Archeological artifact ownership: distinction between state purchase and illegal custody under Law 182/2000 and sufficiency of accounting records as proof of title.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. de Dosar x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României şi Ministerul Culturii şi Cultelor - Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei de rang 1 la restituirea artefactului arheologic B. şi obligarea paratei de rang 2 la emiterea avizului necesar în vederea restituirii artefactului descris la pct. 1.

În subsidiar, s-a solicitat să se dispună obligarea paratei de rang 1 să îi lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, artefactul arheologic "B."

Totodată, reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 772 din 6 iunie 2016, prima instanţă a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României, şi Ministerul Culturii, şi cu intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, ca neîntemeiată.

Au fost respinse capetele 1 şi 3 de cerere formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României a sumei de 6.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie prin Decizia civilă nr. 638A din 18 iunie 2018, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual active, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. prin mandatar C., împotriva Sentinţei civile nr. 772 din 6 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Muzeul Naţional de Istorie a României, Ministerul Culturii şi intimatul intervenient în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a admis, în parte, cererea formulată în principal şi a obligat pârâţii Muzeul Naţional de Istorie a României şi Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii să restituie reclamantei artefactul arheologic "B.".

Totodată, a fost înlăturată dispoziţia referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale încheierilor premergătoare.

De asemenea a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pentru cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva Deciziei nr. 638A din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs pârâtul Muzeul Naţional de Istorie a României, pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.

Recurentul-pârât Muzeul Naţional de Istorie a României a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 182/2000, analizând un bun, care se afla în proprietatea statului şi în administrarea Muzeului, ca şi cum ar fi fost un bun aflat în custodie.

Analizând natura juridică a dreptului de proprietate al statului şi a dreptului de administrare al Muzeului, instanţa de apel, deşi nu a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii sau anulării actului administrativ, a făcut o interpretare greşită ajungând la concluzia eronată că bunul se afla în custodia Muzeului, iar nu în administrarea sa.

Arată recurentul că, s-a ignorat opinia expertului desemnat în cauză, în sensul că documentele depuse la dosar prezintă o justificare financiar-contabilă a existenţei dreptului de proprietate a statului, contul contabil 01 fiind numai cu privire la bunurile ce reprezintă proprietatea statului şi care sunt date administrarea diferitelor instituţii.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la dispoziţia nr. 402/06.06.1978 şi a interpretat greşit "nota de contabilitate" nr. x din 16 iunie 1978 întocmită de Muzeu, înscris care nu este o notă care serveşte pentru operaţiunile care nu au la bază documente justificative (stornări, repartizare profit, constituire provizioane şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare etc.) cum eronat a interpretat instanţa de apel, ci este o notă contabilă cu ajutorul căreia se înregistrează în contabilitate o operaţiune economico-financiară întocmită pe baza documentelor justificative care atestă efectuarea acesteia.

În motivarea recursului declarat, recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, au susţinut următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii au arătat că decizia recurată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât au fost înlăturate în mod nejustificat argumentele reţinute de instanţa de fond, care a expus clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Referitor la susţinerea instanţei de apel că D. se afla sub supravegherea organelor specializate ale fostei securităţi de circa 5 ani, recurenţii au arătat că, întrucât reclamanta a susţinut că artefactul a fost preluat abuziv de Statul Român, pentru înlăturarea oricărui dubiu referitor preluarea abuzivă de către Statul Român a B., au solicitat Consiliului Naţional de Studierea Arhivelor Securităţii documente relevante referitoare la acest caz, documentele fiind depuse la dosarul cauzei. Din cuprinsul acestor documente a rezultat că a existat un dosar de urmărire informativă deschis la 18 mai 1973 şi închis la 22 noiembrie 1973, care a avut ca scop prevenirea scoaterii din ţară a acestui artefact, iar la finalizarea dosarului D. a fost de acord să predea spre păstrare artefactul unei unităţi a Ministerului de Interne, pentru că nu putea să-i asigure condiţiile speciale de păstrare în siguranţă.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut în mod nejustificat că D. a fost urmărit de organele de securitate ale statului comunist timp de 5 ani de zile, încercând astfel să întărească supoziţiile că acesta nu şi-ar fi exprimat consimţământul în mod liber la oferirea spre achiziţionare, a artefactului, către Muzeul Naţional de Istorie al RS România.

