Civil liability for state administrative acts: illegality of fiscal enforcement and criminal complaints as basis for moral damages

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă la data de 17 martie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, obligarea acestora la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul adus onoarei, demnităţii şi sănătăţii sale prin acţiunile abuzive ale angajaţilor pârâtului, constând în iniţierea unei executări silite în temeiul unor datorii inexistente (anulate de instanţă), aplicarea de amenzi contravenţionale repetate şi formularea mai multor plângeri penale îndreptate împotriva sa şi societăţii pe care a reprezentat-o, respectiv SC B. SRL.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 61, 252, 253, 1349,1357, 1381 din C. civ., art. 2 şi urm. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin Sentinţa nr. 491 din 12 aprilie 2017, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins excepţiile decăderii pârâtei din dreptul de a propune probe şi invoca excepţii, excepţia prescrierii dreptului la acţiune şi pe cea a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, respingând, totodată, şi acţiunea ca neîntemeiată, în esenţă, în considerarea faptului că reclamantul nu a făcut dovezi privind o reală suferinţă provocată de întocmirea proceselor-verbale de contravenţie sau a modalităţii în care onoarea şi demnitatea sa au avut de suferit, câtă vreme instanţele de judecată au anulat actele respective, ceea ce este de natură să reprezinte o satisfacţie echitabilă, prin anularea proceselor-verbale de contravenţie, instanţa înlăturând efectele negative pe care un act nelegal întocmit le putea produce asupra reclamantului.

Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 193 din 23 ianuarie 2018 a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei tribunalului.

Prin Decizia nr. 3327 din 3 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei sus menţionate şi a trimis cauza în rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre, pe de o parte, motivată de o manieră generală şi abstractă, asimilabilă unei nemotivări, în condiţiile în care nu există o analiză particulară, raportată la datele concrete ale speţei, iar pe de altă parte, fundamentată pe considerente contradictorii ori străine de elementele cauzei, respectiv în considerentele deciziei se fac trimiteri generale la dispoziţii ale Convenţiei europene, la jurisprudenţa instanţei de contencios european şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind delicte de presă sau accidente de circulaţie fără legătură cu cauza pendinte, prejudiciul pretins de către reclamant avându-şi izvorul în altfel de acţiuni ilicite.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin Decizia nr. 929 din 20 februarie 2019 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel, pentru motive subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs, formulând următoarele critici:

- Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, respectiv motivarea acesteia contravine statuărilor din decizia de casare a Înaltei Curţi. Astfel, în opinia recurentului, deşi instanţa supremă a reţinut că maniera generală şi abstractă de motivare echivalează, practic, cu nemotivarea, instanţa de apel a constatat că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument separat, pentru ca, ulterior, să aprecieze că jurisprudenţa CEDO include obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile. Totodată, deşi instanţa de casare a reţinut că nu a fost observată proba testimonială administrată la fond (declaraţia martorului C.), în mod nejustificat, în rejudecare, a fost respinsă suplimentarea probei cu încă un martor (D.).

- În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, reţinând eronat că nu s-a dispus trimiterea în judecată în niciunul din dosarele penale şi nesocotind înscrisurile de la dosar, potrivit cărora reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, dar a fost achitat. În analiza sa, instanţa de apel a ignorat înscrisurile de la filele x ale dosarului prim de apel, ceea ce denotă analiza superficială realizată, pe motive care sunt străine de probele dosarului. Chiar dacă trei din cele patru plângeri penale s-au finalizat cu soluţii de netrimitere în judecată, reputaţia reclamantului a fost ştirbită întrucât Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat plângeri la toate aceste soluţii, plângeri ce au fost judecate în şedinţă publică, contrar celor afirmate de instanţa de apel privind caracterul nepublic al demersurilor judiciare respective.

Caracterul repetabil al acestor plângeri penale, finalizate cu soluţii favorabile reclamantului, dovedeşte, pentru recurent, caracterul lor ilicit, şicanatoriu şi transformat într-un abuz de drept, aspect de natură să contureze culpa în săvârşirea acelor fapte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, care a apreciat că din nicio probă nu rezultă intenţia de vătămare a reclamantului.

