State liability for judicial error: civil court jurisdiction to review definitive penal judgments and legality of detention under ECHR Article 5

Analizând recursul de faţă, cu aplicarea şi a prevederilor art. 499 din C. proc. civ. se reţin următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată sub numărul 529/111/2017 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, sa se dispună: obligarea paratei la plata către reclamantul A. a sumei de 2.000.000 de euro în echivalent în RON la cursul BNR la data plaţii efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a 120 zile de detenţie ilegală; obligarea paratei la plata către reclamantul B. a sumei de 2.000.000 de euro în echivalent RON la cursul BNR la data plaţii efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a 120 zile de detenţie ilegală; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 192/C/2017 din 11 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă acţiunea astfel formulată de reclamanţii A. şi B..

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin Decizia nr. 14A din data de 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii apelanţi B. şi A., fiind invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

Soluţia pronunţată de instanţa de fond, menţinută în apel, este rezultatul denaturării înţelesului vădit lămuritor şi neîndoielnic al înscrisurilor doveditoare existente la dosar, fiind dată cu interpretarea eronată a probelor dar şi cu aplicarea greşită a legii.

Susţin recurenţii că este evident că instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare, când a motivat respingerea apelului prin invocarea faptului că instanţa nu este îndrituită să verifice legalitatea măsurilor procesuale luate în cursul judecaţii penale şi să stabilească dacă a avut loc sau nu o încălcare a prevederilor legale sau "a unui RIL".

Se precizează că nu a fost dedusă judecaţii vreo măsură procesuală luată în cursul unei judecaţi, ci s-a dedus judecaţii o hotărâre dată cu nesocotirea legii, în pofida cererii exprese.

Motivarea instanţelor de fond şi de apel s-a sprijinit exclusiv pe ipotezele prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, deşi situaţia litigioasa nu se circumscrie ipotezelor descrise în această prevedere legală.

Astfel, motivarea ca trebuia anterior stabilită, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinara, după caz, a judecătorului nu se aplica prezentei cauze întrucât eroarea judiciară provine dintr-un proces penal.

Precizează recurenţii că şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 1349 şi art. 1391 C. civ., Legea nr. 302/2004, art. 21, art. 23 şi art. 52 din Constituţia României, art. 5 parag. 5, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, consideră că în mod greşit instanţele au apreciat ca hotărârea judecătoreasca nu se poate constitui în fapta ilicita întrucât prin cercetarea acesteia s-ar aduce atingere puterii lucrului judecat.

Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii. În alţi termeni, prin fapta ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Termenul de ilicit, prin el însuşi, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice imperative.

Având în vedere temeiurile de drept invocate, împrejurarea că obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare este stabilită atât prin art. 52 alin. (3) din Constituţie cât şi prin convenţiile şi tratatele la care România este parte, precum şi faptul că nu se încadrează în ipotezele prevăzute prin Legea nr. 303/2004, prezenta cauză se circumscrie prevederilor art. 1349 şi art. 1391 privind răspunderea civilă delictuală.

Precizează recurenţii că, în speţă, prin respingerea cererii privind recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine şi a transmiterii de către autorităţile judiciare străine a actelor de procedură privind executarea pedepselor precum şi calificarea juridică a faptelor, prin pronunţarea Deciziei penale nr. 132/A/2015 în Dosarul nr. x/2014 s-au încălcat prevederile Legii nr. 302/2004, în pofida statuărilor făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin RIL din 15 noiembrie 2010 (Decizia nr. 9/2010) privind interpretarea dispoziţiilor art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la înţelesul sintagmei "proces penal în curs" în cadrul căruia se poate realiza recunoaşterea, pe cale incidentala, a unei hotărâri penale străine.

Astfel, subliniază recurenţii că, prin interpretarea eronată a prevederilor legale şi nesocotirea RIL-ului invocat, instanţa penală de control judiciar nu a procedat la recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine şi la contopirea pedepselor, rezultatul direct fiind deţinerea ilegală a recurenţilor cu 120 de zile în plus; dacă se are în vedere vocaţia la liberarea condiţionată, durata totală petrecută ilegal în detenţie ar fi de 190 zile.

Consideră recurenţii că este evident, în acest context, că deţinerea lor a fost ilegală timp de cel puţin 120 zile, caz în care au dreptul la repararea prejudiciului moral suferit.

