Tort claim for defamation on social media: Balancing freedom of expression and right to private life where plaintiff’s culpable conduct provoked the dispute.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I.Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra-Neamţ la data de 13 aprilie 2016, ulterior declinată în favoarea Tribunalului Neamţ, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta B., acţiune în răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin încălcarea dreptului la demnitate şi la propria imagine, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a încălcării dreptului la imagine şi demnitate, conform art. 1349 C. civ.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 539 din 14 martie 2017, Tribunalul Neamţ a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală în pretenţii formulată de reclamanta A.. Totodată, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B., având ca obiect pretenţii pentru faptele ilicite petrecute anterior datei de 20 mai 2013 şi, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională având ca obiect pretenţii pentru faptele ilicite petrecute ulterior datei de 20 mai 2013.

3. Prin Decizia nr. 403/2018 din 18 aprilie 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 539 din 14 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ.

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva susmenţionatei decizii, a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate cu privire la cererea principală şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului la o altă instanţă de acelaşi grad, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a formulat următoarele critici:

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest sens, se arată că deşi excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii prin cererea reconvenţională a fost admisă de instanţa de fond, în cauză au fost reţinute declaraţiile martorilor C. şi D. (martori propuşi de către pârâtă) care au relatat tocmai cu privire la fapte prescrise, astfel că nu mai puteau face obiectul analizei instanţei.

Consideră că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, iar nerespectarea obligaţiei acestei instanţe de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor inclusiv în ceea ce priveşte declaraţiile martorilor audiaţi, atrag sancţiunea nulităţii hotărârii.

De asemenea, recurenta susţine că prin această hotărâre a fost favorizată pârâta, în acest sens invocând şi faptul că soţul său, care îndeplineşte funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ are influenţă în cadrul instanţelor din Neamţ.

Arată recurenta că deşi a formulat această critică în apel, instanţa de apel s-a limitat la a arăta generic ce trebuie să prevadă o hotărâre, fără a răspunde în concret, motivelor de apel.

Precizează, totodată, că deşi a solicitat în apel probele cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei, martori şi expertiză medico-legală psihiatrică, instanţa de apel, nelegal şi cu încălcarea art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a respins această cerere.

Cu toate acestea, în considerentele hotărârii în mod contradictoriu această instanţă a apreciat că reclamanta trebuia să prezinte dovezi care să demonstreze în ce măsură drepturile sale patrimoniale au fost afectate.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut următoarele:

Instanţele de fond nu au apreciat corect incidenţa şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1352 din C. civ. şi art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1349 alin. (1) C. civ., art. 253 alin. (3) şi (4) C. civ., art. 252 C. civ., recurenta arată că mesajele postate de pârâta reprezintă acţiuni ilicite care i-au cauzat suferinţe de ordin moral şi psihic, astfel că, apreciază eronată aprecierea instanţelor de fond care au respins acţiunea sa prin care a urmărit repararea patrimonială a acestui prejudiciu.

Recurenta arată că faptele ilicite imputate pârâtei sunt dovedite prin probele administrate în cauză, respectiv că mesajele defăimătoare postate de pârâtă pe pagina sa de E. au fost de natură sa contureze în opinia publicului o percepţie negativă asupra reputaţiei reclamantei, cunoscută în localitate ca o persoană cu o conduită ireproşabilă.

În opinia recurentei, instanţele nu au ţinut cont nici de practica CEDO - cauzele D.A. împotriva Estoniei şi Ozturk împotriva Turciei- în care s-a statuat că responsabilitatea pentru publicarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa unei persoane revine persoanei care face posibilă aducerea la cunoştinţă publică a informaţiilor respective.

În acelaşi sens, arată că au fost ignorate şi dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţia României, dat fiind că pârâta a utilizat expresii jignitoare, de natură a o discredita, atingerea adusă onoarei sale urmând a fi apreciată din punctul de vedere al cetăţeanului obişnuit înzestrat cu o sensibilitate medie.

