Delictual damages for loss of inheritance rights due to annulled marriage: res judicata of prior liability judgment and valuation via reserved share

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul cu nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Sectorul 1 al municipiului Bucureşti reprezentat prin primar, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului să îi achite despăgubiri în sumă de 200.100 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 19734 din 28 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1350 din 27 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 1230A din data de 15 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelant reclamantă A. împotriva sentinţei primei instanţe, care a fost schimbată, în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată.

A fost obligat pârâtul Sectorul 1 al municipiului Bucureşti, prin primar, la plata către reclamantă a sumei de 39.687,62 RON reprezentând daune materiale şi a sumei de 2.995,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.

A fost obligat pârâtul către stat la plata sumei de 898 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, urmând ca restul cheltuielilor judiciare avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar, în sumă de 145 RON, să rămână în sarcina statului.

4. Cererea de recurs:

Împotriva deciziei de apel a declarat recurs pârâtul Sectorul 1 al municipiului Bucureşti, prin primar, invocând în susţinere dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa a reţinut că raportarea întinderii prejudiciului material la dreptul la moştenire nu se poate realiza decât în limitele prevăzute de lege şi că nu ar putea specula asupra rezultatului unei dezbateri succesorale la care ar fi participat alături de ceilalţi moştenitori şi apelanta în calitate de soţie supravieţuitoare, neputându-se determina cu certitudine în acest cadru procesual care ar fi fost vocaţia succesorală concretă a acesteia din urmă, dacă desfiinţarea căsătoriei nu ar fi avut loc, însă în dispozitiv stabileşte prejudiciul în sarcina pârâtului la 39.687,62 RON reprezentând daune materiale, ceea ce înseamnă o motivare contradictorie.

Mai mult decât atât, prejudiciul nu a fost dovedit.

Instanţa de apel a ignorat Decizia civilă nr. 1011 din 31 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a anulat căsătoria dintre reclamata apelantă şi soţul defunct, astfel că aceasta nu a deţinut niciodată vocaţia succesorală legală conform art. 962 C. civ., caz în care nu mai poate fi vorba de daune materiale suferite şi nici cuantificabile, pe care aceasta le solicită, nefiind vorba de o căsătorie valabilă şi nici măcar de o căsătorie putativă, în condiţiile art. 304 C. civ.

Căsătoria, conform art. 271 C. civ., se încheie prin consimţământul personal şi liber al celor două persoane ce urmează a se căsători. Or, în cazul căsătoriei reclamantei cu defunctul, ţinând cont de starea gravă de sănătate a acestuia (dovedită de actele medicale depuse în dosarul de anulare a căsătoriei), este pusă la îndoială, în principal voinţa acestuia de a consimţi această căsătorie, date fiind starea de sănătate agravată în care acesta se afla şi vârstele înaintate ale celor doi.

Mai mult decât atât, reclamanta apelantă a susţinut că a fost prietenă cu defunctul soţ timp de 30 de ani şi s-au căsătorit atunci când acesta nu se mai putea deplasa şi nu se mai putea îngriji singur, fiind imobilizat pe patul de spital.

Art. 278 C. civ. statuează că nu se poate încheia căsătoria dacă viitorii soţi nu-şi declară reciproc starea de sănătate, ori în cazul acesta, defunctul nici nu era capabil să se intereseze de starea de sănătate a doamnei ce urma să-i devină soţie, aspect ce arată doar interesul reclamantei în oficierea acestei căsătorii.

Dispoziţiile art. 288 C. civ. stipulează că martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul potrivit art. 287, însă au fost persoane necunoscute acestuia, aspect care dovedeşte din nou caracterul fictiv al căsătoriei şi intenţia unui câştig material ca urmare a căsătoriei.

Având în vedere şirul evenimentelor, atitudinea şi toate solicitările/pretenţiile materiale ale reclamantei apelante, de la momentul în care aceasta a fost angajată să aibă grijă de defunctul B. până în prezent (având în vedere şi numărul de dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată din anul 2000), rezultă fără echivoc intenţia reclamantei A. de a profita de situaţia materială a defunctului soţ, fiind de la început doar încercări de îmbogăţire fără just temei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 295 C. civ.

