplinirii cumulative a acestor elemente, necesară pentru a fi antrenată acest tip de răspundere, pe care chiar ea o pretinde.

Astfel, deşi prin dispoziţiile legale care reglementează această răspundere este impusă condiţia întrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, apte să declanşeze această răspundere, trebuie reţinut că analiza lor este una graduală, ceea ce înseamnă că, dacă una dintre condiţii nu este găsită ca fiind întrunită, nu se mai impune analiza celorlalte condiţii.

Cum în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a apreciat că faptele imputate intimaţilor-pârâţi nu au caracter ilicit, deci nu există o faptă ilicită, ca o condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale, nu s-a mai impus cercetarea celorlalte condiţii privind existenţa prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei intimaţilor. Astfel, în cauză, nu se confirmă alegaţia unei denegări de dreptate, în sensul art. 5 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, cu semnificaţia unui refuz nejustificat şi, deci, arbitrar de a judeca, ci aplicarea justă a principiilor care guvernează soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

Din această perspectivă, pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că nu se impune casarea hotărârii recurate pentru viciul nemotivării şi că nu poate fi primită ca validă teza recurentei, conform căreia instanţele anterioare nu ar fi analizat fondul cauzei, nelegalitate ce ar fi determinat, de asemenea, soluţia casării cu trimitere spre rejudecare.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, dar şi pe cele ale art. 501 C. proc. civ., în strânsă legătură cu dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi art. 43 din Statutul profesiei de executor, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Sub un prim aspect, trebuie subliniat că analiza acestui motiv se va face pe branşe distincte, raportat la fiecare pârât chemat în judecată, pentru că şi cauza juridică a cererii de chemare în judecată, formulate în contradictoriu cu aceştia, deşi se circumscrie genului proxim al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, are diferenţe specifice, în raport de obligaţiile pe care intimaţii se pretinde că le-ar fi avut şi nu le-ar fi respectat.

Critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 43 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi ale art. 36, alin. (2) C. proc. civ. care ar fi determinat, în cauză, admiterea nelegală a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C., C., forma asociativă de exercitare a activităţii executorilor judecătoreşti C. încetând să existe, continuatoarea sa fiind intimata C., conform art. 38 din C. proc. civ., este nefondată.

Conform art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecaţii.

Dispoziţiile art. 43 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti prevăd că "biroul executorului judecătoresc şi societatea civilă profesională nu sunt persoane juridice".

Art. 41 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti prevede că biroul executorului judecătoresc nu este persoană juridică şi nu poate avea calitate procesuală. De asemenea, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 162/2003, a statuat că organul de executare nu are interes propriu şi, în consecinţă, nici calitate procesuală pasivă, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 399 alin. (1) teza finală C. proc. civ., atunci când se face contestaţie împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act de executare impus de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale.

Astfel, deşi recurenta invocă dispoziţiile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, aceste dispoziţii legale nu pot constitui temei pentru justificarea legitimării procesuale pasive (legitimatio ad causam) ce presupune identitate între persoana pârâtului şi persoana care ar putea fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, în considerarea interpretării date de instanţa de contencios constituţional, instanţele de fond au reţinut în mod legal că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 188/2000, întrucât o eventuală răspundere civilă nu revine societăţii civile profesionale de executori judecătoreşti, ci exclusiv executorului judecătoresc, în ipoteza încălcării obligaţiilor profesionale specifice ce îi revin.

În virtutea acestei constatări legale, nu s-a mai impus evaluarea raportului juridic, pe fondul său, ci în temeiul art. 248 C. proc. civ., soluţionarea cu prioritate a excepţiei procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei C.

Critica privind respingerea cererii de chemare în judecată, în contradictoriu cu intimatul executor judecătoresc G., este nefondată.

Recurenta A. a susţinut că obligaţia încălcată de executorul judecătoresc G. este aceea că executorul nu a acţionat cu bună-credinţă şi nu a desemnat un administrator-sechestru sau o firmă specializată care să asigure paza materială a bunului, conform art. 501 C. proc. civ.

În acest sens, dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că, după emiterea somaţiei şi în tot cursul executării silite, executorul judecătoresc poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară în vederea unei mai bune administrări a imobilului urmărit, precum încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la acest bun. De asemenea, la cererea creditorului, executorul va numi un administrator-sechestru.

Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. enunţate supra, rezultă că acest text normativ instituie o facultate, iar nu o obligaţie, neavând caracter imperativ, pentru că se utilizează sintagma "poate numi un administrator sechestru", urmată de detalierea enunţiativă, iar nu limitativă, a actelor şi faptelor pentru care se angajează un administrator-sechestru, iar detalierea se referă la chestiuni care nu vizează asigurarea pazei juridice a bunului, deoarece ar fi o excepţie de la legea generală care afirmă că proprietarul bunului imobil asigură paza juridică a propriului bun, ci se refera exclusiv la operaţiuni de încasare a veniturilor, efectuare a cheltuielilor necesare şi apărare în eventuale litigii, legiuitorul prezumând că debitorul ar putea să se desesizeze sau să nu mai fie interesat să-şi apere propriul bun aflat sub executare silită.

În acest sens, este corectă apărarea intimatului, potrivit căreia, în faza executării silite, creditorul este cel care, în virtutea principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil în întregul său, stabileşte cursul executării silite, cu instrumentarea căreia executorul silit este învestit, iar dacă acestuia nu i se cere numirea unui administrator sechestru, aşa cum prevede teza finală a art. 501 C. proc. civ., nu se poate reţine, în sarcina executorului judecătoresc, încălcarea vreunei obligaţii profesionale sub acest aspect.

În plus, este de observat că recurenta nu îşi analizează, în niciun moment al procesului, propria atitudine, care ar fi putut fi aceea a unui om prudent şi diligent, din perspectiva posibilităţii pe care legea i-o conferea, respectiv aceea de a formula ea însăşi o cerere în vederea numirii de către executorul judecătoresc a unui administrator-sechestru pentru paza imobilului adjudecat.

În ceea ce priveşte critica conform căreia, după adjudecare, obligaţia de predare a bunului aparţinea executorului judecătoresc, se constată, aşa cum a susţinut şi intimatul, că această critică a fost formulată direct în apel, omisso medio, fiind astfel inadmisibilă, în raport de efectul devolutiv al apelului, care constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecăţii în apel litigiul în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost invocate în faţa primei instanţe, în limitele exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apelatum şi tantum devolutum quantum iudicata.

În speţă, Înalta Curte reţine că, în absenţa invocării acestui argument în faţa primei instanţe, critica prezentată în acest sens, direct în apel sau recurs, nu poate fi primită, fiind invocată omisso medio, cu nerespectarea caracterului subsecvent al acestor căi de atac.

Mai mult, se poate observa că nu există un text de lege care să impună în sarcina executorului judecătoresc, instrumentator al actului de adjudecare, o astfel de obligaţie de predare a bunului, urmărirea silită a bunurilor imobile fiind reglementată în C. proc. civ., Cartea a V-a, Capitolul II, Titlul II, la "Executarea silită indirectă", iar predarea silită a bunurilor imobile fiind prevăzută la "Executarea silită directă", proceduri legale distincte ale căror dispoziţii nu pot fi combinate.

În ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiei de conservare a bunului, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind răspunderea executorilor judecătoreşti, deja enunţate, rezultă că răspunderea civilă a executorului judecătoresc are caracter special şi poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru nerespectarea obligaţiilor profesionale reglementate în mod expres de lege. Or, intimatul G., în calitate de executor judecătoresc, nu avea, în temeiul niciunei dispoziţii legale, obligaţia profesională de conservare a bunului imobil supus executării silite, după adjudecarea sa de către recurentă, prin Actul de adjudecare nr. 676 din 18 ianuarie 2013, moment de la care dreptul de proprietate s-a transmis către adjudecător, împreună cu toate riscurile asupra bunului imobil.

În acest context procesual şi date fiind aceste dezlegări de legalitate, devine lipsit de relevanţă argumentul recurentei, potrivit căruia excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost invocată de către intimatul G., care nu ar fi avut calitate procesuală şi interes să o invoce, iar nu de către C., C., întrucât, câtă vreme nu s-a constatat, în cadrul evaluării raportului juridic dedus judecăţii, pe fondul său, o faptă ilicită a executorului judecătoresc din cadrul acestei societăţi care să atragă răspunderea sa civilă, prin argumentul de interpretare raţională a fortiori, nu s-ar fi putut reţine o răspundere civilă delictuală a acestei forme de asociere profesională, din cadrul căreia intimatul făcea parte.