În opinia recurentei, probatoriul administrat în cauză relevă faptul că pârâta a săvârşit o faptă ilicită cu vinovăţie, producându-i un prejudiciu moral, că există o legătură de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul invocat, iar faptul că reclamanta ar fi făcut, la rândul său, afirmaţii defăimătoare la adresa pârâtei, imputându-i acesteia fapte neprobate, nu constituie o cauză care să înlăture răspunderea pârâtei raportat la prevederile art. 1352 C. civ.

Astfel, nu poate fi vorba de o "replică" la adresa comportamentului pârâtei, care să întrunească caracteristicile forţei majore sau cazului fortuit.

De asemenea, arată recurenta că, atât prin deciziile de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi în practica CEDO, s-a statuat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul moral şi raportul de cauzalitate să se prezume, proba sa directă fiind imposibilă.

Prejudiciul cauzat victimei fiind unul de natură morală, instanţa de judecată are a stabili prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

În opinia recurentei, se impune a se constata că pârâta a făcut afirmaţii inadecvate pe reţelele de socializare cu privire la statutul social şi profilul său moral, iar prejudiciul invocat există şi constă în faptul că prin imputarea celor afirmate în mod public, pe E., pârâta a reuşit practic să o târască în zona trivialului şi să o asocieze scandalului public, ceea ce a condus la afectarea imaginii sale publice, la producerea unor nelinişti şi suferinţe interioare, victima fiind o persoană cu o anumită notorietate şi un anumit prestigiu în lumea medicală.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale solicitate, recurenta arată că acesta este justificat în cauză raportat la gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora şi respectă criteriul impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit căruia "despăgubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei".

De asemenea, recurenta a invocat jurisprudenţa CEDO (cauzele A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, Danev c. Bulgariei şi Iovtchev c. Bulgariei, în Elefteriadis c. României) în care s-a reţinut, în esenţă, încălcarea normelor convenţiei, ca urmare a abordării formaliste a instanţelor naţionale, care au pretins reclamantului să dovedească existenţa prejudiciului moral prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor fizice sau psihologice, conduită care a avut ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină.

În opinia recurentei, instanţele de fond nu puteau constata fără o expertiză psihiatrică că problemele medicale pe care reclamanta le are, nu pot fi considerate doar consecinţa faptelor singulare din prezentul dosar. Astfel, instanţele au omis să observe că după adresarea injuriilor şi discreditarea sa publică pe E., recurenta a avut nevoie de psihoterapie, respectiv că pârâta a avut intenţia să o desfiinţeze psihic, împreună cu soţul său, cunoscând că debutul problemelor medicale a fost cauzat (etiologia bolii) de infidelitatea conjugală a soţului acesteia din urmă.

Recurenta a făcut trimitere la actele medicale pe care le-a anexat la dosar şi la declaraţia martorului F., arătând că împrejurarea că aceasta a fost diagnosticată anterior postărilor de pe E., cu o afecţiune nu era de natură a exclude susţinerile sale în sensul că a avut nevoie de terapie şi de tratament medicamentos, fiind vizibil afectată, pe un fond labil al sănătăţii.

De asemenea, în opinia recurentei, nu se poate aprecia că atitudinea sa a fost provocatoare, deoarece pârâta este cea care a început relaţia extraconjugală cu soţul reclamantei, a intrat noaptea în domiciliul său conjugal, a ameninţat-o şi a postat mesaje denigratoare pe E. la adresa sa.

O altă critică vizează modalitatea de soluţionare a motivului de apel vizând nulitatea absolută a Hotărârii civile nr. 539 din 14 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2016.

Arată recurenta că Tribunalul Neamţ trebuia, în baza art. 424 alin. (1) din C. proc. civ. să pronunţe o sentinţă, iar nu o decizie, astfel că, respingerea acestui motiv de apel, care tindea la a demonstra nulitatea hotărârii primei instanţe, relevă încălcarea art. 424 alin. (1) şi art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv a art. 85 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor.

De asemenea, apreciază recurenta că solicitarea sa de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecată în fond şi apel s-ar fi impus a fi admisă, având în vedere caracterul fondat al cererii sale de chemare în judecată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., astfel cum a fost completat a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta reclamantă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 22 ianuarie 2020.