O altă dovadă a interesului unilateral al reclamantei A. în oficierea căsătoriei cu B. este faptul că aceasta s-a oficiat fără ştirea nimănui la secţia de Neurologie a Spitalului Elias în data de 13 iulie 2000, iar fiica acestuia, C., nu a avut cunoştinţă de oficierea acestei căsătorii şi insistă în faptul că singura relaţie care a existat a fost cea de la un om la un alt om pe care îl serveşte, în ultimele luni de viaţă, reclamanta A. fiind angajată de aceasta pentru a-1 îngriji în lipsa sa.

Tot ce a urmat a arătat că reclamanta era interesată doar de latura materială şi, deşi a susţinut că nu cunoaşte cu exactitate bunurile introduse de fiica defunctului soţ în masa succesorală, totuşi descrie amănunţit bunurile de care aceasta este interesată.

Având în vedere că imobilul a fost achiziţionat cu mult înainte de încheierea căsătoriei, respectiv în anul 1967, nu poate intra în discuţie o pierdere materială suferită de reclamanta-apelantă ca urmare a anulării căsătoriei, nefiind un bun achiziţionat de ambii parteneri în timpul căsătoriei.

Sunt aplicabile dispoziţiile art. 957 alin. (3) C. civ., nedemnitatea putând fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată, având în vedere modalitatea prin care s-a oficiat căsătoria (lovită de nulitate), întinderea căsătoriei şi toate solicitările acesteia ca urmare a decesului lui B..

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul Sectorul 1 al municipiului Bucureşti, prin primar împotriva Deciziei nr. 1230A din data de 15 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Instanţa de apel a constatat că demersul judiciar iniţiat de reclamantă este fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, ca răspundere de drept comun, iar verificarea cerinţelor acestei instituţii în cadrul raportului juridic dedus judecăţii se poate realiza numai prin prisma celor statuate anterior, definitiv, de instanţele judecătoreşti în litigiile dintre aceleaşi părţi, referitoare la aceleaşi fapte.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 1495 din 6 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 25A din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi respectiv, respingerea recursului, prin Decizia civilă nr. 3362 din 30 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, a fost admisă în partea acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriul cu pârâtul Sectorul 1 al municipiului Bucureşti, prin primar, fiind obligat acesta din urmă la plata către reclamantă a unor despăgubiri morale în cuantum de 3.000 euro.

În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că fapta imputată pârâtului, ce formează şi obiectul prezentei cauze, este publicarea prin afişare de către funcţionarii Primăriei Sectorului 1 Bucureşti a extrasului din declaraţia de căsătorie care nu cuprindea menţiunea obligatorie că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie în termen de 3 zile de la data afişării, faptă care a determinat anularea căsătoriei încheiată între B. (decedat) şi A., la data de 13 iulie 2000 şi înregistrată sub nr. x din 13 iulie 2000, prin hotărâre judecătorească irevocabilă - Decizia civilă nr. 1011 din 31 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (în Dosarul nr. x/2005).

Tribunalul a mai reţinut că fapta ilicită a fost săvârşită de către ofiţerul de stare civilă D., desemnată prin atribuţiile de serviciu cu respectarea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 prin delegarea de către primar a acestor atribuţii, fiind întrunite atât condiţiile speciale ale răspunderii comitentului pentru faptele prepuşilor săi în funcţiile încredinţate, cât şi condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a angajatului, conform art. 1000 alin. (3) şi, respectiv, art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, incident faţă de momentul săvârşirii delictului.

S-a apreciat în acest context că fapta ilicită este constatată cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1011 din 31 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a stabilit, în plus, că pârâtul este exclusiv vinovat de această faptă.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, analizând prejudiciul cauzat reclamantei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a arătat că, prin anularea căsătoriei, reclamanta a pierdut pe lângă elementele de natură personal nepatrimonială, cum ar fi dreptul la nume şi "dreptul legal la moştenire al soţului supravieţuitor", situaţie ce nu mai poate fi remediată în condiţiile în care B. a decedat după încheierea căsătoriei, dar înainte de anularea ei.

