Civil claim for damages following criminal acquittal: State liability quashed and remanded due to contradictory appellate reasoning

Asupra cauzei, de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâţii, în solidar, la plata sumei de 262.000 RON, din care 250.000 RON cu titlu de daune morale şi 12.000 RON cu titlu de daune materiale, acestea din urmă reprezentând cheltuielile judiciare, efectuate în cadrul procesului penal finalizat cu achitarea reclamantului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin Sentinţa civilă 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanţa s-a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel, de Curtea de apel

Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 194/A din 5 noiembrie 2018, a admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat, în parte, Sentinţa civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanţa, numai în ceea ce priveşte daunele materiale, fiind obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către apelant a sumei de 8000 RON cu titlu de daune, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. S-a respins apelul incident, formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat şi a fost obligat pârâtul Statul Român către apelant la plata cheltuielilor de judecată aferente pretenţiei admise (taxa de timbru), în cuantum de 607,5 RON (405 RON la fond şi 202,5 RON în apel).

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul pârât a arătat următoarele:

- Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român a fost în mod nelegal respinsă de instanţa de apel, aceasta reţinând dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, care nu sunt aplicabile în cauză. Nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite care poate fi reţinută în sarcina acestui pârât, astfel încât să determine angajarea răspunderii şi, pe cale de consecinţă, calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

- În mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât reclamantul avea posibilitatea formulării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., în condiţiile prevăzute de alin. (3) din acest text procedural, prevederile art. 1.357 din C. civ. neputând fi invocate, atât timp cât există dispoziţii legale exprese aplicabile.

- Curtea de Apel Galaţi a omis să se pronunţe asupra criticilor aduse de Statul Român prin cererea de apel incident, respectiv, cele cu privire la constatările contradictorii din cuprinsul Sentinţei civile nr. 1359 din 21 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa (critici prezentate la pag. 4 din cerere). Astfel, în mod contradictoriu instanţa de fond a reţinut că soluţia de achitare nu presupune o confirmare a unei exercitări abuzive a dreptului de a sesiza organele de cercetare penală, pentru ca ulterior, să constate culpa procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al acţiunii penale.

- Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la critica ce viza inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 276 C. proc. pen.

- Curtea de Apel Galaţi a omis înţelesul clar şi neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii. Astfel, instanţa de apel a reţinut că dosarul are ca obiect acţiune în răspundere delictuală, însă, în mod contradictoriu, deşi a menţionat că în speţă nu s-a dovedit existenţa vreunei fapte ilicite, reţine ulterior că actele procedurale penale s-au efectuat ca urmare a exercitării din oficiu a acestora de către reprezentanţii Statului Român, instanţa constatând că este fondată cererea de obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamantul le-a avut cu procesul penal.

Prin urmare, este de neînţeles cum, în acest proces subsecvent, în pretenţii, vizând recuperarea unor cheltuieli de judecată din alt dosar, în temeiul unei răspunderi delictuale, dar cu privire la care atât instanţa de fond, dar şi instanţa de apel au constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii delictuale, instanţa de apel a dispus ca Statul Român să achite 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată achitate în dosarul penal nr. x/2015

Instanţa de apel ar fi trebuit să se limiteze la petitul cererii, în raport de limitele învestirii, raportându-se la temeiul legal invocat de parte, respectiv art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ.

- În mod greşit instanţa de apel s-a raportat la art. 276 alin. (5) C. proc. pen. ("în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă), temei legal care nu a fost invocat de reclamant.

- În dosarul nr. x/2015, parte vătămată a fost indicată persoana fizică B. şi nu Ministerul Public, în numele căruia procurorul B. ar fi putut exercita orice acţiune, în limita atribuţiilor de serviciu. În dosarul menţionat, nici Statul Român, nici Ministerul Public (ca reprezentant al statului român) nu au avut calitatea de parte în procesul penal. Aşadar, Statul Român nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.

- Omiţând temeiul legal al acţiunii iniţiale, instanţa de apel nu a arătat care este raţionamentul pentru care aplică ipoteza prevăzută de alin. (6) al art. 276 C. proc. pen., potrivit căruia se stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

Pârâtul Statul Român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiţii: fapta ilicită a pârâtului, existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptei ilicite, iar în speţă, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiţie, aceea a existenţei unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului.