Intimata nu a formulat întâmpinare în cauză şi nici nu şi-a exprimat un punct de vedere în privinţa admisibilităţii recursului.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile legale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele următoare:

În referire la critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Critica nu poate fi validată.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată, din examinarea considerentelor deciziei civile recurate că instanţa de apel a argumentat în fapt şi în drept soluţia de respingere a apelului declarat de reclamantă, răspunzând criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită.

Astfel, deşi recurenta susţine că instanţa de apel nu ar fi răspuns criticii sale din apel vizând omisiunea primei instanţe de a prezenta, în cadrul raţionamentului care a justificat soluţia adoptată, probele la care s-a raportat în stabilirea situaţiei de fapt a cauzei, o atare argumentare ignoră considerentele deciziei recurate, în cuprinsul căreia, Curtea de Apel a răspuns acestui motiv de apel, procedând, totodată, la cenzurarea raţionamentului expus de Tribunal prin hotărârea apelată.

De asemenea, instanţa de apel a indicat explicit, în cadrul controlului de temeinicie exercitat, probatoriul care a justificat raţionamentul propriu expus în referire la contextul săvârşirii faptelor ilicite imputate pârâtei şi la existenţa prejudiciului pretins a fi fost înregistrat de reclamantă, acesta fiind reprezentat de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză la cererea ambelor părţi, SMS-urile anexate la dosarul de fond, postările de pe E., respectiv actele medicale depuse la dosar.

În contextul în care, prin decizia civilă recurată, instanţa de apel a procedat la reevaluarea probatoriului administrat şi a constatat, făcând trimitere la ansamblul probelor administrate de părţile litigante, că acesta confirmă situaţia de fapt reţinută în cauză de prima instanţă - anume că faptele pe care părţile şi le impută reciproc şi în privinţa cărora nu s-a constatat intervenită prescripţia extinctivă, au fost dovedite, respectiv că, între părţi a existat o lungă perioadă de timp o situaţie conflictuală care se caracterizează prin depăşirea limitelor unui comportament decent şi civilizat, conduita recurentei anterioară săvârşirii faptelor imputate pârâtei nefiind lipsită de culpă, ci determinând şi contribuind la întreţinerea şi escaladarea acestui conflict, nu se poate reţine incidenţa unei ipoteze de nemotivare a deciziei recurate sub acest aspect.

Totodată, contrar opiniei recurentei, nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii considerentele instanţei de apel care, deşi a apreciat că nu se impune suplimentarea probatoriului a constatat că, în cauză, nu rezultă că faptele intimatei pârâte deduse judecăţii au prejudiciat reputaţia profesională a apelantei şi au expus-o dispreţului public, respectiv că acestea relevă că problemele de sănătate invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii în pretenţii au intervenit, conform actelor medicale depuse la dosar, cu mult timp anterior postărilor de pe E.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta redă în mod trunchiat considerentele deciziei recurate, omiţând faptul că argumentele decizorii care au justificat raţionamentul instanţei de apel în privinţa prejudiciului moral invocat, în cauză, au fost reprezentate nu de o constatare a insuficienţei probatoriului administrat, ci de circumstanţele în care au fost săvârşite faptele imputate pârâtei relevate de aceste probe şi care au fundamentat concluzia instanţei de control judiciar în sensul că nu se impune despăgubirea reclamantei pentru prejudiciul pretins în speţă.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că analiza condiţiei prejudiciului invocat de reclamantă nu poate face abstracţie de împrejurarea că ambele părţi au depăşit limitele libertăţii de exprimare, urmare a stării conflictuale determinată de infidelitatea soţului reclamantei (aspect recunoscut de ambele părţi), respectiv s-a raportat la atitudinea provocatorie a reclamantei în întreţinerea şi escaladarea conflictului dintre cele două părţi, conflict care, potrivit stării de fapt a cauzei, a depăşit cu mult cadrul decenţei şi civilizaţiei, necesar normalei desfăşurări a raporturilor interumane.

În considerarea celor anterior reliefate, Înalta Curte apreciază că, în speţă, instanţei de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligaţiei de motivare în expunerea argumentelor care susţin această critică.