De altfel, potrivit art. 45 care reglementează răspunderea exclusivă a executorului judecătoresc, indiferent de forma de exercitare a activităţii profesionale, în mod individual sau prin asociere, coroborat cu art. 501 alin. (3) din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, potrivit căruia contractul de societate cuprinde menţiuni referitoare la cota de participare la venituri şi cheltuieli ale executorilor asociaţi, în condiţiile în care recurenta pretinde dezdăunarea sa, în solidar, de către societatea de executori pentru o faptă săvârşită de către un executor asociat, interesul acestuia din urmă, care ar fi avut obligaţia de a suporta personal creanţele terţilor, în raport cu societatea, îndeplinea cerinţa legală de a fi fost actual şi legitim pentru invocarea excepţiei de ordine publică a lipsei calităţii procesuale pasive a C., C.

Critica privind respingerea cererii de chemare în judecată, în contradictoriu cu intimata B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, este, de asemenea, nefondată.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., coroborate cu cele ale art. 501 C. proc. civ., i se reproşează acesteia că, în calitate de creditor la solicitarea căruia s-a declanşat executarea silită, nu şi-a respectat obligaţia de a depune diligenţe în vederea menţinerii imobilului ipotecat în starea în care acesta se afla la momentul evaluării în procedura executării silite şi că nu a numit, în acest scop, un administrator - sechestru.

Sub un prim aspect, trebuie menţionat că situaţia de fapt, astfel cum a fost determinată de instanţele fondului, a relevat că, în cadrul Dosarului execuţional nr. x/2012, aflat pe rolul C., s-a derulat executarea silită a debitorilor E. şi D., la cererea creditoarei B., în temeiul titlurilor executorii reprezentate de contractele de credit ipotecar încheiate cu banca. În acest sens, executorul judecătoresc a solicitat expertului tehnic de specialitate F. efectuarea unui raport de evaluare, iar potrivit acelui raport, imobilul supus executării se afla într-o stare foarte bună.

Pe parcursul executării silite, executorul judecătoresc, la cererea creditoarei B., a procedat la scoaterea la vânzare, prin licitaţie publică, a imobilului situat în Bucureşti, str. x, ce a fost adjudecat de reclamantă, conform actului de adjudecare cu plata preţului în rate nr. 676 din 18 ianuarie 2013 care, conform art. 516 pct. 8 din C. proc. civ., constituie, pentru adjudecatar, titlu de proprietate.

Or, din probele administrate în cauză, ce nu au fost combătute, prejudiciul pretins de reclamantă s-a produs după adjudecarea imobilului la licitaţie publică, moment de la care recurenta devenise proprietara bunului imobil, astfel încât nu i se poate imputa băncii că nu a depus diligenţe în vederea conservării bunului, ulterior adjudecării, aceasta neavând obligaţii impuse de lege în acest sens pe care să nu le fi respectat.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., cu privire la aceasta intimata, instanţa de recurs consideră că raţionamentul expus în combaterea acestei critici cu privire la intimatul G., ce a avut calitatea de executor judecătoresc în procedura execuţională având ca obiect imobilul în litigiu, îşi păstrează validitatea şi în cazul intimatei B., astfel încât nu se mai impune a fi reluat.

Critica privind respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu intimaţii D. şi E. este, de asemenea, nefondată.

Instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond de respingere a cererii de chemare în judecată introduse împotriva acestora, stabilind că degradările imobilului în litigiu ar fi fost produse ulterior părăsirii acestuia de către debitoarea E. (care, conform susţinerilor acesteia, locuia în imobil cu cei trei copii minori, fiind divorţată de D.), astfel încât nu s-ar putea reţine, în sarcina lor, săvârşirea unei fapte ilicite.

În opinia recurentei, pentru reţinerea faptei ilicite şi atragerea răspunderii delictuale a acestor intimaţi, nu prezintă importanţă momentul în care au fost produse degradările, ci faptul că aceştia ar fi avut obligaţia, din perspectiva art. 1357 C. civ., de a conserva bunul imobil, în toata perioada de timp cuprinsă între 24 iulie 2012 - momentul evaluării iniţiale a bunului care se afla într-o stare funcţională foarte bună, beneficiind de dotări şi finisaje de o calitate superioară - şi 13 mai 2013, data la care recurenta a fost pusă în posesia imobilului care ajunsese într-o stare deplorabilă.

Or, din punct de vedere juridic, susţine recurenta, până la transmiterea posesiei, imobilul s-a aflat în posesia şi paza debitorilor, chiar dacă aceştia nu l-au locuit în mod efectiv. Astfel, este indiferent, din perspectiva atragerii răspunderii civile delictuale, faptul că debitorii au abandonat imobilul, în perioada în care bunul se afla în posesia şi paza lor, această atitudine nefiind de natură să îi absolve de răspundere.