Referitor la răspunsurile furnizate de E., răspunsuri ce au fost preluate selectiv de instanţa de apel şi folosite ca raţionament pentru combaterea tezei transformării detenţiei precare într-o posesie legitimată de un drept de proprietate pretins dobândit prin plata unui preţ, recurenţii au arătat că, deşi prin răspunsurile furnizate de E. s-a precizat că evidenţele acestei instituţii nu se păstrează mai mult de 10 ani, instanţa de apel nu a reţinut în considerente aceste aspecte, mulţumindu-se doar să reţină faptul că a fost identificat un libret de economii, emis în anul 1983, pe care nu a fost depusă nicio sumă de bani, concluzionând în mod nejustificat că teza de mai sus apare ca nefondată.

Referitor la lipsa unei chitanţe care să ateste că s-a plătit preţul de 150.000 RON, recurenţii au învederat că nici la acel moment şi nici în prezent Statul Român nu făcea şi nu face plăţi directe în numerar către persoane fizice sau juridice, plăţile se făceau prin intermediul unei instituţii de credit, iar la momentul respectiv Casa de Economii şi Consemnaţiuni (E.) era singura instituţie prin intermediul căreia se făceau astfel de plăţi, astfel încât chitanţa care s-ar fi emis la vremea respectivă trebuia să se afle la beneficiarul plăţii şi la instituţia de credit care a făcut plată, restul operaţiunilor fiind înregistrate doar în contabilitatea instituţiei care a dispus transferul sumelor respectiv la E., în vederea plăţii efective.

Recurenţii au considerat că astfel se încearcă negarea unei plăţi care figurează în evidenţele contabile ale Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste de la vremea respectivă (actualmente Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale).

Recurenţii au mai arătat că Dispoziţia nr. 402 din 6 iunie 1978, emisă de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste privind transferul dreptului de administrare a B. către Muzeul de Istorie al R.S. România şi mai apoi înregistrarea acestuia ca mijloc fix în contabilitatea Muzeului de Istorie al R.S. România, este un înscris oficial, un act administrativ emis de un organ central al Statului Român, un titlu care atestă atât dreptul de proprietate al Statului Român asupra artefactului respectiv, cât şi dreptul de administrare a acestui artefact de către Muzeul Naţional de Istorie a României. Anularea acestui act administrativ nu a făcut obiectul acţiunii promovate la instanţa de fond, iar instanţa de apel a ignorat acest act administrativ, în mod nejustificat, prin pronunţarea deciziei atacate.

Motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii consideră că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a Legii nr. 182/2000, instanţa de apel analizând un bun care se află în proprietatea statului şi în administrarea Muzeului ca şi când ar fi un bun aflat în custodie, deşi nu a fost învestită cu acţiune în constatarea nulităţii sau anulării actului administrativ.

Instanţa de apel nu a făcut nicio referire la documentul Dispoziţia nr. 402 din 6 iunie 1978, emisă de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care s-a transmis barilul în cauză, în valoare de 150.000 RON, înregistrat în cont 01/9, din administrarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste în administrarea Muzeului de Istorie al R.S. România, dreptul de administrare constituindu-se asupra unui bun aparţinând Statului Român.

Pe de altă parte, instanţa de apel a interpretat în mod greşit nota de contabilitate nr. x din 16 iunie 1978, întocmită de Muzeul Naţional de Istorie a României., în sensul că a preluat şi interpretat definiţia generică a notei de contabilitate ca fiind un document justificativ de înregistrare în contabilitatea sintetică şi analitică, fără a ţine cont de concluziile expertizei contabile care a stabilit că acest înscris are la bază documente justificative.

De asemenea se arată că instanţa de apel a ignorat Dispoziţia nr. 402 din 6 iunie 1978, emisă de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, care este în realitate un act administrativ şi un titlu ai Statului Român şi ai Muzeului Naţional de Istorie a României, respectiv a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 182/2000, în speţă fiind vorba despre un act administrativ care nu a fost anulat, care a fost considerat de experţii contabili ca fiind legal aplicat şi corect înregistrat în evidenţele Muzeului Naţional de Istorie a României.

În opinia recurenţilor, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun şi că se impune respingerea acţiunii reclamantei, întrucât s-a făcut dovada că bunul revendicat nu este în custodie, ci în administrare.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 decembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 19 februarie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

La 12 decembrie 2018 recurentul-pârât Muzeul Naţional de Istorie a României a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, prin care a arătat că punctul de vedere al Muzeului coincide cu punctul de vedere al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale.