Efectul autorităţii lucrului judecat al hotărârii se manifestă şi sub aspectul său pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazise, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică (în acest sens fiind interpretate în mod constant în doctrină şi jurisprudenţă fostele prevederi art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, o interpretare consacrată legislativ în actualele prevederi ale art. 431 alin. (2) din Noul C. proc. civ.).

Prin urmare, statuările referitoare la întrunirea condiţiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului, intrate în puterea lucrului judecat, se impun din perspectiva aspectului pozitiv al acestui efect al hotărârii şi a modului de punere în valoare a acestuia.

În recunoaşterea efectelor lucrului judecat, Curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului adoptată în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale individului, făcând referire la hotărârile pronunţate în cauzele Amurăriţei contra României şi E. împotriva României .

În ceea ce priveşte prejudiciul material invocat, Curtea a reţinut că tribunalul s-a raportat eronat numai la inexistenţa dreptului la moştenire, care ar fi fost pierdut, retroactiv, ca o consecinţă a anulării căsătoriei, printr-o hotărâre irevocabilă, cu toate că ceea ce se pretinde în speţă este acordarea unor despăgubiri într-un cuantum echivalent cu valoarea activelor care au intrat în conţinutul respectivului drept la momentul deschiderii succesiunii defunctului B., susţinându-se că pierderea dreptului la moştenire, consacrat de lege în favoarea soţului supravieţuitor, a avut loc tocmai ca urmare a aceleaşi fapte ilicite mai sus descrisă.

Altfel spus, în speţă nu se pretind despăgubiri decurgând din calitatea de moştenitor, ci despăgubiri al căror cuantum să fie raportat la valoarea moştenirii pierdute, decurgând din săvârşirea unei fapte ilicite care atrage răspunderea civilă delictuală a intimatului pârât, aşa cum s-a constatat deja, prin hotărâri judecătoreşti definitive, cu putere de lucru judecat.

Din această perspectivă, Curtea a constatat caracterul cert, sub aspectul existenţei, al prejudiciului material invocat, la momentul formulării acţiunii, caracter ce decurge din faptul că, în lipsa vreunei statuări exprese care ar fi trebuit să se regăsească în cuprinsul Deciziei civile nr. 1011 din 31 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul x/2005, prin care s-a anulat căsătoria încheiată între B. (decedat) şi apelantă, în ceea ce priveşte efectele căsătoriei anulate referitoare la foştii soţi, desfiinţarea căsătoriei operează nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, astfel încât apelanta nu mai beneficiază de dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.

Curtea a reţinut, totodată, că această decizie a şi produs efecte în plan succesoral, în condiţiile în care, în urma unei proceduri succesorale notariale finalizată prin emiterea Certificatului de moştenitor nr. x din 27 iulie 2012 s-a constatat că fiica defunctului B., C., are calitatea de unic moştenitor legal, certificat neanulat, ce face dovada deplină asupra acestei calităţi de moştenitor şi a drepturilor patrimoniale transmise de defunct.

În acelaşi timp, raportarea întinderii prejudiciului material la dreptul la moştenire nu se poate realiza decât în limitele prevăzute de lege, iar în condiţiile mai sus arătate, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului unei dezbateri succesorale la care ar fi participat alături de ceilalţi moştenitori şi apelanta, în calitate de soţie supravieţuitoare, neputându-se determina cu certitudine în acest cadru procesual care ar fi fost vocaţia succesorală concretă a acesteia din urmă, dacă desfiinţarea căsătoriei nu ar fi avut loc.

Cu toate acestea, ţinând seama de caracterul imperativ şi indisponibil al rezervei succesorale recunoscută de lege şi în favoarea soţului supravieţuitor, Curtea a considerat că determinarea întinderii prejudiciului cauzat apelantei reclamante prin raportare la rezerva succesorală întruneşte cerinţa prejudiciului cert şi sub aspectul anterior analizat.

Reţinând, astfel, că sunt întrunite, în limitele arătate, condiţiile răspunderii civile delictuale, Curtea a determinat în concret prejudiciul, având în vedere probele administrate referitoare la bunurile succesorale ale defunctului.

