Oral anecdotes as copyright-protected works and statutory image rights violation via fictionalized film adaptation

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., SC D. SRL şi E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa

- să constate calitatea de autor a dr. A. asupra operei "F." şi încălcarea drepturilor de autor de către pârâţi, prin transformarea şi adaptarea audiovizuală fără drept a acestei opere prin producţia cinematografică "G.", precum şi prin difuzarea acestei producţii;

- să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor cauzate, evaluate provizoriu la suma de 6.000.000 euro;

- să dispună retragerea de la difuzare şi distribuire a producţiei "G." indiferent de suport şi modalitatea de distribuire;

- să oblige pârâţii, în solidar, să nu întreprindă nicio acţiune de difuzare sau distribuire a acestei producţii;

- să oblige pârâţii ca pe cheltuiala lor să publice hotărârea în trei publicaţii de largă circulaţie, precum şi

- obligarea pârâtului B. la predarea celor patru casete pe care a fost înregistrată opera preexistentă "F.".

Prin Încheierea nr. 1567 din 28 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1124 din 24 septembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC D. SRL şi SC E. SRL şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 930A din 6 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant A..

A fost schimbată, în parte, sentinţa, în sensul că:

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată.

A fost constatată calitatea de autor a defunctului A. asupra operei literare "F." şi s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Au fost obligaţi pârâţii la 100 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru în faţa primei instanţe.

A fost înlăturată obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, cu menţinerea sentinţei în ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Au fost obligaţi intimaţii la 50 RON cheltuieli de judecată către apelant, reprezentând taxa de timbru.

4. Hotărârea pronunţată în recurs în primul ciclu procesual:

Prin Decizia civilă nr. 738 din 13 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de pârâtul B. şi reclamantul A. împotriva deciziei (inclusiv a încheierii civile din data de 1 noiembrie 2016 de amânare a pronunţării), dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârât.

Potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) şi f) din Legea nr. 8/1996, nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor ideile conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; simplele fapte şi date.

Instanţa de apel a reţinut că a existat o operă literară orală, anterioară scenariului filmului în cauză, care i-a aparţinut doctorului A., operă constând în "povestirile care poartă amprenta personalităţii autorului lor" şi care se impunea a fi protejată de îndată ce a reprezentat "expresia concretizată a activităţii intelectuale proprii a autorului, chiar dacă nu a fost finalizată".

În motivarea îndeplinirii condiţiilor pentru a fi considerată obiect al dreptului de autor conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, instanţa a pornit în mod corect prin a se raporta la transcrierea povestirilor doctorului A., de către şi prin grija pârâtului, după înregistrări făcute de-a lungul timpului de către acesta din urmă, aceasta fiind singura probă a conţinutului pretinsei opere orale.

Totuşi, instanţa de apel nu a continuat în justificarea raţionamentului să se raporteze concret la elementele din această transcriere care i-au format convingerea îndeplinirii condiţiilor pentru ca relatările doctorului A., înregistrate de-a lungul timpului şi transcrise, să fie protejate prin drept de autor, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, folosind doar exprimări generale.

Talentul oratoric, spiritul glumeţ al celui care relatează presupusa operă nu influenţează calitatea operei, fie ea şi orală, de a fi originală.

Originalitatea operei este dată, pe lângă idee şi compoziţie (concretizarea ideii) de forma de exprimare intrinsecă a operei (cuvinte, figuri de stil etc.) din care trebuie să reiasă activitatea de creaţie intelectuală a autorului, "însuşirile spirituale ale autorului, talentul acestuia, personalitatea sa", aşa cum se reţine în doctrină, iar nu de calităţile oratorice ale celui care o reproduce.

Faptul că nivelul de activitate creativă pentru a se stabili originalitatea unei opere este redus nu înseamnă că fac obiectul protecţiei prin dreptul de autor scrierile sau relatările banale sau care nu ies cu nimic din comun.

În speţă nu se contestă faptul că întâmplările anecdotice relatate de doctorul A. reprezintă fapte trăite de propria persoană sau auzite de la alţii, astfel că nu se pune problema să fi fost "inventate" de acesta - simpla inventare a unor fapte dacă forma de expresie este banală neputând duce la protejarea prin drept de autor.

Nu rezultă din motivarea instanţei de apel nici argumentele, prin raportare la aceleaşi transcrieri ale pretinsei opere orale, pentru care nu este fondată susţinerea pârâtului în sensul că transcrierea este compusă din simple fapte (întâmplări) şi date din viaţa doctorului A. necesare pentru scrierea scenariului filmului, având ca sursă de inspiraţie viaţa acestuia, pe care pârâtul îşi propusese să îl realizeze.

