Admissibility of principal intervention at appellate stage and authority of conventional representatives to express refusal under special legislative constraints

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de petentul A., reţinând în motivarea acestei soluţii, că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 prevăd doar instituţia intervenţiei în interes propriu, precum şi faptul că, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 62 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere opunerea părţii adverse cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie, direct în apel.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs A., care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., a formulat următoarele susţineri:

În mod greşit a respins instanţa de apel cererea sa de intervenţie, cu motivarea că, în raport de dispoziţiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., a existat opunerea părţii adverse cu privire la formularea acestei cereri, în apel.

Recurentul susţine că, la termenul de judecată din 08.11.2019, la care instanţa de apel a pus în discuţie admisibilitatea cererii de intervenţie, toate părţile au fost de acord, mai puţin B., prin reprezentantul său convenţional, avocat C., precum şi D. şi E., ambii prin persoana apărătorului ales.

Întrucât legea face referire la "acordul expres" al părţilor cu privire la încuviinţarea cererii de intervenţie în apel, rezultă că învoiala nu poate fi dedusă pe cale de interpretare din neprezentarea părţilor în faţa instanţei de apel sau din lipsa unui răspuns al lor în acest sens.

În situaţia formulării unei cereri de intervenţie principală în apel, dacă părţile nu sunt prezente la termen, instanţa trebuie să amâne cauza, comunicând părţilor cererea de intervenţie, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1) C. proc. civ., cu menţiunea de a-şi preciza poziţia procesuală în sensul exprimării sau nu a acordului vizând depunerea cererii direct în apel.

Recurentul susţine că o asemenea poziţie procesuală nu poate fi exprimată prin intermediul reprezentantului convenţional, fiind necesar un mandat special acordat de parte în acest sens.

Există anumite acte care pot fi îndeplinite de către avocat, chiar în lipsa unui mandat special acordat în acest sens, însă situaţiile acestea au în vedere cazurile în care actele necesare păstrării dreptului clientului sunt supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp, ceea ce nu e cazul în speţă.

În opinia recurentului, această neregularitate procedurală, constând în nesocotirea unor norme de procedură, atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, conform cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Mai susţine recurentul că, chiar şi în situaţia în care s-ar fi apreciat conformitatea acordului exprimat de către apărătorii aleşi, instanţa avea posibilitatea să recalifice cererea şi să o considere o cerere de intervenţie accesorie formulată în interesul apelanţilor.

Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecaţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

În raport de aceste dispoziţii legale, recurentul susţine că cererea sa de intervenţie în nume propriu nu putea fi respinsă, ca inadmisibilă, instanţa având posibilitatea să recalifice cererea, în intervenţie accesorie, astfel că, nu ar mai fi fost necesară complinirea exprimării acordului, intervenţia accesorie putând fi formulată, potrivit C. proc. civ., inclusiv în căile de atac.

Recurentul susţine că este membru al formaţiunii politice F., fapt care presupune existenţa unui interes propriu în promovarea cererii de intervenţie, iar, în calitate de membru al partidului care urmează sa fie absorbit prin fuziune de către B., în cazul în care hotărârea instanţei de fond ar deveni definitivă, interesele sale ar fi grav lezate, prin aceea că ar pierde calitatea de membru al vechii entităţi politice.

Recurentul solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi admiterea cererii de intervenţie.

Examinând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Deşi recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, care constituie norma specială în materie, prevede: "persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în proces, dacă depun o cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit C. proc. civ."

În cauza dedusă judecăţii, recurentul a formulat în faţa instanţei de apel o cerere intitulată "cerere de intervenţie în interes propriu", invocând faptul că "este membru F. şi pronunţarea fuziunii este împotriva politicii promovate de acest partid".

Curtea de apel, constatând că este învestită cu o cerere de intervenţie în interes propriu, în conformitate cu dispoziţiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., a dat cuvântul părţilor, prin reprezentanţi convenţionali, pentru a-şi exprima acordul cu privire la formularea unei astfel de cereri direct în apel.

Constatând că nu toate părţile şi-au exprimat acordul cu privire la intervenţia principală formulată în apel, instanţa a respins-o ca inadmisibilă.

Critica de nelegalitate formulată de recurent, potrivit căreia, instanţa de apel nu putea lua act de poziţia exprimată de reprezentanţii convenţionali ai apelanţilor D. şi E. şi al intimatului B., întrucât aceştia nu aveau un mandat special pentru susţinerea unui punct de vedere cu privire la cererea de intervenţie este nefondată.

Aceasta întrucât, contractul de asistenţă juridică constituie un contract de mandat cu reprezentare încheiat între avocat şi clientul său, acordat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa instanţei, cu excepţia celor menţionate expres de dispoziţiile art. 81 alin. (1) C. proc. civ., pentru care este necesar un mandat special.

Exprimarea dezacordului cu privire la formularea unei cereri de intervenţie principală în apel nu constituie un act de dispoziţie care să nu poată fi făcut de avocat în lipsa unui mandat special, astfel că se constată a fi nefondată susţinerea recurentului, potrivit căreia reprezentanţii convenţionali (avocaţi) nu puteau să exprime un punct de vedere cu privire la cererea de intervenţie.

Faţă de aceste considerente, este evident că susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 64 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a comunicat părţilor care nu erau prezente cererea de intervenţie pentru a-şi exprima poziţia, este nefondată, având în vedere că refuzul exprimat de părţile prezente prin reprezentanţi convenţionali era suficient pentru respingerea cererii de intervenţie, în raport de prevederile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd acordul tuturor părţilor pentru acceptarea acestei cereri, în apel.

În ce priveşte susţinerea recurentului potrivit căreia, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să îi recalifice cererea, ca fiind intervenţie în interesul altei persoane, situaţie în care nu ar mai fi fost necesar acordul celorlalte părţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ. pentru cererea de intervenţie principală, aceasta nu poate fi primită întrucât, nu acesta este sensul dispoziţiilor legale menţionate, iar instanţa nu poate încălca principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil.

Recalificarea s-ar fi impus doar în situaţia în care partea însăşi ar fi calificat greşit cererea, prin indicarea greşită a denumirii şi a temeiului juridic. Or, în speţă, intervenientul recurent a arătat clar că formulează o cerere de intervenţie în interes propriu, justificând şi interesul de a interveni, prin aceea că, în cazul admiterii cererii principale, şi-ar pierde calitatea de membru F..

Oricum, o eventuală recalificare nu îi profita recurentului, întrucât, dacă cererea de intervenţie ar fi fost recalificată de către instanţă, ca fiind o intervenţie accesorie, astfel cum acesta susţine, cererea ar fi fost inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, care prevăd doar posibilitatea formulării intervenţiei principale, fiind lipsită de temei interpretarea propusă de recurent, în sensul că aceste prevederi speciale ar face trimitere numai la termenul de depunere al intervenţiei principale.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de A. împotriva încheierii din 8 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din 8 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2020.

GGC - GV