Ca urmare, Curtea, având în vedere rezerva succesorală a soţului supravieţuitor în concurs cu descendenţii defunctului, în cotă de 1/8, a stabilit, prin raportare la valoarea imobilului din masa succesorală, prejudiciul material cauzat apelantei reclamante derivând din constatarea nulităţii absolute a căsătoriei acesteia cu B., ca fiind de 39.687,62 RON, prejudiciu care se impune a fi acoperit prin plata de despăgubiri de către intimatul pârât, conform considerentelor mai sus expuse.

Înalta Curte constată că nu sunt contradictorii considerentele la care s-a făcut referire în cererea de recurs, nefiind incidente astfel dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că nu poate cunoaşte cu certitudine dreptul care i s-ar cuvenit intimatei reclamante în cazul în care acesta s-ar fi stabilit printr-o procedură succesorală, la care ar fi participat şi descendenta defunctului, având în vedere că acesta putea fi stabilit nu numai de lege, ci şi de acordul moştenitorilor, motiv pentru care, confirmând dreptul, i l-a recunoscut valoric la minimul permis de lege, în calitate de moştenitor rezervator, de care nu putea fi lipsită nici în cadrul procedurii succesorale.

Prin criticile de recurs formulate recurentul pârât contestă dreptul de moştenire recunoscut intimatei reclamante, solicitând şi constatarea nedemnităţii succesorale a acesteia.

Recurentul pârât reclamă faptul că instanţa de apel a ignorat efectele Deciziei civile nr. 1011 din 31 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a anulat căsătoria dintre reclamata apelantă şi soţul defunct, astfel că aceasta nu a deţinut niciodată vocaţia succesorală legală şi nu i se poate recunoaşte dreptul solicitat în cauză.

Din considerentele deciziei anterior redate rezultă însă că instanţa de apel a contrazis raţionamentul primei instanţe, justificat pe acest context juridic, subliniind că în cauză nu se pretind despăgubiri decurgând din calitatea de moştenitor, ci despăgubiri al căror cuantum să fie raportat la valoarea moştenirii pierdute, decurgând din săvârşirea unei fapte ilicite care atrage răspunderea civilă delictuală a intimatului pârât, aşa cum s-a constatat deja, prin hotărâri judecătoreşti definitive, cu putere de lucru judecat - concluzie necontestată.

Aceste considerente atrag caracterul nefondat şi al criticii de recurs referitoare la nedemnitatea succesorală, din perspectiva art. 958 alin. (3) C. civ., întrucât este o instituţie care operează în materia moştenirii, aceasta nefiind cauza acţiunii ce face obiectul litigiului prezent, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Aceleaşi considerente sunt relevante şi în soluţionarea criticii privind caracterul de bun propriu al defunctului al imobilului în funcţie de a cărui valoare s-au stabilit despăgubirile acordate intimatei reclamante, întrucât moştenirea pierdută la care se face referire include inclusiv bunurile proprii ale unui defunct.

Totodată, atât timp cât reperul de soluţionare a acţiunii este valoarea moştenirii pierdute, iar aceasta a fost confirmată în cauză, nu se mai pune problema nedovedirii prejudiciului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la valabilitatea căsătoriei încheiate de aceasta cu defunctul B., Înalta Curte constată că acestea exced cadrul procesual al litigiului de faţă.

Cum rezultă din motivarea deciziei de apel, soluţia este fundamentată pe efectele puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate între aceleaşi părţi, raţionamentul instanţei de apel nefiind criticat prin cererea de recurs, contrar dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impune ca aceasta să cuprindă, pentru legala învestire a prezentei instanţe, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de nelegalitate impuse de norma procedurală menţionată trebuie să vizeze soluţia şi raţionamentul instanţei în adoptarea deciziei de apel, aceasta fiind supusă recursului, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că nu sunt fondate criticile de recurs formulate, în limitele în care acestea au putut fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dispună în consecinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Sectorul 1 al municipiului Bucureşti, prin primar, împotriva Deciziei nr. 1230A din data de 15 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - LM