Aşa cum a arătat în mod constant Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reţinută, deoarece, pentru ca aceasta să îşi găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, iar între pârât şi procurori nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege".

Instanţa de apel ar fi trebuit să observe faptul că vătămarea invocată de reclamant, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu poate fi pusă în sarcina Statului Român, întrucât în dreptul intern nu există niciun temei pentru a antrena răspunderea acestui pârât pentru fapta reclamată şi pretins cauzatoare de prejudicii.

- În mod greşit instanţa de apel a dispus ca pârâtul să achite daunele materiale reclamantului, întrucât în cuprinsul procurii judiciare este menţionat că mandatarul "va putea angaja apărător", fără să fie menţionată şi achitarea onorariului acestuia. Aşadar, critica din cererea de apel prin care apelantul-reclamant arăta că "mandatarul din fondurile mele băneşti a achitat onorariul avocatului", a fost în mod eronat reţinută de instanţa de apel, întrucât ea nu a fost dovedită, neexistând la dosarul cauzei o probă în acest sens, respectiv că mandatarul a plătit onorariul avocatului din fondurile reclamantului.

Aşa cum a reţinut şi Tribunalul Constanţa, în Sentinţa civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017, "nu se poate prezuma că plata onorariului a grevat patrimoniul reclamantului însuşi, din moment ce reclamantul nu este parte în contracte, iar chitanţele şi facturile fiscale prezentate atestă efectuarea plăţii de către persoana care a contractat serviciile avocaţiale, a cărei calitate de reprezentant nu este în mod expres indicată, fiind prezumată a fi debitor până la dovada contrarie". Or, în cauză, nu s-a făcut dovada contrarie, ceea ce face ca hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Galaţi să apară ca fiind nelegală.

- Cu privire la cuantumul daunelor, respectiv 8.000 RON, instanţa ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa are dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Onorariul stabilit în cuantum de 8.000 RON, este exagerat, deoarece cererea de apel în Dosarul nr. x/2015 a fost depusă la 2 decembrie 2015, deci înainte de a fi împuternicită mandatara să angajeze un avocat. Mai mult, la instanţa de apel, primul termen a fost de amânare pentru pregătirea apărării, iar la cel de-al doilea termen instanţa a rămas în pronunţare. Aşadar, reprezentarea în faţa instanţei la un singur termen de judecată nu reflectă complexitatea şi dificultatea activităţii prestate de avocat.

5. Procedura de filtru

Cererea de recurs a fost comunicată părţilor litigante. Intimaţii nu au înţeles să formuleze şi să depună întâmpinare în termenul procedural de 30 de zile de la comunicare, conform art. XVII alin. (3) din Legea nr. 2/2013.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 octombrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, pentru soluţionare la data de 13 februarie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a depus întâmpinare la data de 16 ianuarie 2016, peste termenul procedural, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Actul de procedură cuprinzând apărările intimatului, depus peste termenul legal, a fost avut în vedere de instanţă ca fiind concluzii scrise

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Reclamantul a învestit instanţa cu acţiunea în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, solicitând obligarea Statului Român şi a pârâtului B. (partea vătămată din dosarul penal) la plata de despăgubiri constând în daune morale pentru atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale ca urmare a declanşării împotriva sa a procedurii penale în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Constanţa, fiind condamnat în primă instanţă, ulterior achitat prin decizia instanţei de apel, precum şi daune materiale, reprezentând cheltuielile judiciare (onorariul de avocat) suportate de reclamant în cursul procesului penal.

Reclamantul a motivat chemarea în judecată a Statului Român prin aceea că statul este cel care administrează justiţia, fiindu-i imputabile deficienţele de orice natură.