La 14 decembrie 2018, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii celor două recursuri formulate în cauză, iar pe fond, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, intimata-reclamantă a făcut referire la Decizia nr. 369/2017 publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 582 din 20 iulie 2017.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, considerând că decizia atacată este legală şi temeinică.

În acest sens, intimate a susţinut că instanţa de apel a răspuns problemelor de drept ridicate pe parcursului soluţionării cauzei, indicând motivele pentru care a înlăturat sau a admis susţinerile părţilor.

La data de 7 ianuarie 2019, recurentul-pârât Muzeul Naţional de Istorie a României a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii având în vedere dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2018, precum şi cele ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454/2018.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate întrunesc condiţiile de admisibilitate impuse de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., criticile formulate de recurenţi, prin intermediul cărora se susţine neîndeplinirea de către instanţa de apel a obligaţiei de motivare a hotărârii stabilită de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv se tinde la a se evidenţia o greşită aplicare a art. 93 din Legea nr. 182/2000, putând fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte temeinicia motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că un prim aspect esenţial în cauza dedusă judecăţii este acela al stabilirii cadrului procesual în care părţile litigante îşi dispută drepturile asupra aceluiaşi bun mobil.

În acest sens se reţine că, în cauză, reclamanta a dedus analizei primei instanţe o acţiune civilă prin care a solicitat obligarea pârâtului Muzeul Naţional de Istorie a României, la restituirea artefactului B., iar în subsidiar obligarea acestuia la lăsarea acestui bun în deplină proprietate şi posesie, respectiv, obligarea pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor- Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor la emiterea avizului necesar în vederea restituirii artefactului.

Astfel, intimata reclamantă a susţinut faptul că nu a operat un transfer de proprietate asupra bunului în litigiu de la autorul său către stat, respectiv că nu există dovezi referitoare la faptul că acest autor şi-a manifestat consimţământul de a vinde bunul a cărui restituire o solicită, ci doar cu privire la formularea de către acesta a unei oferte de vânzare, neurmată de acceptarea ofertei de către stat şi de plata preţului din ofertă, în timp ce recurenţii pârâţi au susţinut că statul a achiziţionat bunul în litigiu, achitând suma de 150.000 RON, stabilită în conformitate cu normele de drept în vigoare la acel moment, respectiv Legea nr. 63/1974 şi criteriile de evaluare stabilite prin Hotărârile Consiliului nr. 311/1975 şi nr. 312/1975 către autorul reclamantei, operaţiune reflectată în evidenţele contabile ale Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, context în care bunul revendicat a fost înregistrat ca proprietate de stat şi apoi transferat, în administrare, Muzeului Naţional de Istorie a României, prin Dispoziţia nr. 402/1978.

Prima instanţă a stabilit, ca premisă a silogismului judiciar, că, în cauză, ulterior ofertei de vânzare realizată de către autorul reclamantei şi evaluării de specialitate a bunului revendicat, Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional căreia îi revenea în baza Decretelor nr. 13/1975 şi respectiv, nr. 53/1975 şi HCM nr. 311/1975, sarcina de a stabili preţul de achiziţie sau despăgubirile acordate unor deţinătorii de bunuri culturale de valoare excepţională, a analizat şi aprobat, la data de 30 iunie 1977, achiziţia artefactului revendicat, pentru suma de 150.000 RON, nota întocmită în acest scop fiind transmisă spre aprobare Biroului Executiv al Consiliului Cultural şi Educaţiei Socialiste din România.

De asemenea, s-a reţinut că, în şedinţa din data de 19 aprilie 1978, Consiliul a aprobat achiziţia bunului revendicat, în speţă, în nota întocmită fiind făcută menţiunea că, suma de 150.000 RON, a fost cheltuită pentru procurarea barilului, menţiune este concordanţă cu înregistrările contabile de la acea dată, care atestă debitarea contului 01/9 (mijloace fixe, clasa 9) şi creditarea contului 310 (disponibil în bancă al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste) cu valoarea corespunzătoare a bunurilor achiziţionate înregistrate în contabilitate ca mijloace fixe şi concluziile expertizei judiciare contabile administrate în cauză.

