Waiver of civil claim and procedural nullity requirements for implicit consent to party's abandonment of judgment

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 15 iunie 2018, BEJ A. a solicitat încuviinţarea executării silite formulate de creditorii B. şi C. în contradictoriu cu debitorul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, în baza titlului executoriu reprezentat de Hotărârea arbitrală pronunţată în cauza ICSID nr. ARB/12/25 de Centrul internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii.

I.2. Soluţia primei instanţe

Prin încheierea din şedinţa de cameră de consiliu din data de 6 iulie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de încuviinţare a executării silite formulată de creditorii B. şi C., în contradictoriu cu debitorul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

I.3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Împotriva încheierii pronunţate de tribunal, au declarat apel creditorii B. şi C..

La termenul de judecată din 12 decembrie 2018, apelanţii-creditori au arătat că înţeleg să renunţe la judecarea cererii introductive de instanţă, având în vedere că au obţinut încuviinţarea executării silite într-o procedură paralelă.

Curtea a acordat termen, în raport de prevederile art. 406 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca intimatul-pârât să-şi exprime poziţia (acordul ori opunerea) faţă de cererea de renunţare, precum şi pentru ca apelanţii să indice clar dacă renunţă la cererea de încuviinţare a executării silite ori la apel.

La termenul acordat, s-a constatat că apelanţii au precizat că renunţă la cererea introductivă de instanţă, situaţie în care instanţa de apel a reţinut că sunt incidente prevederile art. 406 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 110A din data de 30 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanţii creditori; s-a anulat încheierea apelată şi s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii.

II. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei date în apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând în susţinerea recursului cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

II.1 Motive de recurs

Recurentul-debitor a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., precum şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-debitor a formulat următoarele critici:

- există contradicţie între considerentele deciziei atacate şi dispozitivul Încheierii de şedinţă din data de 12 decembrie 2018, pronunţate în aceeaşi cauză;

- instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 406 C. proc. civ.

- la termenul de judecată din data de 12 decembrie 2018, nu a fost formulată o cerere de renunţare la judecată, întrucât, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 406 alin. (2) din C. proc. civ., pentru a formula o astfel de cerere este necesară o procură specială în acest sens;

- din actele dosarului nu reiese că reprezentantul apelanţilor ar fi depus un mandat din care să rezulte că ar fi fost mandatat în mod expres pentru a renunţa la judecata cererii de chemare în judecată;

- cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată a fost formulată pentru prima dată la termenul din data de 30 ianuarie 2019, dată la care instanţa nu a acordat un nou termen pentru ca intimatul să îşi exprime poziţia procesuală, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 406 alin. (4) din C. proc. civ.

II.2 Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimaţii-creditori B. şi C. au solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate, precum şi obligarea recurentului-debitor la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză nu a fost formulat răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

După încheierea procedurii de comunicare, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru la data de 30 septembrie 2019, fiind comunicat părţilor; părţile nu au transmis instanţei un punct de vedere asupra raportului, în termenul prevăzut de lege.

În aceste condiţii, s-a fixat termen la 3 decembrie 2019 pentru discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea de la termenul menţionat, recursul a fost admis în principiu şi s-a stabilit termen în şedinţa publică de azi, 11 februarie 2020, în vederea soluţionării pe fond a recursului.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie

Înalta Curte constată că deşi recurentul-debitor a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., criticile formulate prin cererea de recurs nu conţin susţineri de natură a putea fi încadrate în ipoteza de recurs de la pct. (8) - încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu atât mai mult cu cât, prin decizia recurată, s-a dat eficienţă unui act procedural de dispoziţie al creditorilor, în sensul celor reglementate de art. 406 din C. proc. civ. - renunţarea la cererea adresată primei instanţe, manifestare de voinţă exprimată în faţa instanţei de apel.

În consecinţă, criticile recurentului urmează a fi analizate exclusiv pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat.