Pentru aceste considerente s-a reţinut că instanţa de apel nu a motivat, conform cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., admiterea capătului de cerere privind constatarea faptului că "F." reprezintă o operă orală care întruneşte prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant.

Au fost considerate fondate motivele de recurs privind nelegalitatea reţinerii prezumţiilor ce vizau existenţa contractului de cesiune şi a acordului autorului, dacă ar fi trăit, pentru modul cum a fost transpusă pretinsa operă orală în scenariul filmului.

Instanţa de apel a considerat nefondată pretenţia reclamantului de a i se acorda o sumă de bani pentru încălcarea drepturilor morale şi patrimoniale legate de pretinsul drept de autor al tatălui său, dar şi pentru încălcarea drepturilor morale la propria imagine şi posteritate, plecând de la premisa că a existat o operă originară care a fost adaptată în cadrul scenariului scris de pârât şi că a existat un contract de cesiune a dreptului la adaptare a operei, astfel că nu a existat o faptă ilicită a pârâtului scenarist şi regizor şi nici a producătorilor filmului, motiv pentru care nu s-ar aplica prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Or, ţinând cont de faptul că instanţa de recurs a considerat fondate motivele de recurs privind nelegalitatea reţinerii prezumţiilor ce vizau existenţa contractului de cesiune şi existenţa acordului autorului, dacă ar fi trăit, pentru modul cum a fost transpusă pretinsa operă orală în scenariul filmului, nu este definitiv stabilită situaţia de fapt referitoare la inexistenţa faptei ilicite legat de drepturile patrimoniale de autor şi nici cea referitoare la încălcarea drepturilor morale.

5. Hotărârea instanţei de apel, în rejudecare:

Prin Decizia nr. 615A din data de 17 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva Sentinţei civile nr. 1124 din 24 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B., SC E. SRL şi SC D. SRL.

6. Cererea de recurs:

Împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). pct. 5, pct. 6 (nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii) şi pct. 8 C. proc. civ.

I. Cu privire la calitatea de operă a "F.", conform Legii nr. 8/1996.

Nu au fost respectate dezlegările date problemelor de drept de către instanţa de recurs, cu încălcarea art. 501 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a analizat dacă există o operă protejată de legea dreptului de autor din prisma condiţiei originalităţii, neanalizând explicit textul transcrierilor pentru a verifica dacă din forma de exprimare intrinsecă a operei (cuvinte, figuri de stil etc.) reies activitatea de creaţie intelectuală a autorului, însuşirile şi talentul acestuia, personalitatea sa, cum s-a subliniat în decizia de casare, hotărârea necuprinzând astfel motivele pe care se întemeiază.

Instanţa a reţinut că înainte de a discuta dacă sunt sau nu originale, trebuie să se stabilească dacă povestirile la care se referă acţiunea reprezintă sau nu o operă de creaţie în sensul Legii nr. 8/1996, deşi Înalta Curte statuase contrariul, că tocmai pentru a se stabili dacă Povestirile sunt operă de creaţie în sensul Legii nr. 8/1996, trebuie analizată condiţia originalităţii, pentru că doar o operă originală este protejată de legea dreptului de autor şi are valoare de operă de creaţie, în sensul art. 7 alin. (1) al acestei legi.

Instanţa de apel a analizat dacă există o operă de creaţie în sensul Legii nr. 8/1996 prin raportare la elemente - obiectiv şi subiectiv, ce nu au fost prevăzute în decizia instanţei de recurs şi nu se regăsesc nici în legea dreptului de autor.

S-a reţinut că trebuie să existe un factor obiectiv, respectiv că opera de creaţie trebuie să fie manifestată exterior, să aibă un caracter unitar, coerent, consistent, nemenţionând în concret temeiul legal al acestui criteriu şi nici nu a analizat dacă aceste caracteristici se regăsesc în opera din cauză, hotărârea necuprinzând o concluzie, o motivare cu privire la îndeplinirea sau nu a acestui element.

Instanţa de apel a considerat că pentru a exista o operă trebuie să existe şi un element subiectiv, respectiv că ipoteticul autor al unei opere trebuie să şi considere, în mod conştient, istorisirile a fi operă de creaţie, deşi Înalta Curte şi legea nu fac referire la o asemenea condiţie.

Instanţa de apel a stabilit că ar exista o distincţie între două noţiuni - originalitate literară şi juridică (fără să le definească) şi a reţinut că este întrunită condiţia originalităţii juridice, dar că această condiţie nu primează celorlalte, nearătând temeiul juridic al criteriilor şi al ierarhizării lor, înlăturând caracterul de operă pentru Povestiri din prisma unei condiţii subiective.