În consecinţă, prima instanţă nu a validat teza juridică propusă de reclamantă, aceea a inexistenţei titlului de proprietate al pârâţilor asupra bunului mobil revendicat - dedusă din lipsa unui înscris doveditor al contractului de vânzare cumpărare - şi a reţinut că, spre deosebire de reclamantă, care nu justifică, în prezent, un titlu valid şi actual asupra bunului în litigiu, pârâtul Muzeul Naţional de Istorie deţine bunul în administrare, ca efect al achiziţionării acestuia de către Statul Român, în anul 1978 şi transferului acestui bun în administrarea sa, prin Dispoziţia nr. 402/1978.

În acest context, Tribunalul a concluzionat că, în speţă, nu sunt îndeplinite nici cerinţele impuse de legea specială, Legea nr. 182/2000, prin art. 93 şi nici pe cele specifice acţiunii în revendicare mobiliară astfel cum sunt acestea reglementate prin C. civ. coroborat cu Legea nr. 213/1998.

Instanţa de apel, care a apreciat că, în speţă, acţiunea reclamantei se impune a fi analizată în coordonatele Legii nr. 182/2000, în conformitate cu principiul disponibilităţii procesului civil, respectiv că acest act normativ are natura unei reglementări speciale, menite să asigure repararea unor acte abuzive ale fostelor autorităţi de stat, prin care acestea au preluat în custodie bunuri cultural mobile, fiind aplicabil în puterea principiului specialia generalibus derogant, a reţinut că au fost incorect confirmate de prima instanţă susţinerile intimaţilor privind achiziţionarea bunului revendicat de către stat.

În acest sens, a reţinut, pe de o parte, că, nu s-a probat de către intimaţi, acceptarea ofertei de cumpărare la preţul de 150.000 RON, de către autorul reclamantei, că nota contabilă nr. 146 din 16 iunie 1978 invocată de pârâţi nu poate suplini lipsa unui document justificativ care să ateste transferul dreptului de proprietate către stat, respectiv a apreciat că, în speţă, nu există o dovadă a plăţii invocate de pârâţi, nici relaţiile solicitate E.- ului, care reprezenta la acea epocă, singura instituţie prin intermediul căreia se derulau plăţi nejustificând o altă concluzie referitoare la plata preţului de 150.000 RON, ca urmare a faptului că această instituţie nu mai deţine în păstrare astfel de evidenţe.

În plus, instanţa de apel a considerat că nota internă a Muzeului de Istorie datată 25 octombrie 1974, în care s-a consemnat că s-a căzut de acord ca suma ce urmează să i se ofere autorului reclamantei să nu depăşească 250.000 RON, are o natură evident subiectivă, în considerarea atât a subiectului de la care provine, cât şi a circumstanţelor în care a fost întocmită, autorul reclamantei aflându-se sub supravegherea organelor fostei securităţi, fiind suspectat că urmăreşte scoaterea din ţară a barilului spre a-l vinde în străinătate pentru un preţ mai bun.

Acesta fiind contextul procesual al litigiului dedus judecăţii şi argumentele expuse de instanţa de apel, în expunerea raţionamentului judiciar care a infirmat soluţia primei instanţe, trebuie realizate câteva clarificări teoretice.

Raportat la obiectul cauzei şi la temeiul de drept al acesteia, Înalta Curte reţine că art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, reglementează situaţia bunurilor cultural mobile depuse în custodie după data de 31 decembrie 1947, în timp ce art. 93 alin. (2) teza a II a din actul normativ de referinţă are în vedere ipoteza bunurilor cultural mobile din patrimonial cultural preluate ilegal de autorităţile statului după data de 6 septembrie 1940, această ultimă normă dispunând că acestea pot fi revendicate de proprietarii de drept, urmând a fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Este important de precizat că cele două norme au obiect de reglementare distinct, iar aplicarea lor presupune îndeplinirea unor cerinţe diferite sub aspectul condiţiilor de aplicare.

Astfel, în ceea ce priveşte prima normă legală, aceasta are ca obiect de reglementare situaţia bunurilor mobile culturale, în privinţa cărora s-a constatat, la momentul preluării, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. final din Legea nr. 63/1974, că deţinătorii nu îndeplineau exigenţele acestui act normativ referitoare la păstrarea şi depozitarea lor în condiţii optime, context în care aceştia aveau obligaţia impusă prin lege de a le încredinţa în custodie statului prin muzee, colecţii şi biblioteci, care erau obligate să le primească, să le conserve, restaureze şi păstreze.