Într-o primă critică, recurentul susţine că există contradicţii între considerentele deciziei recurate şi dispozitivul încheierii de şedinţă de la termenul din 12 decembrie 2018.

Prin încheierea menţionată, având în vedere nelămuririle cu privire la actul procedural de dispoziţie al apelanţilor creditori - renunţarea la judecarea cererii de încuviinţare a executării silite ori renunţarea la apel - s-a procedat la acordarea unui termen pentru a se da posibilitatea apărătorului să depună la dosar mandat special pentru renunţarea la judecată şi pentru ca reprezentantul intimatului să exprime punctul de vedere al intimatului cu privire la renunţarea apelanţilor la judecata cererii.

Cu referire la cele dispuse prin încheierea din 12 decembrie 2018, instanţa de apel, în cuprinsul considerentelor, a reţinut că la termenul din 12 decembrie 2018, apelanţii-creditori au arătat că înţeleg să renunţe la judecarea cererii introductive de instanţă, având în vedere că au obţinut încuviinţarea executării silite într-o procedură paralelă. Curtea a acordat termen, în raport de prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ., pentru ca intimatul-debitor să îşi exprime poziţia (acordul sau opunerea) faţă de cererea de renunţare, precum şi ca apelanţii să indice clar dacă renunţă la cererea de încuviinţare a executării silite sau la apel.

La termenul acordat la data de 30 ianuarie 2019, instanţa de apel a reţinut că reprezentantul apelanţilor a arătat că renunţă la judecarea cererii de încuviinţare a executării silite, iar recurentul învederează că, în cauză, apărătorul apelanţilor-creditori nu a făcut dovada unui mandat expres din partea creditorilor pentru efectuarea acestui act procedural de dispoziţie.

În plus, deşi doar la acest moment procesual s-a clarificat intenţia creditorilor de a renunţa la judecarea cererii de încuviinţare a executării silite, iar nu la apel, curtea de apel nu a acordat un termen intimatului pentru a-şi exprima poziţia procesuală cu privire la manifestarea de voinţă a apelanţilor, potrivit art. 406 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ.

Din analiza încheierii de la termenul din 12 decembrie 2018 (când ambele părţi au fost prezente) şi a considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că în cauză nu există o veritabilă contradicţie între consemnările din aceste acte de procedură, întrucât instanţa de apel, în cuprinsul considerentelor deciziei, la un moment la care actul procedural de dispoziţie al apelanţilor-creditori era clarificat - renunţarea la cererea adresată primei instanţe de încuviinţare a executării silite - a redat, cu referire la cele dispuse prin încheierea din 12 decembrie 2018, motivele amânării - clarificarea actului procedural de dispoziţie al apelanţilor şi exprimarea poziţiei procesuale a intimatului-debitor faţă de cererea de renunţate, având în vedere că art. 406 alin. (4) teza I din C. proc. civ. stabileşte că "Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi."

La termenul din 30 ianuarie 2019, intimatul-creditor nu a fost prezent, iar apărătorul apelanţilor-creditori a făcut dovada mandatului expres din partea apelanţilor pentru renunţarea la judecata cererii, potrivit împuternicirii avocaţiale de la dosar apel, în care este menţionată explicit mandatarea cu acest obiect, făcându-se astfel dovada îndeplinirii exigenţelor art. 406 alin. (2) rap. la art. 81 alin. (1) din C. proc. civ.

În aceste condiţii, curtea de apel a constatat îndeplinite toate cerinţele art. 406 alin. (4) din C. proc. civ., iar în privinţa necesităţii acordului intimatului, a făcut aplicarea prezumţiei de acord tacit la renunţarea apelanţilor la judecata cererii de chemare de chemare în judecată, prezumţie reglementată prin teza a doua a normei, astfel: "Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare."