Instanţa de apel ajunge să motiveze până şi faptul că cele două infarcturi miocardice acute suferite de reclamant în timpul acestor procese penale repetate nu sunt de natură să dovedească legătura de cauzalitate dintre starea de sănătate a reclamantului şi cercetarea sa penală repetată ori amenzile penale aplicate lui şi societăţii în perioada respectivă.

Caracterul ilicit al acestor numeroase plângeri penale nefondate, amenzi contravenţionale, executarea silită nelegală trebuie reţinute ca având caracterul unui abuz de drept.

În legătură cu condiţia vinovăţiei, instanţa de apel a nesocotit două mari principii de drept consacrate în doctrină, anume că răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă şi că obligaţia de reparare integrală a prejudiciului subzistă indiferent de gravitatea vinovăţiei.

Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 61, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ. şi art. 2 şi următ. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuală pasive, atât în raport de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, despre care s-a arătat că poate dobândi calitate doar în anumite situaţii expres reglementate de lege, ce nu se regăsesc în cauză, cât şi faţă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, despre care s-a arătat că nu a fost justificată calitatea procesuală pasivă.

S-a susţinut că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar în cauză nu s-a făcut dovada atingerii prerogativelor care să confere recurentului dreptul de a beneficia de despăgubiri morale.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 4 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 929 din 20 februarie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 12 februarie 2020.

În prealabil analizei criticilor de recurs formulate, Înalta Curte reaminteşte că încă de la momentul soluţionării prezentei cauze prin hotărârea de primă instanţă, Sentinţa civilă nr. 491 din 12 februarie 2017 a Tribunalului Vâlcea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă, fără ca împotriva acestei dezlegări jurisdicţionale partea interesată să exercite căile de atac prevăzute de lege, ceea ce semnifică faptul că respectiva statuare a intrat în puterea lucrului judecat, nemaifiind posibil ca, prin nesocotirea acesteia, pârâtul să reitereze aceeaşi excepţie în diferite etape procesuale ulterioare ale litigiului, astfel cum s-a învederat, de altfel, şi prin precedenta decizie de casare.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF, argumentată prin lipsa unor considerente care să-i confere acesteia calitate procesuală în cauză, se reţine că cererea reclamantului a vizat acţiuni ale angajaţilor DGFP Vâlcea, structură a ANAF, iar măsura în care acuzaţiile de exercitare abuzivă a drepturilor acestora se verifică sau nu constituie în cauză o chestiune de temeinicie a cererii, fără implicaţii asupra calităţii procesuale pasive a autorităţii indicate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici nefondate.

Astfel, printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel a fost criticată, susţinându-se că ar conţine motive contradictorii şi străine de natura cauzei prin aceea că motivarea dată soluţiei ar intra în contradicţie cu statuările Deciziei nr. 3327 din 3 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub un dublu aspect, respectiv atunci când s-a reţinut că judecătorul nu trebuie să răspundă prin hotărâre fiecărui argument al părţii în mod separat (deşi se admite că dreptul la un proces echitabil include obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârea) şi atunci când s-a respins cererea apelului-reclamant de suplimentare a probei cu un martor.

Susţinerile recurentului nu pot fi reţinute (iar, în măsura în care acestea ar fi fost întemeiate, ar fi atras incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., faţă de teza susţinută, a nerespectării de către instanţa de rejudecare a îndrumărilor din decizia de casare) deoarece nicio contradicţie nu poate exista între argumentele ce au stat la baza adoptării Deciziei nr. 3327 din 3 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ce a sancţionat o judecată realizată în absenţa oricărei analize a cazului concret dedus judecăţii, cu o motivare generală şi abstractă, prin utilizarea de considerente teoretice şi străine cauzei - şi aprecierea instanţei de apel în rejudecare, în sensul că hotărârea supusă cenzurii sale corespunde cerinţei legale de a fi motivată deoarece motivarea unei hotărâri este o chestiune de conţinut, iar nu de volum, astfel că respectă o atare exigenţă şi hotărârea prin care judecătorul nu dă răspuns fiecărui argument sau nuanţe date de parte, dar care rezolvă în substanţă problema de drept dedusă judecăţii.