Se mai arată că recursul de faţă trebuie admis şi având în vedere prevederile art. 3 din Noul C. proc. civ., temeiuri de drept care dau aplicare prioritară tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului (în speţa CEDO), precum şi a art. 5 din noul C. proc. civ.

În acest context, se precizează că termenii « legal » şi « potrivit căilor legale » care figurează la art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se referă în principal la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond precum şi cele de procedură.

Art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cere, în plus, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: protejarea individului împotriva arbitrarului (Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Scott împotriva Spaniei, Hotărârea din data de 18 decembrie 1996).

Prin urmare, orice hotărâre luată de instanţele interne în sfera de aplicare a art. 5 CEDO trebuie să fie conformă cu cerinţele procedurale şi de fond fixate printr-o lege preexistentă.

Instanţelor le revine sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern potrivit art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar nerespectarea dreptului intern implica încălcarea Convenţiei (Assanidze împotriva Georgiei [GC], nr. 71503/01, paragraful 171).

Afirmă recurenţii că, în prezent, nu există niciun act de procedură valabil şi în fiinţă care să justifice perioada de detenţie pe care a executat-o între data de 28 septembrie 2015 şi data de 26 ianuarie 2016.

Nu a fost depusă întâmpinare la recursul astfel formulat.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea de pronunţată la data de 21 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, în condiţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., admiterea în principiu a recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurenţi şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., se reţin următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1 - 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, este necesar a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, astfel cum este consacrat prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenţi cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile) şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Se constată că recurenţii au invocat incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., normă care se referă la situaţia "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Acest caz de casare are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În condiţiile în care legiuitorul, prin art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., lasă la libera apreciere a judecătorului evaluarea probelor şi stabilirea, pe baza lor, a situaţiei de fapt deduse judecăţii, nu există temei spre a se reţine că modalitatea în care, prin decizia recurată, au fost interpretate înscrisurile administrate ca mijloace de probă ar fi de natură a evidenţia o încălcare sau aplicare greşită a legii, în sensul prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Se cuvine a fi observat că, deşi au susţinut că instanţa de apel a realizat o denaturare a înţelesului "vădit lămuritor şi neîndoielnic al înscrisurilor doveditoare existente la dosar", cu consecinţe în planul unei aplicări greşite a legii, recurenţii nu au identificat norma de drept material pe care o consideră astfel aplicată, ci se limitează la a face o afirmaţie cu caracter abstract sub acest aspect.

Or, o astfel de afirmaţie critică nu poate fi privită decât ca una ce are un caracter pur formal, absenţa din conţinutul acesteia a oricărei indicaţii referitoare la norma de drept material pretins încălcată fiind de natură a lipsi de fundament o analiză referitoare la vicii de nelegalitate de natura celor care atrag incidenţa cazului de casare invocat.

Este vădit nefondată critica referitoare la faptul că instanţa de apel s-ar fi aflat într-o gravă eroare prin aprecierea în sensul că nu este îndrituită să verifice legalitatea măsurilor procesuale luate în cursul judecăţii penale, spre a stabili dacă a avut sau nu a avut loc o încălcare a prevederilor legale sau a unei decizii pronunţate în procedura recursului în interesul legii (RIL). Această aprecierea a instanţei este expresia unei judicioase evaluări a forţei probante a hotărârii judecătoreşti definitive, unui asemenea act jurisdicţional fiindu-i asociată prezumţia de adevăr şi incontestabilitate care derivă din autoritatea de lucru judecat cu care este înzestrată.

Având caracter definitiv, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa penală este prezumată a fi legală, iar această prezumţie are caracter absolut astfel că, de principiu, ea nu poate fi răsturnată prin dovezi contrare.

Ca atare, nu era posibil a se stabili în cadrul procesului civil pendinte, pe baza unei analize a ansamblului probelor invocate şi administrate de recurenţii reclamanţi, că ar reprezenta "faptă ilicită" statuarea care se regăseşte în hotărârea definitivă prin care instanţa penală a decis că nu este posibilă recunoaşterea pe cale incidentală, direct în etapa apelului, a hotărârii de condamnare pronunţată într-un alt stat, spre a se contopi pedeapsa aplicată prin respectiva hotărâre străină cu pedeapsa stabilită în procesul ce s-a desfăşurat în România.

O analiză în urma căreia s-ar stabili că hotărârea instanţei penale conţinând respectiva statuare ar constitui o "faptă ilicită", cum propun recurenţii reclamanţi, ar fi contrară şi principiului legalităţii căilor de atac, principiu care impune ca statuarea asupra viciilor de nelegalitate sau de netemeinicie a hotărârilor judecătoreşti să se realizeze numai în cadrul căilor de atac permise de legea procesuală care a guvernat procesul în care ele au fost pronunţate.