Decizia adaugă la lege şi nesocoteşte dispoziţiile Legii nr. 8/1996 (art. 2 alin. (1). art. 7, art. 10, art. 27).

Legea dreptului de autor nu prevede necesitatea ca autorul să fi avut intenţia de a crea o operă literară sau să fi creat opera cu scopul de a se constitui într-o operă literară.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator, iar potrivit art. 9 lit. f), nu) pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor simplele fapte şi date.

Potrivit art. 27 alin. (1) din lege, dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice se naşte din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.

Condiţionarea impusă în hotărârea recurată nesocoteşte şi prevederile exprese ale art. 2 alin. (1) din lege, care stabilesc că opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică.

Potrivit art. 10 din legea dreptului de autor, autorul unei opere are dreptul moral de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică, aceasta însemnând că o persoană poate crea fără scopul de a realiza o operă literară sau de altă natură şi, deci, fără intenţia în momentul creaţiei ca opera să-i fie recunoscută de public ca o operă literară sau de altă natură, autorul putând stabili dintru început că nu doreşte să fie adusă vreodată la cunoştinţa publică.

Art. 2, 7 şi 10 din lege stabilesc că, independent de scopul cu care a fost creată şi chiar în condiţiile în care s-a manifestat expres dorinţa de a nu fi adusă niciodată la cunoştinţa publicului, creaţia este o operă în sensul legii şi se bucură de protecţia acesteia, dacă este originală.

Prin faptul relatării orale a F., autorul A. a adus în realitatea materială o creaţie proprie şi nu putea face acest lucru, nu putea povesti (şi repeta, cu diferite ocazii) din Povestirile sale, fără conştientizare, fără intenţie, fiind de menţionat aspecte care contravin unei astfel de concluzii: acesta era cunoscut ca scriitor, publicist, om cu preocupare pentru creaţia literară şi sensibilitate pentru cuvânt; F. au un fir narativ, sunt legate între ele şi reprezintă un tot unitar, descriu un univers aparte, unde realul se îmbină cu fantasticul. Universul imaginar al autorului este redat prin intermediul unor povestiri sau anecdote povestite cu şarm, presărate cu elemente fantastice, umor şi comic de situaţie, ironie, personaje atipice şi bine conturate, într-un stil propriu, unic; parte a acestor povestiri au fost făcute publice de către autorul lor Dr. A. în timpul vieţii sale, atât în cadrul unor cercuri mai strânse de persoane dar şi în mod public - a se vedea spre exemplu emisiunea televizată la H., despre care instanţa de apel nu face nicio referire în cuprinsul hotărârii, fără să argumenteze care este raţiunea pentru care acest mijloc de probă a fost înlăturat; nu se poate spune că dr. A. nu a conştientizat crearea "F.", câtă vreme s-a lăsat înregistrat şi a corectat transcrierea lor şi câtă vreme era cunoscut în societate nu doar ca doctor, ci şi ca om al literelor - în I., numărul din 10 martie 2003, personalitatea sa fiind evocată în acest sens de către colectivul redacţional al ziarului.

Prezumţiile instanţei de apel privitoare la intenţia, scopul sau conştientizarea de către dr. A. a operei sale sunt judecăţi de valoare, prezumţii cu privire la motivaţia interioară a autorului, deşi s-a stabilit în decizia de casare că acestea nu fac obiectul judecăţii şi că scopul prezumţiei judecătoreşti nu este acela de a oferi instanţei posibilitatea să îţi imagineze ce ar gândi o persoană decedată despre fapte petrecute după decesul acesteia.

Legea (art. 7 alin. (1), doctrina şi jurisprudenţa stabilesc că pentru ca o creaţie să fie considerată operă şi să se bucure de protecţia dreptului de autor, trebuie să îndeplinească două condiţii - să fie originală şi să fie realizată, adică să îmbrace o formă concretă de exprimare, care să o facă obiectiv perceptibilă, fiind, potrivit art. 7, o operă în sensul legii şi opera orală, precum şi cea nefinalizată (art. 1 alin. (2).

Hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de o parte, se reţine că opera "F." nu se constituie într-o operă literară, originală în sensul Legii nr. 8/1996, pentru că nu ar fi îndeplinit criteriul subiectiv, iar pe de altă parte, că, în privinţa originalităţii, relatările ar fi suficient de personale şi de noi încât să treacă testul originalităţii.

Având în vedere decizia Înaltei Curţi, precum şi prevederile exprese ale art. 7 alin. (1) din lege, reţinerea unei opere ca fiind originală echivalează cu constatarea că acea operă este protejată în sensul legii, iar instanţa trebuia să confirme acest lucru.

