Scope of RCA insurer’s liability for loss of use of a damaged vehicle: precedence of Civil Code tort principles over administrative insurance norms

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea civilă înregistrată la 28 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. şi pe intervenienta C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 224.497,76 RON, reprezentând contravaloarea, estimată provizoriu, a prejudiciului suferit de reclamantă în urma accidentului rutier produs la 21 februarie 2014, precum şi la plata penalizărilor în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 9 mai 2014 şi până la data plăţii efective a debitului datorat.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin Sentinţa nr. 1026 din 30 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea civilă promovată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. şi intervenientul forţat C..

A fost obligată pârâta B. să plătească reclamantei suma de 43967,5 RON - contravaloare diferenţă despăgubire, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate din a 11-zi după data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel:

Prin Decizia civilă nr. 92 din data de 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 1023 din 30 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC A. SRL a formulat recurs.

Recursul declarat de reclamantă este motivat, fiind menţionat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Principala critică de nelegalitate vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, recurenta-reclamantă arătând că maniera în care instanţele de fond au interpretat aceste dispoziţii este nefondată, din cuprinsul acestora rezultând că asigurătorul RCA răspunde pentru toate tipurile de pagube cauzate de lipsa de folosinţă a vehiculului avariat şi nu doar pentru veniturile pe care proprietarul vehiculului le obţinea din exploatarea cu caracter profesional a vehiculului.

Recurenta-reclamantă a arătat că art. 45 alin. (1) din Norma CSA nr. 14/2011 nu instituie nicio limitare a răspunderii asigurătorului RCA pentru pagubele cauzate din lipsa de folosinţă a vehiculului avariat, ci, dimpotrivă, recunosc că asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru toate pagubele cauzate de lipsa de folosinţă a vehiculului avariat/distrus, cu menţiunea că acesta categorie de despăgubiri se stabileşte doar prin hotărâre judecătorească, cu excepţia despăgubirilor cauzate de lipsa de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana prejudiciată îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare în acest sens, despăgubiri care pot fi stabilite de asigurătorul RCA, nefiind necesară o hotărâre judecătorească în acest sens.

Este evident că asigurătorul RCA datorează despăgubiri pentru toate prejudiciile cauzate de lipsa de folosinţă a vehiculului avariat. Mai mult, despăgubirile nu se limitează la acoperirea veniturilor pe care persoana prejudiciată le obţinea din exploatarea cu caracter profesional a vehiculului, ci, acestea trebuie să acopere întreg prejudiciul cauzat, conform dispoziţiilor art. 1385 alin. (3) C. civ.

Recurenta-reclamantă a precizat că art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 reprezintă o normă de procedură menită să reglementeze modalitatea de acordare a despăgubirilor, iar nu o normă de drept substanţial prin care să se stabilească sfera tipurilor de prejudicii în privinţa cărora asigurătorul RCA are sau nu are obligaţia de a despăgubi persoana prejudiciată, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Iaşi în vederea soluţionării apelului conform dezlegării pe care instanţa de recurs o va da asupra modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 octombrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 30 ianuarie 2020.

6. Apărările formulate în cauză:

Prin rezoluţia din 17 septembrie 2018 s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatei-pârâte B., cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

La 5 noiembrie 2018 intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere valoarea litigiului, faţă de prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

La 1 aprilie 2019 şi, ulterior, în şedinţa din 30 ianuarie 2020, intimata-pârâtă a depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile aduse hotărârii pronunţate de curtea de apel vizează soluţia pronunţată de instanţă referitoare la capătul de cerere având ca obiect repararea prejudiciului produs reclamantei rezultat din lipsa de folosinţă a vehiculului avariat în urma producerii accidentului rutier.

Astfel, principala critică formulată de recurenta-reclamantă vizează modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi normele de drept comun din C. civ., atunci când a reţinut că prin aceste Norme se introduc limitări ale răspunderii asigurătorului RCA, în sensul că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă vizează doar veniturile pe care operatorul de transport nu le-a realizat.

Instanţa de apel a arătat că se impune a se face distincţie între răspunderea contractuală a asigurătorului ce a încheiat poliţa RCA şi care intervine doar în limitele agreate contractual şi răspunderea civilă delictuală care intervine doar cu privire la autorul faptei ilicite, concluzionând că doar în acest ultim caz sunt aplicabile regulile instituite de art. 1385 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

De asemenea, a reţinut că atât C. civ., cât şi Legea specială nr. 136/1995 privind asigurările în România fac trimitere la Normele CSA, atunci când se pune problema evaluării pagubei, respectiv stabilirea şi plata despăgubirilor datorate de societatea de asigurare.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită o asemenea interpretare conform căreia pentru recunoaşterea dreptului la despăgubiri ar trebui avute în vedere condiţiile restrictive instituite de art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, adică prejudiciul produs reclamantei, în ipoteza analizată, nu poate fi decât cel ce rezultă din lipsa veniturilor obţinute din serviciul de transport, raportat la propriile tarife, la numărul de locuri din autocar şi la numărul de curse pentru o perioadă determinată de timp. În felul acesta, s-ar afecta dreptul la reparaţie reglementat de dispoziţiile C. civ.

Norma ASF menţionată nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalenţă în aplicarea ei faţă de normele C. civ., întrucât ea are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior.

Raţionamentul instanţei de apel nu dă eficienţă ierarhiei actelor normative şi forţei juridice a acestora, ţinând seama de faptul că Norma ASF este una emisă în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuşi (Legea nr. 136/1995) nu le prevede.

Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare".

Or, în ce priveşte "dezdăunarea", adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Întrucât actele normative speciale (Legea nr. 136/1995 şi Norma CSA nr. 14/2011) nu conţin o reglementare detaliată asupra acestui aspect, trebuie considerat că ele se completează cu dispoziţiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale (parag. 66 din Decizia nr. 86/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 46/17.01.2018).

Instanţa de apel ar fi trebuit să aplice în completarea legii speciale, pe aspecte nereglementate de aceasta, normele din C. civ., iar nu Norma emisă de un organ administrativ, a cărei aplicare ca atare (tale quale) ar fi însemnat nesocotirea unor principii fundamentale în materia răspunderii civile delictuale.

Astfel cum s-a menţionat, raţionamentul instanţei de apel trebuie să dea eficienţă ierarhiei actelor normative şi, totodată, dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din C. civ.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 92 din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, şi va trimite cauza instanţei de apel, pentru rejudecarea apelului, urmând ca la stabilirea întinderii despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a autovehiculului avariat, în situaţia specifică din speţă - când cel păgubit este un operator autorizat de transport, să aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 92 din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2020.

GGC - GV