Acest principiu este unul de rang constituţional, art. 129 din Constituţia României stabilind că "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

În legea procesual civilă, acelaşi principiu îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., normă având următorul conţinut:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Pe de altă parte, este necesar a fi observat că legea procesual penală transpune acelaşi principiu al legalităţii în art. 1 din C. proc. pen., care prevede că:

"(1) Normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală.

(2) Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte."

În condiţiile în care recurenţii reclamanţi şi-au fundamentat pretenţiile din prezentul litigiu civil pe argumentul că hotărârea instanţei penale ar conţine o soluţie greşită în ce priveşte o cerere pe care ei au formulat-o în procesul penal - aceea de recunoaştere a hotărârii penale străine pe cale incidentală şi de contopire a pedepselor în urma parcurgerii celor două procese penale -, greşeala imputată instanţei penale române fiind reprezentată de eronata aplicare a prevederilor Legii nr. 302/2004 şi de ignorarea dezlegărilor (cu caracter obligatoriu) date printr-o decizie pronunţată în procedura recursului în interesul legii, o constatare în sensul solicitat de reclamanţi nu s-ar fi putut realiza decât în măsura în care s-ar stabilit că hotărârea penală este nelegală sub acest aspect. O asemenea constatare ar fi echivalat, însă, cu un realizarea de către instanţa civilă a unui control judiciar cu privire la judecata făcută de instanţa penală, ceea ce ar fi fost de natură să înfrângă nu numai autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea penală definitivă, ci şi principiul legalităţii căilor de atac - dat fiind faptul că nu există vreo dispoziţie legală prin care să se permită instanţei civile să procedeze la reevaluarea unor aspecte ce ţin de soluţionarea cauzelor penale, iar regula instituită prin art. 1 din C. proc. pen. este aceea că orice procedură judiciară în legătură cu o cauză penală este supusă normelor de procedură penală.

Susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut greşit că s-a dedus judecăţii "vreo măsură procesuală luată în cursul unei judecăţi", în pofida faptului că ei au dedus judecăţii "o hotărâre dată cu nesocotirea legii în pofida cererii noastre exprese" este nu numai nefondată, dar şi contradictorie.

Atâta vreme cât şi-au întemeiat pretenţiile ("dedus judecăţii") prin argumentul existenţei unor statuări jurisdicţionale pe care le consideră nelegale (statuări care se regăsesc în cuprinsul hotărârii judecătoreşti), este neechivoc faptul că recurenţii reclamanţi au contestat o judecată pe care instanţa penală a realizat-o prin respectiva hotărâre, şi anume soluţia ce a fost dată cererii de recunoaştere a unei precedente hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă străină şi de contopire a pedepselor. Or, împrejurarea că în decizia recurată s-a folosit denumirea de "măsură procesuală" în privinţa părţii din hotărârea penală la care părţile s-au raportat în modalitatea arătată nu poate ilustra un viciu de nelegalitate a deciziei care face obiectul controlului judiciar pendinte, respectiva denumire fiind în mod neechivoc folosită ca un echivalent al celor de statuare ori hotărâre (în sensul de rezultat al judecăţii asupra unei anumite chestiuni litigioase, dintre mai multe astfel de chestiuni din cadrul procesului).

Înalta Curte notează că, potrivit prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea pronunţată în apel. Ca atare, se constată că excedează cadrului procesual al acestei căi de atac o analiză a hotărârii pronunţate în primă instanţă, criticile formulate de recurenţi relativ la motivele avute în vedere de instanţa de fond fiind incompatibile cu exigenţele impuse de norma procesuală menţionată.

În ce priveşte critica prin care se susţine că motivarea soluţiei adoptate de instanţa de apel s-ar sprijini exclusiv pe ipotezele prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 - ipoteze despre care se subliniază că nu au fost invocate în speţă -, se constată că este vădit nefondată, din simpla lecturare a considerentelor deciziei supuse controlului judiciar reieşind că instanţa a analizat pricina prin raportare la condiţiile răspunderii civile delictuale, corespunzător coordonatelor în care a fost învestită prin cererile formulate în cursul procesului de părţile reclamante.