Prima instanţă a respins acţiunea, cu motivarea că finalizarea procesului penal cu pronunţarea unei soluţii de achitare, pronunţată de instanţa de apel, după ce, în primă instanţă, se hotărâse condamnarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, nu determină în mod automat o calificare a plângerii formulate de persoana vătămată sau a actului procurorului de trimitere în judecată penală, ca fiind fapte ilicite, apte a fundamenta răspunderea civilă delictuală. Nu există o exercitare abuzivă a drepturilor, nici din partea procurorului, care a acţionat în limitele atribuţiilor specifice funcţiei şi nici din partea persoanei vătămate care s-a adresat organelor de cercetare penală, câtă vreme nu s-a dovedit că plângerea sa a fost lipsită de orice suport faptic şi probator, formulată doar în scop şicanator şi cu intenţia de a prejudicia.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal, cu titlu de onorariu de avocat, prima instanţă a analizat incidenţa prevederilor art. 276 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. pen., apreciind că, întrucât în Dosarul penal nr. x/2015, instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la cheltuielile de judecată avansate de către inculpat, reclamant în prezentul dosar, acestea pot fi acordate pe cale civilă.

Reţinând că, în cazul pârâtului B., parte vătămată în Dosarul penal nr. x/2015, nu există o faptă ilicită constând în sesizarea cu rea-credinţă a faptelor săvârşite de reclamant, de inducere în eroare a organelor judiciare, instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., pentru obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant, în calitate de inculpat, în dosarul penal menţionat.

În consecinţă, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile alin. (6) ale art. 276 C. proc. pen., care impun stabilirea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată potrivit legii civile, respectiv, în condiţiile art. 453 C. proc. civ., în sarcina părţii care a pierdut procesul, din culpa căreia s-a promovat acţiunea ce a fost respinsă prin hotărâre judecătorească.

În acest sens, prima instanţă a reţinut culpa procesuală a pârâtului Statul Român, în calitate de titular al acţiunii penale, considerând că în sarcina acestui pârât există obligaţia de a-l despăgubi pe reclamant pentru cheltuielile efectuate în cadrul procesului penal.

Cu toate acestea, prima instanţă a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata acestor daune, reţinând că plata onorariului de avocat s-a efectuat de către o terţă persoană, nefiind făcută dovada de către reclamant a efectuării cheltuielilor de judecată pe seama propriului patrimoniu.

Instanţa de apel, învestită atât cu apelul declarat de reclamant, cât şi cu apelul incident declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a analizat cu prioritate criticile din apelul incident, privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii îndreptate împotriva statului. Cu privire la prima excepţie, apelantul pârât invocase faptul că nu poate fi reţinută calitatea sa procesuală pasivă, deoarece nu a fost parte în procesul penal. Cea de-a doua excepţie a fost motivată din perspectiva dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 504 - 507 din C. proc. pen., actualmente art. 538 - 539 din noul C. proc. pen., potrivit cărora Statul poate răspunde numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, cazurile fiind strict reglementate de lege.

Răspunzând criticii din apelul incident cu privire la prima excepţie, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, având în vedere că, în conformitate cu art. 96 din Legea nr. 303/2004, însuşi legiuitorul i-a acordat o astfel de calitate prevăzând că:

"Pentru repararea prejudiciului cauzat de eventualele erori judiciare, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice".

Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a avut în vedere că, în art. 538 - 539 C. proc. pen. regăsim enunţate anumite ipoteze de atragere a răspunderii statului, ipoteze printre care nu se regăseşte şi cea din prezenta acţiune, astfel încât, prin prisma principiului liberului acces la justiţie, avându-se în vedere că s-a optat pentru un temei de drept comun, prezenta acţiunea este admisibilă.

Înalta Curte observă că raţionamentele avute în vedere de instanţa de apel în soluţionarea criticilor pârâtului, raportate la cele două excepţii, sunt contradictorii, deoarece, pe de o parte, se reţine că nu ne aflăm în ipoteza răspunderii statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, enunţate în ipotezele reglementate de art. 538 - 539 C. proc. pen., însă, în privinţa calităţii procesuale pasive a statului în prezenta cauză, se reţine că aceasta ar fi atrasă în aplicarea art. 96 din Legea 303/2004, care stabileşte, într-adevăr, că statul poate fi chemat în judecată, însă, pentru repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare.

Astfel, instanţa de apel se contrazice în argumentarea sa asupra celor două excepţii, reţinând calitatea procesuală a pârâtului Statul român pe temeiul unui text de lege care se referă la o categorie de litigii, categorie în care litigiul de faţă - după cum reţine tot instanţa de apel - nu se încadrează.