II. Cu privire la atingerea memoriei şi imaginii dr. A., autorului recurentului reclamant.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel reţine că este în afara oricărui dubiu existenţa unei legături între personajul din opera cinematografică "G." şi autorul reclamantului, fără a motiva, din prisma probelor administrate în cauză, această concluzie.

Rezultă însă, din sintagma utilizată şi din motivarea în continuare a hotărârii (partea cu privire la publicul pretenţios căruia i se adresează filmul) că această legătură poate fi realizată de oricine, fiind evidentă şi fără dubiu pentru orice persoană care vizionează un film.

În continuare însă, instanţa de apel nu are în vedere orice persoană, ci un "segment căruia îi este destinat filmul", reţinând că pentru un public cu preocupări în materie cinematografică legătura dintre personajul A. şi dr. A. nu reprezintă o atingere adusă imaginii şi memoriei defunctului, neconstituind astfel o faptă ilicită, ci ar fi doar o "evocare plastică ce se constituie într-un omagiu", "în care intenţia regizorului pârât nu a fost aceea de a reda personalitatea şi trăsăturile omului real A.", ci a fost doar un "pretext", "personajul A. nu-l prezintă sau reprezintă pe doctorul A. decât, cei mult, într-un mod metaforic".

În referirea la acest public nu s-a făcut trimitere la vreun mijloc de probă, raţiune şi temei juridic care să o susţină, deşi a reţinut anterior că rezultă, fără dubiu, din vizionarea filmului, o legătură între personajul A. şi doctorul real A. (existând şi în acest aspect o motivare contradictorie a hotărârii).

Aceasta în condiţiile în care cataloghează martorii J. şi K., pentru care filmul a reprezentat o atingere adusă imaginii şi memoriei dr. A., ca fiind persoane medii, rezonabile, fără preocupări cinefile şi înlătură mărturia lor, probă reţinută ca fiind nerelevantă pentru a cântări şi observa percepţia publicului asupra filmului.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât dacă se reţin ca valabile motivele referitoare la legătura dintre personajul A. şi doctorul A. şi că doar pentru un segment de public pretenţios şi subtil (deci minoritar) personajul A. îl prezintă sau reprezintă pe doctorul A. într-un mod metaforic, rezultă că pentru un segment important din populaţia ţării, care este un public rezonabil, mediu, legătura dintre personaj şi persoana reală nu îi apare ca una metaforică, ci ca una evidentă dintre viaţa personajului A. şi viaţa dr. A. - imaginea şi memoria dr. A. cel real fiind alterată şi distorsionată de faptele şi trăsăturile de caracter ale personajului principal, dr. A..

Hotărârea încalcă prevederile art. 72, 73. 78, 79, 252, 253 C. civ., potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea nu cuprinde o analiză în drept a încălcării sau nu a dispoziţiilor legale menţionate, ci doar o motivare în fapt, fără a se face analiza şi legătura stării de fapt cu normele de drept aplicabile, analiza condiţiilor răspunderii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (nemotivarea hotărârii).

Totodată, motivarea hotărârii încalcă dispoziţii ale dreptului material menţionate, considerentele deciziei fie adăugând la lege, fie încălcând-o.

Instanţa de apel a reţinut, de fapt, că imaginea dr. A. este reprodusă în filmul "G." de personajul A., urmare concluziei că, vizualizând acest personaj, mintea umană face o legătură cu dr. A. cel real, condiţii în care ar fi trebuit să se aplice prevederile art. 73 C. civ., care conturează dreptul la propria imagine.

Acest articol nu condiţionează atingerea adusă imaginii de vreun element subiectiv al celui care aduce atingere imaginii, aşa cum a reţinut instanţa, adăugând la lege, răspunderea fiind una obiectivă, iar dacă se reproduce imaginea persoanei fără acordul său, aceasta trebuie să fie înlăturată la cererea persoanei afectate, prin remediile conferite de art. 252, 253 C. civ.

Filmul "G." a fost realizat şi distribuit după decesul dr. A., iar acordul cu privire la utilizarea numelui şi a imaginii sale, reproducerii acesteia în film trebuia să fie solicitat şi acordat de moştenitori, iar instanţa de apel nu a analizat dacă a existat acordul în acest sens, condiţie impusă de art. 73 C. civ.

În ceea ce priveşte dreptul la demnitate, la respectarea persoanei decedate şi a memoriei acesteia, sunt relevante considerentele în care se reţine că pentru un public pretenţios şi subtil, adică pentru o categorie mică din cei ce vizionează în general producţii cinematografice, personajul A. nu-l prezintă sau reprezintă pe dr. A. decât, cel mult, într-un mod metaforic, întrucât rezultă că pentru toţi ceilalţi, marea majoritate a publicului de cinema, sensul metaforic al imaginii dr. A. este greu de surprins, iar pentru ei filmul influenţează imaginea pe care o au sau şi-o formează despre dr. A. cel real.