În ceea ce priveşte art. 93 alin. (2) din Legea nr. 63/1974, această normă legală are în vedere ipoteza bunurilor din patrimonial cultural mobil preluate ilegal de către stat după data de 6 septembrie 1940, în privinţa acestor bunuri, titularii dreptului de proprietate putând formula o acţiune în revendicare specială, în cadrul cărora trebuie să demonstreze, atât calitatea de proprietari de drept, cât şi privarea lor nelegală de proprietate.

Astfel, deşi sintagma "preluare ilegală" la care face trimitere art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, nu este definită în legea specială, pentru înţelegerea acesteia se impune interpretarea sistematică a acestei norme cu prevederile înscrise în art. 6 din Legea nr. 213/1998, aşa cum corect a observat şi prima instanţă în cauză.

În acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ--teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 cu respectarea prevederilor legale în vigoare (...)".

Această normă nu distinge în funcţie de natura bunurilor preluate, aşa încât, în aplicarea regulii de interpretare potrivit cu care acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, concluzia care se impune este aceea că sus menţionata normă de drept este aplicabilă indiferent de natura bunurilor preluate de stat şi de natura titlului.

În consecinţă, câtă vreme în materia bunurilor mobile culturale, legea specială de reparaţie - Legea nr. 182/2000 - deşi condiţionează restituirea bunurilor culturale mobile de preluarea ilegală a acestora de către stat (art. 93 alin. (2), nu cuprinde prevederi proprii relative la constatarea caracterului ilegal al preluării, pe acest aspect rămâne aplicabil dreptul comun în materie, şi anume art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât acolo unde legea specială face, ea se întregeşte cu dispoziţiile de drept comun în materie.

Înalta Curte reţine, totodată, că în dreptul intern, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. consacră obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. enunţând viciile pe care le poate conţine o hotărâre judecătorească sub aspectul motivării, ce constituie tot atâtea aspecte de nelegalitate.

Din perspectivă convenţională, art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanţie a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătoreşti.

În acest sens, exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi şi de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa litigiul.

Astfel, deşi această exigenţă nu poate fi întotdeauna înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor, dacă o parte litigantă invocă într-o cauză un argument suficient de clar şi de precis, susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific.

În plus, cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti prezintă o importanţă particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidenţă decisivă asupra obiectului litigiului sau dacă sensul dispoziţiei legale care trebuie aplicată este ambiguu sau imprecis.

În contextul acestor garanţii procesuale care se impun a fi respectate în toate litigiile, Înalta Curte constată că, în speţă, sunt fondate argumentele recurentului Ministerul Culturii şi Cultelor, în sensul că instanţa de apel nu a răspuns argumentelor esenţiale ale recurenţilor pârâţi invocate în apărare în apel şi care erau determinante pentru soluţionarea cauzei, vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate şi rejudecarea apelului.

Astfel, deşi prima instanţă a justificat soluţia adoptată atât din perspectiva art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, cât şi a dreptului comun, constatând o modificare esenţială a regimului juridic al bunului mobil revendicat în cauză, în privinţa căruia a constatat că, deşi iniţial a fost predat statului în custodie (conform procesului-verbal datat 23 martie 1978), ulterior a fost achiziţionat de acesta, conform procedurii reglementate de normele legale şi legislaţia secundară în vigoare la acel moment, se constată că punctul central al raţionamentului judiciar al instantei de apel, a vizat verificarea existenţei în cauză a unor negocieri care să se fi derulat între autorităţile statului şi autorul reclamantei în privinţa preţului bunului revendicat şi a acceptării ofertei de vânzare formulată de D., instanţa de prim control judiciar ignorând aşadar obligaţia care îi revenea de a prezenta neechivoc, în analiza realizată, argumentele decizorii, pentru care a apreciat considerentele primei instanţe, care s-au întemeiat, în ceea ce priveşte modalitatea de realizare a transferului dreptului de proprietate asupra bunului revendicat şi de determinare a preţului bunurilor achiziţionate de stat, pe dispoziţiile derogatorii ale Legii nr. 63/1975 şi pe cele ale HCM nr. 311/1975 nu ar fi legale sau temeinice.