Pentru a răspunde acestei critici trebuie cu necesitate să se analizeze ce dispoziţii legale au fost interpretate şi aplicate în mod greşit de către instanţele fondului şi să se distingă ce obligaţii ar fi incumbat acestora cu privire la paza şi conservarea bunului imobil în litigiu.

În acest sens, se poate reţine că recurenta se referă la obligaţiile instituite în sarcina debitorilor de art. 1357 C. civ.

Art. 1357 C. civ. reglementează însă condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, stabilind că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă.

Această normă legală nu instituie în sarcina debitorilor supuşi unei executări silite nicio obligaţie specifică în ceea ce priveşte paza juridică sau materială sau conservarea bunului imobil supus executării silite şi adjudecat de o anumită persoană, astfel cum pretinde recurenta, paza juridică a bunului rămânând în sarcina proprietarului imobilului.

În acest context, trebuie subliniat că paza materială reprezintă o stare de fapt, constând în deţinerea materială a unui lucru de către o persoană şi presupunând exercitarea de către aceasta a unei puteri de fapt asupra lucrului, în scopul de a-1 folosi şi de a-l feri de stricăciune sau pieire, dar nu în mod independent şi în interes propriu, ci în puterea şi în interesul unei alte persoane, care păstrează puterea, fie şi numai intelectuală, de direcţiune şi control asupra lucrului. (e.g. situaţia tipică este aceea a unui prepus, care exercită paza materială asupra lucrului, dar sub direcţia şi controlul comitentului). Or, prin prisma raporturilor juridice dintre părţi, intimaţii persoane fizice nu deţineau bunul imobil şi nu exercitau o putere de fapt asupra sa, în puterea şi interesul reclamantei, eventualele obligaţii cu privire la imobil, ce ar fi decurs din contractele de ipoteca încheiate cu intimata B., neputând fi transmise şi în persoana unui terţi faţă de aceste contracte.

Paza juridică reprezintă o stare de drept ce conferă unei persoane putere de folosire, direcţie şi control independentă asupra unui lucru şi, totodată, implică în sarcina acelei persoane obligaţia de responsabilitate civilă pentru prejudiciile cauzate altuia prin acţiunea lucrului. Paza juridică se prezintă atât ca pază a structurii lucrului, cât şi ca pază a utilizării acestuia; ca urmare, puterea de direcţie şi control asupra lucrului se poate scinda şi trece, prin act juridic, în parte, asupra altei persoane. Legea prezumă însă că paza juridică revine, de regulă, proprietarului, deoarece dreptul de proprietate conferă titularului său toate prerogativele pe care le implică paza.

Numai dacă s-ar fi dovedit că intimaţii D. şi E., având posesia imobilului şi locuind efectiv în acel imobil, după adjudecarea sa, au produs degradarea acestuia, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestora pentru un fapt comisiv - distrugerea, degradarea imobilului, iar nu pentru un fapt omisiv - neluarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea şi paza bunului imobil, obligaţie ce nu le incumba şi nu rezulta ex lege sau printr-un act juridic încheiat între părţi.

Or, astfel cum s-a reţinut de instanţele fondului, acest fapt nu a fost dovedit. Cum instanţelor fondului le revine atributul exclusiv al stabilirii situaţiei de fapt, instanţa de recurs nu poate, în actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv de lege, să reaprecieze probatoriul administrat în cauză, cu respectarea garanţiilor procesuale, şi să decidă în recurs, consecutiv reinterpretării probelor, că această faptă ilicită a existat.

În ceea ce priveşte faptul că intimata-pârâtă E. a luat, la momentul părăsirii imobilului, centrala termică instalată, aspect recunoscut de intimata, deşi acest accesoriu al imobilului nu ar fi putut fi sustras, în condiţiile în care raportul de evaluare pe baza căruia s-a făcut vânzarea îl prezenta ca făcând parte din ansamblul scos la vânzare silită, instanţa de recurs apreciază că acest fapt nu întruneşte pragul minim de gravitate pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a acestei intimate.