Urmând acelaşi raţionament din cazul atingerii aduse imaginii, rezultă că, potrivit prevederilor art. 79 C. civ., şi în cazul atingerii aduse memoriei, respectului datorat persoanei decedate (implicit a demnităţii sale), sunt valabile aceleaşi condiţii precum cele aferente atingerii aduse imaginii, ceea ce înseamnă că nu sunt aplicabile condiţiile suplimentare indicate în motivarea instanţei de apel, cum ar fi poziţia subiectivă a celui care aduce atingerea, aceasta fiind în afara prevederilor legale.

Totodată, câtă vreme se reţine că prin acest film s-a realizat o legătură cu personalitatea şi trăsăturile omului real A. şi că pentru un segment de public, care se încadrează în categoria majoritară a celor ce vizionează în general filme, această memorie şi reputaţie a fost alterată, personajul de film apărând ca prezentarea dizgraţioasă şi cu o imagine negativă a dr. A., concluzia este că există o atingere adusă demnităţii, raportat la acest segment de public.

Filmul a lăsat martorilor audiaţi o impresie dezamăgitoare, iar martorii sunt persoane medii, care fac parte din publicul rezonabil, fără preocupări cinefile, aşa cum a reţinut chiar instanţa de apel, stare de fapt care trebuia coroborată cu prevederile art. 72, 78 şi 79 C. civ.

Legiuitorul nu condiţionează segmentul de public doar la cel minoritar, pretenţios, subtil, iar filmul a rulat pe marile ecrane, fiind disponibil tuturor, nu doar acestuia.

7. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 12 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 615A din data de 17 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Intimaţii au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului şi au arătat motivele pentru care susţin legalitatea deciziei de apel.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

I. Procedând la rejudecarea apelului, Curtea a reţinut că este necesar să stabilească dacă a existat o operă literară orală originală a doctorului A., autorul reclamantului, constând în povestirile orale ale acestuia, consemnate de pârâtul C. şi cu privire la care se susţine că au stat la baza scenariului filmului celui din urmă, "G.", considerând însă că trebuie, mai întâi, să se stabilească dacă povestirile la care se referă acţiunea reprezintă sau nu o operă de creaţie în înţelesul Legii nr. 8/1996.

Procedând în acest sens, instanţa de apel nu a încălcat dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanţei anterioare de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., întrucât în justificarea soluţiei de admitere a recursului declarat de pârâtul B. au fost avute în vedere nu numai dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe dreptului de autor, care definesc obiectul dreptului de autor, ci şi pe cele ale art. 9 alin. 1lit. a) şi f) din aceeaşi lege, care reglementează excepţii de la beneficiul protecţiei legale a dreptului de autor.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) lit. a), "Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale", în vreme ce art. 9 alin. (1) lit. a) şi f) prevede că "Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; (...) f) simplele fapte şi date."

În acest context nu se impunea analiza numai a originalităţii presupusei opere, ci era necesar să se stabilească dacă aceasta nu se află printre excepţiile de la protecţia dreptului de autor - cele două aspecte aflându-se în strânsă corelaţie.

Dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. nu au fost încălcate nici în analiza cerinţei originalităţii, neputându-se reţine, pe lângă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nici dispoziţiile pct. 6 al aceluiaşi articol, astfel cum s-a arătat în cererea de recurs.

Astfel, instanţa anterioară de recurs a reţinut că pentru a motiva îndeplinirea condiţiilor pentru a fi considerată obiect al dreptului de autor, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, prima instanţă de apel a pornit în mod corect prin a se raporta la transcrierea povestirilor dr. A., de către şi prin grija pârâtului, după înregistrări făcute de-a lungul timpului de către acesta din urmă, aceasta fiind singura probă a conţinutului pretinsei opere orale, însă aceasta nu a continuat în justificarea raţionamentului, prin raportarea concretă la elementele din această transcriere care i-au format convingerea îndeplinirii condiţiilor pentru ca relatările doctorului A., înregistrate de-a lungul timpului şi transcrise, să fie protejate prin drept de autor, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 şi verificarea dacă relatările se îndepărtează de la banalul istorisirii între prieteni, cu exagerările tipice unor astfel de momente, a unor întâmplări anecdotice (trăite de propria persoană sau auzite de la alţii).

Aceasta în condiţiile în care, a mai reţinut instanţa de recurs, nu se contestă faptul că întâmplările anecdotice relatate de doctorul A. reprezintă fapte trăite de propria persoană sau auzite de la alţii, astfel că nu se pune problema să fi fost "inventate" de acesta - de altfel, simpla inventare a unor fapte dacă forma de expresie este banală neputând duce la protejarea prin drept de autor.