În sfârşit, sancţionând şi o serie de elemente contradictorii reţinute în motivarea primei judecăţi înfăptuite în apel, Înalta Curte reţine că Decizia de casare nr. 3327 din 3 octombrie 2018 nu a impus, ca, în rejudecare, instanţele de fond să răspundă fiecărui argument invocat de reclamant pentru a putea concluziona că neprocedând astfel sau opinând diferit în legătură cu motivarea hotărârii de primă instanţă, decizia atacată pe calea recursului ar intra în vreun fel în contradicţie cu statuările deciziei de recurs anterioare.

De asemenea, nu contravine vreunei statuări a Deciziei de casare nr. 3327 din 3 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nici măsura procesuală a instanţei de apel în rejudecare, de a respinge cererea reclamantului de suplimentare a probei cu un martor, aceasta observând corect că ceea ce s-a reproşat primei judecăţi înfăptuite în apel a fost ignorarea probei testimoniale ce fusese administrată în faţa primei instanţe, unită cu aprecierea nedovedirii prejudiciului moral pretins de reclamant şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu care ar fi necesitat, în opinia acelei instanţe, ca proba cu înscrisuri să fie completată şi prin proba testimonială.

Or, precedenta decizie de recurs nu a impus suplimentarea probei testimoniale, iar în urma rejudecării cauzei după casare, instanţa de apel a valorificat proba testimonială deja administrată în primul ciclu procesual al cauzei, astfel că nici sub acest aspect nu se poate reţine existenţa unei contradicţii între cea de-a doua judecată înfăptuită în apel şi statuările Deciziei nr. 3327 din 3 octombrie 2018 a ÎCCJ.

Printr-un al doilea motiv de recurs, reclamantul a susţinut că analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, realizată de instanţa de apel în rejudecare, ar fi vădit greşită şi motivată contradictoriu.

O primă critică a invocat analiza superficială a instanţei de apel, cu nesocotirea înscrisurilor depuse în cel dintâi ciclu procesual al cauzei la filele x, înscrisuri din care rezultă că reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu şi ulterior achitat într-o a patra plângere penală iniţiată împotriva sa de ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Mehedinţi, aşadar contrar concluziei instanţei care a reţinut inexistenţa faptelor ilicite imputate întrucât nu s-a dispus trimiterea în judecată în niciunul din dosarele penale instrumentate împotriva sa.

Invocând aceste susţineri, recurentul omite faptul că prin cererea sa de chemare în judecată a învestit instanţele judecătoreşti cu o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru săvârşirea de către angajaţii ANAF a unor pretinse fapte ilicite precis circumstanţiate, constând în iniţierea unei executări silite abuzive, pentru recuperarea unei datorii inexistente (anulate de instanţă), formularea a trei plângeri penale (fiecare descrisă prin data iniţierii, număr de dosar şi soluţia cu care a fost finalizată) şi pentru aplicarea mai multor amenzi contravenţionale reclamantului şi societăţii comerciale al cărei administrator era la momentul respectiv.

Aceste fapte au fost cercetate prin hotărârea de primă instanţă şi tot în legătură cu acestea au fost formulate şi criticile din apelul reclamantului, memoriul său de apel descriind în mod explicit, ca şi cererea de chemare în judecată, situaţia celor trei plângeri penale iniţiate împotriva sa de ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea.

Este adevărat că în cursul primei judecăţi în apel a cauzei, reclamantul a depus la dosar şi hotărârile penale pronunţate în Dosarul penal nr. x/2015 de Tribunalul Mehedinţi şi de Curtea de Apel Craiova, din cuprinsul cărora rezultă că acesta, alături de alte persoane, a fost anchetat şi trimis în judecată la plângerea Statului român, prin A.N.A.F., Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi complicitate la evaziune fiscală, fapte pentru care a fost achitat.