Înalta Curte constată, în acest sens, că tribunalul a valorificat, drept argumente decizorii, invocate în apărare de către pârâţi, valoarea probatorie a înscrierilor ulterioare preluării în custodie, realizate în evidenţele contabile prezentate de pârâţi, inclusiv cele relative la debitarea şi creditarea conturilor care evidenţiau operaţiunile de înregistrare în patrimoniul statului a bunului revendicat şi transferul unor sume de bani echivalente valorii bunului înregistrat, evidenţiate de expertiza contabilă administrată în prima fază procesuală, contextul în care a fost emisă Dispoziţia nr. 402/1978, prin care s-a dispus transferul bunului în litigiu în administrarea pârâtului Muzeul Naţional de Istorie, cronologia acestor operaţiuni, respectiv a făcut trimitere neechivocă la modalitatea în care, la acea epocă, era reglementată modalitatea de dobândire, de către stat, a bunurilor de natura celui revendicat în cauză, inclusiv în ceea ce priveşte determinarea, stabilirea şi plata preţului unor astfel de bunuri.

Or, în considerarea acestei expuneri a raţionamentului primei instanţe, instanţa de apel, exercitând controlul judiciar avea obligaţia, ca infirmând soluţia pronunţată de prima instanţă, să realizeze propriul examen al temeiniciei dreptului dedus judecăţii cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei acţiunii reglementate prin art. 93 din Legea nr. 182/2000, în raport de limitele învestirii primei instanţe prin actele procedurale întocmite de părţi şi, pornind de la regimul juridic al bunului litigios şi de la legislaţia specială incidentă cauzei, să verifice dacă bunul a cărui restituire se solicită în cauză a fost preluat definitiv în custodie sau a fost achiziţionat de către stat, în conformitate cu prevederile legilor în vigoare, ulterior preluării lui în custodie sau, dimpotrivă, a fost preluat ilegal, înlăturând, totodată, argumentat construcţia juridică realizată de prima instanţă.

Verificând modalitatea în care, în cauză, instanţa devolutivă a îndeplinit această obligaţie procedurală, Înalta Curte constată că, instanţa de apel, reţinând incidenţa normelor speciale din Legea nr. 182/2000 care reglementează situaţia bunurilor din patrimoniul cultural naţional care au fost "preluate abuziv în custodie de către fostele autorităţi ale statului", conform principiului specialia generalibus derogant, prin considerentele prezentate în justificarea propriului său raţionament, în care argumentele a fortiori se amestecă în diverse planuri şi exced chiar limitelor apreciate de aceeaşi instanţă ca fiind cele stabilite prin acţiunea reclamantei (analiza contextului politic şi a existenţei dosarului de securitate al autorului reclamantei vizând o ipoteză care se circumscrie unei preluări realizate sub constrângere, care potrivit precizărilor reclamantei la interpelarea instanţei de apel din şedinţa publică din 4 iunie 2018 nu a constituit obiect al învestirii instanţei, după cum alegaţiile vizând preţul nereal sau subiectiv stabilit de aceste autorităţi, tind la a cenzura valabilitatea unei operaţiuni juridice apte, prin ipoteză, să transfere proprietatea, iar nu o preluare în custodie), nu corespunde exigenţelor de a reprezenta o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor litigante cu interese contrare.

Se observă, de asemenea, că analiza instanţei de apel a vizat exclusiv nota contabilă invocată de intimaţi în apărare şi concluziile expertizei tehnice contabile în privinţa acesteia, fără a justifica raţionamentul pentru care operaţiunile contabile evidenţiate de expertiza de specialitate (în special cele relative la creditarea şi debitoarea conturilor menţionate în expertiză) valorificate de tribunal, au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanţă juridică în speţă, mai ales în contextul în care, având în vedere şi intervalul de timp considerabil scurs între data pretinsei achiziţii şi cea a sesizării instanţei, nu au fost identificate alte probe referitoare la transferul contravalorii bunului revendicat către autorul reclamantei- E.-ul, care reprezenta la acea epocă singura instituţie abilitată prin intermediul căreia se putea realiza plăţi către persoane fizice comunicând, la solicitarea instanţei devolutive, că nu mai deţine, în arhiva proprie, astfel de evidenţe.

Or, în contextul în care relaţiile comunicate de E. s-au dovedit a fi lipsite de relevanţă, de vreme ce s-a constatat că atestă că nu au fost păstrate documente de plată, iar nu inexistenţa acestora, era în sarcina instanţei de apel să răspundă motivat apărărilor formulate de pârâţi în sensul că aceştia nu deţin o dovadă a plăţii, în sensul de chitanţă liberatorie, în considerarea modalităţii în care s-ar fi realizat plata pretinsă - prin transfer din contul autorităţii centrale care a aprobat-o, iar nu în numerar - cu consecinţa că, acestora nu li se poate impune deţinerea unei astfel de chitanţe, ci un probatoriu specific transferului din cont al sumei pretins achitate.