În măsura în care la rejudecare s-ar fi ajuns la aceeaşi concluzie cu cea a instanţei anterioare de apel, prin confirmarea calităţi de autor a dr. A. asupra operei literare "F.", era necesar ca analiza să fi fost conformă celor statuate prin decizia de recurs.

Instanţa de apel a pronunţat însă o soluţie diametral opusă, confirmând sentinţa primei instanţe, ţinând cont şi de îndrumările şi statuările din decizia de recurs, concluzionând că este vorba de relatarea de către autorul intimatului reclamant de simple fapte şi date, în sensul art. 9 lit. f) din Legea nr. 8/1996, aşa cum a reţinut şi tribunalul, ce nu intră sub protecţia dreptului de autor.

Prin decizia anterioară de recurs s-a subliniat şi faptul că originalitatea operei este dată, pe lângă idee şi compoziţie (concretizarea ideii) de forma de exprimare intrinsecă a operei (cuvinte, figuri de stil etc.) din care trebuie să reiasă activitatea de creaţie intelectuală a autorului, "însuşirile spirituale ale autorului, talentul acestuia, personalitatea sa", aşa cum se reţine în doctrină, iar nu de calităţile oratorice ale celui care o reproduce.

Aceste cerinţe ale originalităţii, conturate în decizia de recurs, coroborate cu excepţiile de la protecţia dreptului de autor, reprezintă temeiul modalităţilor de apreciere din partea instanţei de apel, de care aceasta era ţinută în rejudecare, conform art. 501 C. proc. civ.

Astfel, cu catalogarea drept reper obiectiv, s-a arătat că opera de creaţie trebuie să fie manifestată exterior, să se obiectiveze într-o formă care să poată fi adusă la cunoştinţa celorlalţi şi care să o poată determina, să îi dea contur şi individualitate; să un caracter unitar, coerent, consistent, legat, dat, de exemplu, în cazul operelor literare de un fir narativ, discursiv sau liric - trăsături necesare inclusiv operelor de creaţie literară orale, întrucât nu orice istorisiri, relatări, vorbe de spirit ori anecdote ocazionale se pot califica la statutul de operă.

Aceste considerente de ordin doctrinar au fost adaptate la particularităţile speţei, concluzionându-se că acestea nu se confirmă, chiar şi ţinând cont de specificul unei opere orale, întrucât povestirile nu sunt decât relatări de fapte şi date, fără o structură proprie unei opere literare.

Instanţa de apel a reţinut şi că existenţa unei opere de creaţie implică şi un reper subiectiv, subliniind că relatările şi istorisirile dr. A. au avut caracter ocazional, amical şi evocatoriu, nicio probă din dosar neconturând concluzia că naratorul a avut vreun moment intenţia de a crea o operă literară sau de a se raporta la întâmplările relatate ca fiind o operă de creaţie literară orală, de a da statut de operă de creaţie relatărilor sale.

Considerentele în context trebuie privite însă în ansamblul motivării deciziei şi în limitele deciziei anterioare de recurs, conturând concluzia că sunt insuficiente pentru a beneficia de protecţia dreptului de autor simplele relatări de fapte şi întâmplări trăite de propria persoană sau auzite de la alţii, fără aportul personal al naratorului, care este necesar să nu se limiteze la acest lucru, ci să îşi pună amprenta personală - a însuşirilor sale spirituale, a talentului şi a personalităţii sale - aspect relativ la care s-au reţinut, pe linia deciziei anterioare de recurs, numai un talent oratoric, interpretativ şi un spirit glumeţ al celui care relatează, naratorul, de natură a nu influenţa calitatea operei, fie ea şi orală, de a fi originală.

În cadrul deciziei de recurs nu s-a făcut o distincţie între originalitatea literară şi cea juridică, cum s-a procedat în cauză, însă considerentele aferente sunt de natură teoretică, neinfluenţând soluţia pronunţată.

Instanţa de apel a reţinut şi că relatările autorului intimatului reclamant ar fi suficient de personale şi de noi, încât să treacă testul originalităţii în sens juridic, însă acest considerent nu este susţinut de motivarea de ansamblu a deciziei, din care rezultă concluzia care justifică soluţia, că relatările autorului intimatului nu reprezintă o operă în sensul art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 întrucât conţin simple fapte şi date, sub incidenţa art. 9 lit. f) din Legea nr. 8/1996 - cu alte cuvinte, o simplă relatare, în care nu se regăsesc elementele originalităţii, subliniate şi ale cărei cerinţe sunt detaliate prin decizia de recurs - condiţii în care nu se mai impune analiza criticii privind caracterul contradictoriu al motivării, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit normelor legale invocate în susţinerea recursului - art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, "Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţă publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată", art. 27 alin. (1) " Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice se naşte din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare" şi art. 10 lit. a) autorul unei opere are dreptul moral " de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică", însă, cum corect s-a reţinut, nu orice creaţie literară reprezintă operă în sensul art. 7 alin. (1) lit. a) din lege, iar modul sau forma de exprimare trebuie să denote originalitate, în sensul aceluiaşi articol.