Aceste înscrisuri însă nu susţin obiectul de învestire al instanţei care, sub aspectul excesului în formularea de plângeri penale imputat angajaţilor A.N.A.F., a fost în mod clar circumscris doar plângerilor penale ce au făcut obiectul Dosarului nr. x/2007, Dosarului nr. x/2011 şi Dosarului nr. x/2009, toate ale Parchetului de lângă Judecătoria Vâlcea.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul nici măcar nu aminteşte de existenţa unei a patra plângeri penale formulate împotriva sa, deşi la data introducerii cererii - 17 martie 2016 - soluţiile ambelor instanţe anterior menţionate erau cunoscute, Sentinţa penală nr. 63 a Tribunalului Mehedinţi fiind pronunţată la 6 iunie 2015, iar decizia penală nr. 238 a Curţii de Apel Craiova fiind pronunţată la 12 februarie 2016.

Cum completarea cererii de chemare în judecată sau învestirea instanţelor cu cercetarea altor fapte nu poate avea loc direct în apel, cu înfrângerea regulii non omisso medio, date fiind exigenţele art. 204 C. proc. civ. şi întrucât judecarea cererii de apel - care, de asemenea, evoca situaţia celor trei plângeri penale indicate şi în cererea introductivă - nu putea fi realizată altfel decât în limitele efectului devolutiv (după cum impun dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.), se dovedesc a fi total neîndreptăţite criticile reclamantului privitoare la nesocotirea de către instanţa de apel a înscrisurilor de la filele x ale primului dosar de apel (ce ofereau date despre o altă plângere penală decât cele supuse analizei instanţelor) şi a unei analize superficiale a cauzei.

Nu se poate pretinde o analiza incompletă ori superficială a cauzei când "omisiunea" se referă la fapte ce nu au fost deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual de soluţionare a cauzei, în absenţa, cel puţin, a unei manifestări explicite de voinţă a reclamantului în acest sens, simpla depunere de înscrisuri pe parcursul judecăţii în apel, referitoare la alte fapte imputabile pârâtului, neînvestind în mod legal instanţa şi neobligând-o la realizarea omisso medio a unei cercetări în fapt în atare condiţii.

Tot astfel şi din acelaşi motiv (anume, pentru că nu susţin obiectul de învestire al instanţelor), respectivele înscrisuri nu pot să demonstreze caracterul eronat al concluziei instanţei de apel în sensul inexistenţei faptelor ilicite decurgând din formularea unor plângeri penale împotriva reclamantului de către reprezentanţii ANAF - D.G.F.P a Judeţului Vâlcea.

De principiu şi în aceeaşi direcţie, Înalta Curte arată că nu poate constitui faptă ilicită nici actul de trimitere a unei persoane în judecată, chiar când aceasta a fost ulterior achitată, dar nici plângerea penală a celui ce a iniţiat un atare demers de verificare şi control a unei persoane implicată totuşi în activităţi comerciale supuse unei reglementări din partea statului.

Instanţa de apel a argumentat şi lipsa unei vătămări a reclamantului care s-a plâns de o atitudine şicanatorie din partea angajaţilor A.N.A.F., observând că plângerile penale la care acesta a făcut referire în acţiunea sa au fost formulate la un interval de doi ani şi pentru fapte diferite.

Or, ca organe de control şi supraveghere asupra desfăşurării în condiţii de legalitate a activităţilor economice producătoare de profit şi generatoare de TVA, nu poate fi reproşat angajaţilor ANAF îndeplinirea continuă a obligaţiilor de serviciu, chiar dacă aceasta a presupus inclusiv formularea unor plângeri penale, atâta timp cât mecanismele judiciare au permis reclamantului stabilirea realităţii şi înlăturarea acuzaţiilor penale.

Este corectă statuarea instanţei de apel asupra inaptitudinii procedurilor judiciare ce l-au vizat pe reclamant şi/sau societatea acestuia, de a-i produce prejudicii de ordin moral ori atingeri reputaţiei sale în mediul familial, economic şi social, aşa cum s-a invocat de către acesta.