Totodată, critica din recurs vizând aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor legale care reglementează nulitatea actelor de procedură, raportat la modul în care, în apel a fost soluţionată critica formulată de aceeaşi parte, vizând nemotivarea sentinţei civile apelate - critică care se impune a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., întrucât nu vizează nemotivarea deciziei civile recurate, aşa cum se arată în cererea de recurs, ci modalitatea în care, în apel, a fost dezlegată critica vizând nemotivarea sentinţei civile apelate - ignoră nepermis regula instituită prin art. 177 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit căreia judecătorul are obligaţia să dispună îndreptarea neregularităţilor în toate cazurile în care este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului.

Astfel, în opinia legiuitorului, sancţiunea procesuală a nulităţii îşi găseşte aplicare ca ultim remediu, respectiv în ipoteza în care numai desfiinţarea actului poate repara/remedia vătămarea produsă.

Or, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel are îndreptăţirea de a reanaliza motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, aprecierea asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate permiţând instanţei de control suplimentarea şi complinirea motivării hotărârii primei instanţe, caz în care aceasta poate fi menţinută, în totalitate, fără a se putea reţine încălcarea de către instanţa devolutivă de apel a formelor procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Raportat la considerentele expuse, rezultă cu evidenţă, că instanţa de apel a procedat corect la reaprecierea probatoriului administrat în prima fază procesuală, fiind evident că în acest mod au fost îndreptate orice pretinse neregularităţi săvârşite de prima instanţă din această perspectivă şi care au constituit fundamentul criticii din apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanţe la care se face referire în recurs.

Se constată, totodată, că recurenta invocă în speţă, o pretinsă greşeală de judecată a instanţei de apel, care s-ar fi raportat şi la probe care atestau faptele în privinţa cărora prin sentinţa civilă apelată, s-a constatat intervenită prescripţia extinctivă, respectiv nu a înlăturat declaraţiile martorilor propuşi de pârâtă, în privinţa cărora aceasta a susţinut că sunt subiective.

Or, dincolo de faptul că, în calea de atac a recursului, această parte nu are posibilitatea de a solicita instanţei de recurs, contrar condiţiilor restrictive reglementate de dispoziţiile C. proc. civ., cenzurarea probatoriului în privinţa căruia instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere din perspectiva concludenţei şi pertinenţei dovezilor administrate, această susţinere ignoră nepermis teza probatorie avută în vedere de către instanţele devolutive, la momentul încuviinţării probelor propuse de pârâtă - care nu s-a limitat în speţă, la dovedirea faptelor imputate reclamantei prin cererea reconvenţională ci, la întreaga situaţie conflictuală existentă între părţile litigante care s-a derulat între acestea, chiar în public, începând cu anul 2012, invocată în apărare.

De altfel, recurenta omite că cererea reconvenţională nu a fost respinsă, în integralitate, ca fiind prescrisă.

Nu poate fi validată nici susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat probele solicitate de aceasta în apel, în condiţiile în care prima instanţă de control judiciar, ca instanţă devolutivă, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Pe de altă parte, contrar argumentelor recurentei subsumate acestei critici, Înalta Curte constată că cererea de administrare de probe formulată de reclamantă în apel a fost respinsă motivat de către instanţa de apel, care s-a raportat, în analiza sa, la cerinţele impuse de prevederile art. 258 din C. proc. civ. coroborat cu art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, în contextul în care aprecierea asupra utilităţii probelor solicitate de apelanta reclamantă a fost realizată prin raportare la ansamblul materialului probator deja administrat în cauză, iar proba cu expertiză psihiatrică nu avea un caracter esenţial în dezlegarea fondului cauzei, raportat la obiectul pricinii şi la circumstanţele săvârşirii faptei imputate pârâtei, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, deşi în recurs se invocă lipsa de obiectivitate a primei instanţe critica formulată ignoră faptul că obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă recurată, respectiv că, în apel, reclamanta, care a avut posibilitatea de a formula o atare critică, nu a procedat în acest sens.