Înalta Curte mai constată că instanţa de apel nu răspunde criticii din apelul incident, privind lipsa calităţii pârâtului Statul român de parte în procesul penal. Prin decizia recurată se păstrează raţionamentul primei instanţe, care a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal potrivit legii civile, şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., care instituie obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina părţii care a pierdut procesul, însă nu răspunde la problema pusă în discuţie de apelantul pârât, aceea dacă, în temeiul acestor dispoziţii procedurale, poate fi antrenată răspunderea pentru cheltuielile de judecată şi în sarcina unui terţ faţă de proces.

Singurul argument reţinut în decizia recurată, în sensul că "toate actele procedurale penale s-au efectuat ca urmare a exercitării din oficiu a acestora de către reprezentanţii Statului Român şi, cum aceste acte au generat, au determinat angajarea unui apărător de către reclamant (...) este fondată cererea apelantului reclamant de obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut cu procesul penal", nu constituie o rezolvare a problemei de drept invocate.

Această afirmaţie simplă, neargumentată juridic, nu este de natură să lămurească în ce calitate şi pe ce temei juridic instanţa de apel a reţinut răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a suportat în procesul penal.

Tot în mod contradictoriu, instanţa de apel reţine, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, privind daunele morale, că, în cauză, "nu au fost evidenţiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală şi nu poate fi reţinută comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii", însă, în privinţa capătului de cerere privind daunele materiale constând în cheltuielile judiciare din dosarul penal, stabileşte răspunderea Statului român, reţinând că actele procedurale penale au fost efectuate de reprezentanţii săi.

Or, dacă s-a stabilit că în procesul penal, organele de anchetă şi instanţele de judecată şi-au desfăşurat activitatea cu respectarea legii şi nu s-a putut reţine comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, atunci pentru care fapte culpabile ale reprezentanţilor săi este răspunzător Statul român.

Această contradicţie a fost semnalată de către pârâtul Statul român, prin apelul incident, şi în ceea ce priveşte considerentele sentinţei primei instanţe. Apelantul a arătat că "Sentinţa civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 cuprinde constatări contradictorii", deoarece "instanţa de fond afirmă că soluţia de achitare nu presupune o confirmare a unei exercitări abuzive a dreptului de a sesiza organele de cercetare penală, mai ales că achitarea s-a dispus pentru lipsa elementului subiectiv al infracţiunii, precum şi faptul că actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare.

Ulterior, instanţa de fond constată culpa procesuală a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al acţiunii penale şi, pe cale de consecinţă, pârâtul indicat are obligaţia de a-l despăgubi pe reclamant pentru cheltuielile efectuate în cadrul procesului penal".

Cu privire la această critică din apelul incident decizia recurată nu conţine niciun răspuns.

Nici în privinţa temeiului de drept al pretenţiilor privind cheltuielile de judecată în procesul penal instanţa de apel nu a răspuns criticii din apelul incident, prin care s-a invocat faptul că, prin acţiunea introductivă, reclamantul a indicat prevederile art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., iar instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., care în opinia recurentului, nu sunt incidente în cauză, nefiind invocate prin acţiune.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată fie cuprinde motive contradictorii, fie nu răspunde unora dintre criticile din apelul incident.

În raport cu aceste considerente, potrivit art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, a casat Decizia civilă nr. 194/A din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de trimitere va ţine seama de limitele casării, pronunţându-se asupra motivelor invocate în legătură cu aspectele care au determinat casarea.

Faţă de caracterul contradictoriu al considerentelor şi lipsa motivării cu privire la criticile din apel referitoare la temeiul de drept în baza căruia poate fi antrenată răspunderea statului, pe cale civilă, pentru cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, având în vedere că de lămurirea acestei chestiuni depinde soluţia cu privire la criticile de nelegalitate invocate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, critici referitoare la neîntrunirea elementelor răspunderii civile delictuale şi întinderea prejudiciului pretins cu acest titlu, Înalta Curte nu va mai examina criticile din recurs care se referă la aceste aspecte, urmând a fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi împotriva Deciziei civile nr. 194/A din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2020.

GGC - LM