În alţi termeni, analiza pertinentă şi legitimă a cauzei, impunea instantei de apel valorificarea inclusiv a acestor argumente şi o analiză a înscrisurilor administrate în concordanţă cu conţinutul propriu al acestora şi a normelor legale incidente, urmată de determinarea valorii juridice a acestora, ca mod de materializare a raporturilor juridice constituite între părţi în legătură cu obiectul la care se referă.

Totodată, deşi analiza instanţei de apel s-a raportat inclusiv la conţinutul dosarului de urmărire anexat în extras, trebuie observat că nu s-a argumentat în niciun fel înlăturarea apărării pârâţilor în sensul că, în acest caz, autorităţile statului nu au urmărit confiscarea bunului revendicat în cauză, ci dimpotrivă, o negociere a preţului acestui bun, în vederea achiziţionării lui, respectiv că din cuprinsul acestor înscrisuri rezultă că s-a intenţionat şi s-au făcut demersuri pentru dobândirea bunului în litigiu de către stat conform prevederilor legale, dosarul fiind închis la data de 21 noiembrie 1973, anterior achiziţionării.

Astfel, deşi aceste înscrisuri nu ar putea fi privite ca generatoare de efecte juridice ori creatoare de drept, dat fiind că instanţa de apel le-a considerat relevante în ceea ce priveşte verificarea modului de reflectare a regimului juridic al bunului revendicat în raporturile dintre părţi şi eventuale modificări intervenite în regimul juridic al acestuia, această analiză nu putea ignora argumentele în privinţa cărora instanţa a fost legal învestită şi să se limiteze, în consecinţă, la susţinerile unei singure părţi, fără a se preocupa de evidenţierea raţiunii pentru care argumentele contrare ale părţii adverse, deopotrivă relevante în determinarea evoluţiei raporturilor dintre stat şi autorul reclamantei, nu au fost validate.

În egală măsură, instanţa de apel a omis să răspundă argumentelor pârâţilor întemeiate pe existenţa Dispoziţiei nr. 402/1978 şi nu a argumentat în niciun fel raţiunea pentru care a apreciat că nu pot fi validate, în acest context, apărările întemeiate pe dreptul de administrare invocat de pârâtul Muzeul de Istorie, ca drept real conferit acestuia de către stat, care ar deţine, în opinia acestora, calitatea de proprietar. În acelaşi timp, s-a omis a se analiza efectele juridice ale acestei dispoziţii raportat la cadrul legislativ în vigoare la momentul emiterii acesteia.

Raportat la aceste circumstanţe factuale, instanţa de recurs apreciază că, omisiunea instanţei de apel de a insera în cuprinsul hotărârii recurate un răspuns specific şi explicit tuturor argumentelor esenţiale şi distincte pentru dezlegarea cauzei, anterior reliefate, are drept consecinţă imposibilitatea exercitării controlului judiciar, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), devenind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii).

Pentru considerentele expuse, care determină în mod necesar casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanţiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părţilor, în temeiul art. 492 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de intervenientul în nume propriu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, şi de pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Muzeul Naţional de Istorie a României împotriva Deciziei civile nr. 638 A din data de 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, Înalta Curte nu va analiza în acest moment procesual concludenţa şi utilitatea probelor administrate în recurs, şi nici nu va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat (inclusiv din perspectiva susţinerilor vizând plata contravalorii bunului şi autorul acesteia, în contextul în care E.-ul nu deţine în păstrare înscrisuri relevante), este sau nu suficient şi apt pentru conturarea unei situaţii de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente.

Această apreciere revine instanţei de rejudecare, care este chemată să analizeze atât motivele de apel ale reclamantei, cât şi apărările intimaţilor recurenţi, care fixează limitele devoluţiunii în cauză, conform art. 478 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel se va pronunţa inclusiv asupra cererii intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecăţii de recurs asupra căreia nu s-a putut dispune la acest moment, dată fiind soluţia care s-a impus, în baza legii, a casării cu trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de intervenientul în nume propriu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, şi de pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Muzeul Naţional de Istorie a României împotriva Deciziei civile nr. 638 A din data de 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2020.

GGC - LM