Astfel, prin decizia recurată s-a reţinut: că reclamanţii au solicitat despăgubiri morale invocând prevederile art. 1349 (cu titlul marginal "Răspunderea delictuală") şi art. 1391(cu titlul marginal "Repararea prejudiciului nepatrimonial") din C. civ., Legii nr. 302/2004 (privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală), art. 21, 23 şi 52 din Constituţia României, art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; că cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a fost corect respinsă pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile acestui tip de răspundere civilă; că răspunderea statului pentru îndeplinirea actului de justiţie - ca efect al calităţii statului de garant al legalităţii activităţii judiciare - nu poate opera decât în măsura în care se reţine o faptă ilicită în sarcina acestuia, raportat la prevederile art. 1349 şi 1357 C. civ.; că, în speţă, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite pentru că pronunţarea de către instanţa penală (în apel) a unei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă o astfel de faptă în condiţiile în care activitatea de judecată şi de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti constituie activităţi prevăzute de lege şi date în competenţa instanţelor de judecată; că nu pot fi analizate criticile aduse de reclamanţi hotărârii penale pentru că s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat şi principiului legalităţii căilor de atac; că sunt nefondate susţinerile părţilor în sensul că ar fi confirmat caracterul ilicit al hotărârii penale criticate prin sentinţa penală prin care s-a dispus ulterior recunoaşterea pedepselor aplicate în Italia şi contopirea acestora cu pedeapsa aplicată de instanţele române.

Din perspectiva argumentelor fundamentate de reclamanţi pe prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, instanţa de apel a reţinut: că reclamanţii-recurenţi au plasaţi în stare de detenţie, la data de 18 februarie 2015, în baza mandatelor de executare a pedepsei care au fost emise în baza unei hotărâri judecătoreşti devenită definitivă prin Decizia penală nr. 132/2015 a Curţii de apel Oradea; că aceste mandate de executare a pedepsei au fost anulate abia prin Sentinţa penală nr. 7/2016 pronunţată de Tribunalul Bihor (ca urmare a faptului s-au recunoscut pedepsele la care reclamanţii au fost condamnaţi de instanţele din Italia şi au fost contopite respectivele pedepse cu cele aplicate prin Sentinţa penală nr. 335/2014 a Tribunalului Bihor definitivă prin Decizia nr. 132/2015 a Curţii de apel Oradea); că la data rămânerii definitive a sentinţei prin care s-a dispus contopirea au fost emise noi Mandate de executare a pedepsei închisorii - cu nr. x/2016 şi nr. x/2016; că reclamanţii au fost puşi în liberate în aceeaşi zi în care au fost emise noile mandate de executare. Raportat la aceste elemente de fapt, a reţinut instanţa că rezultă legala deţinere a reclamanţilor în perioada în care ei s-au aflat în stare de detenţie, legalitate dată de existenţa mandatelor de executare ce nu fuseseră anulate în aceeaşi perioadă.

Astfel, este lipsit de echivoc faptul că analiza instanţei de apel a fost una circumscrisă tezei angajării răspunderii civile delictuale, corespunzător temeiurilor de fapt şi de drept invocate de reclamanţi, iar nu tezei răspunderii statului pentru erori judiciare posibil a reclamate în temeiul reglementării speciale care se regăseşte în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Înalta Curte constată că, deşi afirmă că instanţa de apel a apreciat greşit că hotărârea judecătorească "nu se poate constitui într-o faptă ilicită întrucât prin cercetarea acesteia s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat", recurenţii nu evidenţiază un criteriu legal concret de natură a evidenţia greşeala astfel imputată instanţei.

În acest context al analizei trebuie subliniată corelaţia necesară între conceptul de autoritate de lucru judecat şi principiul securităţii raporturilor juridice, corelaţie care a fost constant evidenţiată în jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului. S-a reţinut, sub acest aspect, că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de art. 6 parag. 1 al Convenţiei, trebuie interpretat prin prisma dispoziţiilor Preambulului Convenţiei care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei (Ryabykh v. Russia, nr. 52854/99).

De asemenea, s-a statuat în sensul că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 §1 din Convenţie.

Or, analiza realizată în speţă de instanţa de apel, şi aprecierea în sensul că nu este posibil a se realiza o evaluare a legalităţii deciziei definitive pronunţate de instanţa penală corespund întru-totul exigenţelor (menţionate) de a fi respectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi de a nu se aduce atingere securităţii raporturilor juridice prin repunerea în discuţie a chestiunilor tranşate în cadrul procedurii penale.