Înalta Curte apreciază, contrar celor susţinute de recurentul-debitor, că la termenul din 12 decembrie 2018 s-a dispus amânarea cauzei şi în scopul exprimării poziţiei procesuale a intimatului faţă de renunţare, iar nu numai pentru clarificarea actului procedural de dispoziţie al apelanţilor şi a chestiunii procurii speciale pentru apărător (dacă renunţarea urma a avea loc prin reprezentantul convenţional al acestora, iar nu personal); totodată, la termenul menţionat, intimatul-debitor a fost prezent prin consilier juridic şi a luat cunoştinţă nemijlocit despre dispoziţia instanţei.

Nu se poate reţine că la termenul ulterior curtea de apel era ţinută să acorde un nou termen de judecată pentru exprimarea poziţiei procesuale a intimatului-debitor, întrucât textul anterior citat permite acordarea unui singur termen în acest scop.

De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul-debitor nu poate invoca nici caracterul echivoc al motivului de amânare a cauzei de la termenul din 12 decembrie 2018, în ceea ce îl priveşte, întrucât poziţia sa trebuia exprimată doar pentru situaţia în care apelanţii-creditori renunţau la judecată, nu şi pentru cazul în care ar fi renunţat la judecata apelului, fără nicio condiţionare.

Pentru cea din urmă ipoteză ar fi fost incidente dispoziţiile art. 463 din C. proc. civ. care reglementează achiesare la hotărâre astfel: (1) Achiesare la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre. (2) Achiesarea, atunci când este condiţionată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă. (3) (...)."

În acest context, devine evident că numai în ipoteza în care la termenul din 30 ianuarie 2019 apelanţii-creditori ar fi învederat prin apărător, cu procură specială în acest sens, că renunţă condiţionat la apel, având în vedere absenţa acestuia la termen, ar fi fost necesară acordarea unui nou termen pentru ca intimatul-debitor să îşi exprime poziţia procesuală, întrucât ar fi fost vorba despre un alt act procedural de dispoziţie decât oricare dintre cele două enunţate la termenul anterior.

În acest condiţii, Înalta Curte apreciază că într-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 406 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ. a prezumat acordul tacit al intimatului la actul procedural de dispoziţie al apelanţilor de renunţare la judecată.

Mai mult decât atât, şi în cazul în care susţinerile recurentului ar fi fost întemeiate, în sensul că instanţa de apel nu a acordat un termen pentru exprimarea poziţiei asupra renunţării la judecată, eventuala încălcare a acestei reguli de procedură nu ar fi atras nulitatea deciziei, în absenţa unei vătămări a recurentului, întrucât legea procesuală nu stabileşte o nulitate expresă în acest caz (fiind, aşadar, o nulitate virtuală) şi, cu atât mai puţin, nu este vorba despre o nulitate necondiţionată, dintre cele enumerate la art. 176 din C. proc. civ.

Nulitatea, în acest caz, ar fi fost una relativă, potrivit art. 174 alin. (3) din C. proc. civ., astfel încât putea fi valorificată doar de partea interesată, era condiţionată de vătămarea acesteia, conform celor prevăzute de art. 175 alin. (1) şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată de propria culpă, astfel cum stabileşte art. 178 alin. (2) din C. proc. civ.

Vătămarea procesuală putea viza neacordarea cheltuielilor de judecată pe care le-ar fi putut solicita apelanţilor (în speţă nefiind însă efectuate cheltuieli, întrucât recurentul este reprezentat prin consilier juridic) ori obţinerea unei hotărâri pe fond prin care să se pună la adăpost de alte acte procedurale şicanatorii ulterioare ale debitorilor, deoarece, prin opunerea la actul procedural de dispoziţie al apelanţilor, judecata în apel ar fi continuat; or, nici această ultimă variantă nu s-ar fi verificat, având în vedere că, deşi nu erau obligaţi la o astfel de justificare, apelanţii au învederat că au obţinut deja încuviinţarea executării silite într-o procedură paralelă.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, astfel că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., recursul debitorului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 110A din data de 30 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2020.

GGC - CL