Aceste considerente, reţinute în lumina dreptului naţional, concordă cu noţiunile utilizate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în Hotărârea din cauza C-683/17 Cofemel - Sociedade de Vestuario S.A., din 12 septembrie 2019, în materia Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturile conexe în societatea informaţională, s-a arătat că

"29 Noţiunea de "operă" avută în vedere de ansamblul acestor dispoziţii constituie, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii, o noţiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată şi aplicată în mod uniform şi care presupune întrunirea a două elemente cumulative. Pe de o parte, această noţiune presupune existenţa unui obiect original, în sensul în care acesta reprezintă o creaţie intelectuală proprie autorului său. Pe de altă parte, calificarea drept operă este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Infopaq International, C-5/08, EU:C:2009:465, punctele 37 şi 39, precum şi Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C-310/17, EU:C:2018:899, punctele 33 şi 35 - 37, precum şi jurisprudenţa citată).

30 În ceea ce priveşte primul dintre aceste elemente, rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii că, pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, este necesar şi în acelaşi timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere şi creative ale acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C-145/10, EU:C:2011:798, punctele 88, 89 şi 94, precum şi Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C-161/17, EU:C:2018:634, punctul 14).

31 În schimb, atunci când realizarea unui obiect a fost determinată de consideraţii tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăţi de creaţie, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o operă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2012, Football Dataco şi alţii, C-604/10, EU:C:2012:115, punctul 39 şi jurisprudenţa citată).

32 În ceea ce priveşte cel de al doilea element evocat la punctul 29 din prezenta hotărâre, Curtea a precizat că noţiunea de "operă" avută în vedere de Directiva 2001/29 presupune în mod necesar existenţa unui obiect identificabil în mod suficient de precis şi de obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C-310/17, EU:C:2018:899, punctul 40)."

Este necesar să se arate, totodată, că verificarea cerinţelor legale pentru ca o creaţie literară să constituie operă, în sensul Legii nr. 8/1996, se face asupra componentelor acesteia şi nu prin intermediul unor aspecte extrinseci, văzând criticile de recurs de referinţă.

În considerarea acestor argumente şi a constatărilor instanţei de apel, în sensul că autorul intimatului reclamant a relatat simple fapte şi întâmplări trăite de propria persoană sau de altele, dublate numai de un talent oratoric, interpretativ şi un spirit glumeţ al naratorului - situaţie de fapt ce nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., coroborate cu dezlegările instanţei anterioare de recurs, în aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi concluzionează că în mod judicios s-a apreciat că întrucât nu există o operă de creaţie literară originară a autorului reclamantului, nu se pune, prin urmare, problema unei opere de creaţie care să fie derivată (opera cinematografică "G.").

II. În ceea ce priveşte încălcarea drepturilor personale, nepatrimoniale ale sau referitoare la defunctul autor al reclamantului, dr. A..

Curtea a reţinut că este în afara oricărui dubiu existenţa unei legături între personajul din opera cinematografică "G.", de profesie medic şi purtând numele A., pe de o parte, şi autorul reclamantului, dr. A., naratorul istorisirilor şi anecdotelor care au stat la baza scenariului filmului, pe de altă parte.

Cu privire la această constatare, recurentul reclamă lipsa motivării, prin prisma probelor administrate şi avute în vedere, fără a justifica un interes în susţinerea criticii, în sensul art. 33 C. proc. civ. - partea prevalându-se, de altfel, de acest considerent în susţinerea recursului.

În aprecierea încălcării drepturilor reclamate, s-a făcut referire atât la percepţia unui public mai pretenţios şi subtil, pentru care poate fi în mod corect presupusă şi suficientă concluzia reţinută, cât şi a celui mediu, rezonabil, fără preocupări cinefile, analizându-se reacţiile acestora.

Astfel, pentru primul s-a reţinut că apare evident că personajul A. nu-l prezintă sau reprezintă pe doctorul A. decât, cel mult, într-un mod metaforic, un pretext artistic pentru regizor pentru a construi un personaj diferit şi care nu poate fi suprapus celui real - constatare care nu este contradictorie cu cea anterior redată, referitoare la existenţa unei legături între personajul din opera cinematografică "G.", de profesie medic şi purtând numele A., pe de o parte, şi autorul reclamantului, dr. A., sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât este confirmată existenţa legăturii, numai că aceasta este prezentată şi receptată pentru publicul de referinţă într-un mod metaforic, nerealist.