Deşi nu constituie o situaţie comună, uzuală, desfăşurarea unei activităţi cu caracter comercial (colectare de fier vechi) poate să implice şi desfăşurarea unei cercetări penale împotriva agentului economic sau reprezentanţilor săi legali, fără ca situaţia în sine să fie generatoare de prejudicii morale. Verificarea desfăşurării unei activităţi economice în condiţii de legalitate nu poate fi privită ca un demers prejudiciabil, generator de daune chiar atunci când acesta îmbracă forma unei cercetări penale, cât timp cel vizat a avut posibilitatea exercitării dreptului la apărare şi stabilirii situaţiei reale, cum s-a întâmplat în cazul reclamantului.

Contrar susţinerilor recurentului, este dedusă în deplină cunoştinţă asupra înscrisurilor din dosar concluzia instanţei de apel asupra inaptitudinii procedurilor judiciare, demarate de reprezentanţii ANAF împotriva recurentului, de a-i afecta acestuia reputaţia familială, economică şi socială, în general, rezultând din analiza instanţei că, stabilind aceasta, a fost avută în vedere atât situaţia litigiului civil având ca obiect contestaţie la executare silită, cât şi a celor penale, ale căror soluţii s-au definitivat prin respingerea plângerilor formulate împotriva rezoluţiilor procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale.

Faptul că, în cazul tuturor acestor proceduri judiciare, şedinţele de judecată sunt publice, nu înseamnă că, pe această cale, s-a asigurat publicitate acuzaţiilor formulate împotriva reclamantului ori conţinutului dosarelor (civile sau penale) care au vizat situaţia acestuia ori a societăţii al cărei administrator a fost. Întrucât conţinutul dosarelor este unul nepublic, iar dezbaterile orale (singurele care au caracter public) au un caracter tehnic şi limitat la tipul fiecărei proceduri judiciare, se menţine ca valabilă aprecierea instanţei de apel în sensul că sesizările angajaţilor ANAF nu puteau prejudicia drepturile la demnitate şi onoare ale reclamantului, dat fiind pe de o parte, caracterul nepublic al cercetărilor şi dosarelor instrumentate, iar pe de altă parte, neprobarea dezvăluirii către public a conţinutului acestora de către angajaţii A.N.A.F.

Este, de asemenea, corectă şi concluzia instanţei de apel asupra lipsei unei legături de cauzalitate între procedurile judiciare acuzate de reclamant ca fiind abuzive şi evenimentele medicale (2 infarcturi miocardice) suferite de acesta, concluzie dedusă pe baza examinării documentelor medicale furnizate de reclamant.

O atare concluzie este greu de contestat în condiţiile în care starea medicală a reclamantului, încă de la data primului infarct miocardic, la vârsta de 36 de ani, era caracterizată, potrivit evaluării din datele de 12 aprilie şi 27 aprilie 2019 prin: obezitate, dislipidemie, diabet zaharat tip II, hipercolesterolemie, mare fumător, hipertensiune arterială grad II, cu risc cardiovascular foarte înalt, aşadar prim factori de risc cardiovascular suficienţi cât să afecteze şi singuri starea de sănătate şi buna funcţionare a organismului reclamantului.

Nu s-a demonstrat, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că procedurile judiciare care l-au vizat pe reclamant au fost iniţiate şi desfăşurate în alte scopuri decât cele pentru care au fost puse prin lege la dispoziţia organelor de supraveghere şi control, cum este şi A.N.A.F., pentru a se putea deduce concluzia existenţei abuzului de drept invocat de reclamant. În plus, niciuna din sancţiunile contravenţionale care au fost aplicate reclamantului nu a fost anulată.

Nu se poate reţine nici critica de nesocotire de către instanţa de apel a regulilor care guvernează condiţia vinovăţiei, ca element necesar antrenării răspunderii civile delictuale, observându-se că, statuând asupra inexistenţei faptelor ilicite acuzate de reclamant, ca şi asupra inexistenţei prejudiciului pretins a fi fost suferit de acesta ori a legăturii de cauzalitate, analiza instanţei de apel nu a mai inclus şi referiri la condiţia vinovăţiei, devenite inutile în acest context.

În considerarea acestor motive, de bună seamă că nu poate fi primită critica recurentului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material evocate în finalul memoriului său de recurs, respectiv art. 61, 252, 253, 1349, 1357 şi 1381 din C. civ. ori art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 929 din 20 februarie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - LM