Astfel, este evident ca o adjudecare silită a unui imobil de o asemenea valoare nu se face în considerarea existenţei unei centrale termice (cu atât mai mult cu cât, în chiar conţinutul raportului de evaluare a imobilului, apare menţiunea că "este presupusă prezenţa unei centrale tehnice funcţionale"), ci în considerarea existenţei racordării la reţeaua de gaze a imobilului, iar centrala termică nu devine un bun imobil prin încorporarea sa în construcţie, pentru ca încorporarea în acest caz nu presupune permanenţă, bun pe care proprietara acestuia să nu şi-l poată recupera la momentul părăsirii imobilului executat silit, neavând reprezentarea caracterului ilicit al faptei sale.

În consecinţă, deşi recurenta invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., ceea ce ar fi determinat respingerea cererii de chemare în judecată, aceasta nu a reuşit să demonstreze, relativ la niciunul dintre pârâţii-intimaţi, că a intervenit vreo faptă comisivă sau omisivă care să conducă la deteriorarea bunului imobil în litigiu şi care să antreneze răspunderea civilă delictuală a acestora, deşi reclamantei îi revenea sarcina de a dovedi pretenţia dedusă judecăţii, respectiv de a proba acţiunea, în conformitate cu dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

Analizând critica prin care se impută nelegalitatea hotărârii apelate, din perspectiva respingerii cererii de obligare a paraţilor E. şi D. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, pentru o perioadă de aproximativ 4 luni (18 ianuarie 2013 - 10 mai 2013), instanţa de recurs o consideră, de asemenea, nefondată.

Sub un prim aspect, se poate reţine că însăşi recurenta a susţinut că apărările intimatei E., în sensul că mandatara acesteia H., martora audiată în cauză, s-a prezentat la executorul judecătoresc şi a vrut să-i predea cheile imobilului, după adjudecare, (conform declaraţiei testimoniale, la data de 6 martie 2013), iar acesta a refuzat, nu au fost contestate de niciuna dintre părţile litigiului. În acelaşi sens, s-a susţinut că intimata E. a părăsit imobilul cu două sau trei săptămâni anterior datei de 6 martie 2013, iar intimatul D. nu locuia în acest imobil, împreună cu intimata, fiind despărţiţi. În acest context, susţinând că temeiul acestui capăt de cerere este răspunderea civilă delictuală, recurenta nu argumentează care este fapta ilicită pe care pârâţii au săvârşit-o şi care i-ar da dreptul la dezdăunare.

În acest sens, instanţa de apel a argumentat că prejudiciul pretins de reclamantă nu este unul cert, întrucât din probele administrate în cauză, nu a rezultat că debitorii procedurii execuţionale au folosit imobilul supus executării şi că întinderea acestuia nu a fost, de asemenea, dovedită.

În plus, în jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios european a drepturilor omului, în ceea ce priveşte plata contravalorii lipsei de folosinţă, s-a statuat că această instanţă nu poate face speculaţii asupra posibilităţii şi cuantumului venitului unei închirieri a unui imobil cu privire la care s-a dispus restituirea în natură şi că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile (cauza Dănulescu c. României, Hotărârea din 12 octombrie 2006; cauza Puşcaş contra României, Hotărârea din 11 octombrie 2007).

Or, în absenţa determinării unei fapte ilicite în sarcina intimaţilor, dar şi a solicitării şi administrării unei probe cu expertiza evaluatorie pentru a se stabili contravaloarea lipsei de folosinţă, deci în absenţa unui prejudiciu direct, care să decurgă dintr-o faptă ilicită, şi cert, cu întindere demonstrată, aceste principii ale Curţii Europene sunt pe deplin aplicabile, iar capătul de cerere având acest obiect apare ca vădit nefondat, astfel cum, în mod legal, au stabilit şi instanţele fondului.

Nu poate fi reţinută, în acest context, nici critica invocată de către recurentă, conform căreia, dacă instanţa de fond nu s-ar fi considerat lămurită cu privire la cuantumul prejudiciului rezultat din lipsa de folosinţă, ar fi putut să dispună, ex officio, efectuarea probei cu expertiză evaluatorie, câtă vreme instanţa de apel a reţinut în mod corect că proba cu expertiză nu a fost solicitată de către reclamantă, care, deşi i s-a pus în vedere necesitatea administrării acestei probe, s-a opus, considerând că valoarea ar rezulta din înscrisurile ataşate la dosar. Or, rolul activ al judecătorului, manifestat explicit în cauză, astfel cum rezultă din încheierea de la 4 octombrie 2016, este limitat, în materia probelor, de principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, instanţa având dreptul, dar nu şi obligaţia de a le administra din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia: părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 1060A/2017 din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1060A/2017 din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2020.

GGC - LM