S-a arătat că impresiile celor doi martori audiaţi, persoane medii, rezonabile, fără preocupări cinefile, au scos la iveală o reacţie de dezamăgire, completând în acest caz însă instanţa în sensul că apare evident totuşi că intimatul nu l-a portretizat chiar pe doctorul A., ci a creat un personaj fantastic (de exemplu, scena finală, în care din iubirea doctorului cu o fată se naşte un copil cu copite, exclude din start orice legătură cu realitatea).

Se observă că în cazul acestui public, concluzia instanţei este corectă faţă de referinţa avută în vedere, care conturează, cum s-a reţinut şi nu s-a contestat, un personaj fantastic ce nu poate fi identificat sub nicio formă ca fiind dr. A., persoana reală.

Nici în cazul acestui public nu se regăseşte o contrarietate a motivării, întrucât în ceea ce îl priveşte, acestea sunt considerentele referitoare la percepţie şi nu cele deduse printr-o interpretare a contrario a considerentelor referitoare la percepţia celeilalte categorii de public.

Din perspectiva componentele nepatrimoniale legate de respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente - dreptul la demnitate (art. 72 C. civ.), dreptul la propria imagine (art. 73 C. civ.), respectul datorat persoanei decedate (art. 78 C. civ.) şi interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate (art. 79 C. civ.), instanţa de apel a reţinut că nu există o faptă ilicită aptă să genereze obligaţia de reparare a prejudiciului (ce constituie premise ale ocrotirii personalităţii umane în condiţiile art. 252 şi cerinţe ale art. 253 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) C. civ., chiar dacă nu au fost indicate expres), întrucât producţia cinematografică nu a cauzat memoriei şi imaginii (protejate de normele anterior menţionate, care numai formal lipsesc) defunctului A. nicio daună, elementele grotesc-fantastice din film nefiind de natură a fi asociate în mod credibil şi verosimil cu o descriere exactă a autorului reclamantului în privinţa detaliilor sordide referite în susţinerile acestuia din urmă - considerente care sunt apte a înlătura motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat.

În susţinerea acestei concluzii, instanţa a reţinut că filmul nu reprezintă o biografie a doctorului A., iar intenţia regizorului pârât nu a fost aceea de a reda personalitatea şi trăsăturile omului real A. ori a identificării sale cu personajul ce îi purta numele, nu a fost vorba despre o calchiere a personajului după un model, ci doar o evocare plastică ce se constituie într-un omagiu adus celui din urmă, înţeles şi exprimat în raport de criteriile artistice ale regizorului, iar nu de o grilă morală comună, evocarea fiind făcută în chiar începutul peliculei; nu elementul moral este principal în film, cât capacitatea de a reconstrui un univers aparte, prin mijloace care evocă fantasticul, chiar elemente suprarealiste sau de realism magic şi în care personajul A. apare ca observator subtil şi capabil al grotescului şi fantasticului.

În temeiul acestor constatări, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu se încalcă normele de drept material invocate în susţinerea motivului de recurs, referitoare la demnitate, propria imagine şi memorie a persoanei decedate, întrucât, deşi scenariul filmului are ca sursă de inspiraţie povestirile dr. A., de necontestat, modul în care acestea au fost adaptate (reţine instanţa în mod plastic uneori, cu elemente de suprarealism, grotesc-fantastice, ce reflectă criteriile artistice ale regizorului) nu poate fi privit decât metaforic de public (indiferent de calificarea acestuia), neputând determina o identificare, suprapunere realiste şi credibile ale personajului filmului cu persoana reală.

Înalta Curte constată că argumentul referitor la intenţia regizorului, în sensul că nu ar fi fost aceea de a reda personalitatea şi trăsăturile omului real A., reprezintă, de fapt, un element în caracterizarea peliculei în contextul care interesează cauza, mai exact concretizarea acestei intenţii în modul de valorificare a povestirilor, în vreme ce art. 73 alin. (2) C. civ. (faţă de contextul invocat) reglementează remediul încălcării dreptului la propria imagine, concretizat în interzicerea ori împiedicarea reproducerii, în orice mod, a înfăţişării fizice ori a vocii.

Se observă, totodată, că se revalorifică raţionamentul referitor la publicul pretenţios, subtil şi cinefil care este restrâns faţă de celălalt, mare majoritate, şi la legătura constată a acestui film cu personalitatea şi trăsăturile omului A.,relativ la care urmează a fi reţinute aceleaşi considerente arătate anterior.

În considerarea acestor argumente reţinute în analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat, făcând aplicarea şi a dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 615A din data de 17 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - LM