Este de remarcat, în acest punct al analizei, că statuarea instanţei penale - pe care recurenţii o consideră ca fiind o faptă ilicită - se regăseşte într-o hotărâre judecătorească, iar o astfel de hotărâre este un act prin care "justiţia se realizează" în sensul art. 126 din Constituţie, având astfel natura juridică de act juridic; ea reprezintă dispoziţia unei instanţe judecătoreşti, reflectând o manifestare de voinţă exprimată în scopul de a produce consecinţe juridice. În consecinţă, respectiva hotărâre judecătorească nu poate fi calificată drept fapt juridic cu caracter ilicit.

Evocarea definiţiei faptei ilicite - făcută prin motivele de recurs - este lipsită de relevanţă în evaluarea legalităţii deciziei supuse prezentului control judiciar, pentru că nu este de natură a evidenţia, prin ea însăşi, vreun aspect de nelegalitate a judecăţii realizate de instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse în precedent cu privire la imposibilitatea realizării, în cadrul prezentului litigiu civil, a unei evaluări relative la nelegalitatea oricărei judecăţi din conţinutul hotărârii penale (Decizia nr. 132/A/2015 a Curţii de apel Oradea), Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor prin care recurenţii evocă faptul că prin respectiva decizie s-ar fi încălcat prevederi ale Legii nr. 302/2004 şi s-ar fi nesocotit dezlegări date prin Decizia nr. 9/2010 pronunţată de instanţa supremă în procedura recursului în interesul legii.

Susţinerea potrivit căreia recursul pendinte ar trebui admis faţă de prevederile art. 3 din C. proc. civ. - normă conform căreia "(1)În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile." - este vădit nefondată atâta vreme cât prin aceasta nu s-a concretizat existenţa unui conflict între reglementări determinate, apartenente unor pacte sau tratate la care România este parte şi legea naţională de procedură civilă aplicată în cauză.

În ce priveşte pretinsa incidenţă a art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, trebuie constatat că instanţa de apel a evaluat chiar fondul pretenţiilor reclamanţilor prin raportare la această reglementare - fiind astfel tratată ca o normă de drept substanţial care avea aptitudinea de a constitui un temei distinct pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului -, dar a reţinut caracterul neîntemeiat al respectivelor pretenţii pentru considerentul că starea de detenţie a acestora nu a fost lipsită de temei legal, temeiul respectivei stări fiind reprezentat de mandatele valide de executare a pedepsei închisorii aplicată prin Sentinţa penală nr. 335/2014 a Tribunalului Bihor definitivă prin Decizia nr. 132/2015 a Curţii de apel Oradea, iar ei au fost puşi în libertate chiar la data la care au fost emise noi mandate în baza unei ulterioare hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a dispus contopirea pedepsei respective cu o alta anterior aplicată şi executată în Italia.

Existenţa mandatelor de executare a pedepsei, valabile pe întreaga perioadă în care recurenţii au stat în închisoare, şi împrejurarea că respectivele mandate au ca fundament hotărâri judecătoreşti definitive care nu au fost invalidate printr-o soluţie de reformare sau de retractare adoptată în condiţiile permise de legea procedurală penală, constituie elemente care impuneau - în cadrul prezentului litigiu civil - concluzia caracterului legal al detenţiei, astfel că nu se putea reţine incidenţa dispoziţiilor invocate ale art. 5 din Convenţie spre a se stabili existenţa unui fapte ilicite generatoare a răspunderii civile delictuale a Statului pârât.

Afirmaţia recurenţilor în sensul că "actualmente nu există nici un act de procedură valabil şi în fiinţă care să justifice perioada de detenţie pe care am executat-o între data de 28 septembrie 2015 şi data de 26 ianuarie 2016" tinde a nega situaţia de fapt pe care instanţa de apel de apel a stabilit-o - potrivit competenţelor sale - pe baza analizei probelor. Or, în etapa recursului nu este posibilă o reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt stabilite pe baza lor, astfel încât analiza realizată de instanţa de recurs trebuie să se raporteze la situaţia de fapt stabilită prin decizia supusă controlului judiciar. Ca atare, nu pot fi analizate aceste ultime susţineri prin care se urmăreşte infirmarea situaţiei de fapt stabilite prin decizia recurată.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor pe care recurenţii le-au formulat la adresa judecăţii realizate de instanţa de apel, aceste critici nefiind de natură a justifica reţinerea cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea, ca nefondat, a recursului astfel susţinut.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 14A din data de 15 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - LM