Or, conform prevederilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Totodată, chiar recurenta arată că a formulat o cerere de strămutare a pricinii, ulterior soluţionării pricinii în primă instanţă, după cum nu se poate ignora faptul că, această ultimă cerere a fost analizată de instanţa competentă şi respinsă ca nefondată, printr-o încheiere definitivă a cărei legalitate excede controlului prezentei instanţe de recurs.

În egală măsură, împrejurarea că cererea de despăgubire dedusă judecăţii a fost apreciată ca nefondată nu poate reprezenta o prezumţie a lipsei de imparţialitate invocată, în contextul în care, argumentele reclamantei au fost în mod real ascultate şi analizate, iar respingerea acestora a fost temeinic motivată.

În referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, formulând acest motiv de recurs, recurenta invocă, într-o primă critică o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 1352 din C. civ., de către instanţa de apel, care, ar fi apreciat că ar fi incidentă o cauză de înlăturare a răspunderii pârâtei.

Sub acest aspect, Înalta Curte, constată acţiunea civilă dedusă judecăţii a fost întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1357 şi art. 1349 din C. civ., aceasta pretinzând dezdăunarea sa ca urmare a prejudiciului moral pretins a fi fost înregistrat ca urmare a lezării dreptului nepatrimonial la demnitate şi onoare prin săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâtă, în conformitate cu dispoziţiile art. 252 şi art. 253 din C. civ.

Se impune a fi subliniat, totodată, faptul că în ceea ce priveşte dreptul la liberă exprimare reglementat prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi în ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, reglementat prin art. 8 din Convenţie, analiza legalităţii deciziei recurate nu poate face abstracţie de principiile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, în această materie.

Or, potrivit acestei jurisprudenţe, deşi libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Astfel, conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, ingerinţele în exerciţiul libertăţii de exprimare trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

Totodată, în ceea ce priveşte necesitatea măsurii într-o societate democratică, potrivit jurisprudenţei Curţii, libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele oricărei societăţi democratice şi una din condiţiile capitale pentru progresul şi dezvoltarea fiecăruia, iar protecţia care trebuie acordată este de o importanţă deosebită. Această libertate este supusă excepţiilor prevăzute de par. 2 al art. 10 din Convenţie, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricţii trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer împotriva Estoniei, Hotărârea din 6 februarie 2002, Nilsen şi Johsen împotriva Norvegiei, Hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva Austriei, Hotărârea din 8 iulie 1986), adjectivul "necesară" cu referire la calificarea ingerinţei ca necesară într-o societate democratică implicând o nevoie socială imperioasă.

De asemenea, ingerinţa litigioasă trebuie să fie examinată "în lumina ansamblului problemei", cu luarea în considerare a "cuvintelor reproşate reclamanţilor" şi a contextului în care au fost utilizate (cauza Stângă şi Scultelnicu împotriva României), reţinându-se, totodată, că actul de defăimare se înscrie în limitele prevăzute de art. 10 din Convenţie în condiţiile în care acţiunea denigratorilor a fost provocată de comportamentul culpabil al celui denigrat (cauza Oberschlick vs Austria).

Pe de altă parte, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, integritatea sa fizică şi morală. Garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. (cauza Von Hannover contra Germaniei şi cauza Petrina contra României).

Totodată, este recunoscut că dreptul la viaţă privată acoperă prin aria sa de protecţie dreptul la onoare şi demnitate, precum şi dreptul la imagine şi la reputaţie al unei persoane (cauza Chauvy şi alţii contra Franţei).

În acelaşi timp, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. contra Norvegiei).

Cu privire la mecanismul prin prisma căruia este analizat raportul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că trebuie găsit un echilibru între cele două drepturi, deopotrivă protejate prin Convenţie (cauza Petrina contra României, cauza Andreescu contra României).

În cauză, recurenta pretinde că, în contextul în care, prin decizia civilă recurată, s-a reţinut şi culpa sa în determinarea şi escaladarea stării conflictuale dintre părţi, o atare situaţie nu avea aptitudinea de înlătura răspunderea civilă delictuală a pârâtei, conduita sa neavând caracteristicile forţei majore sau a stării de necesitate, condiţii impuse de art. 1352 din C. civ.

Or, câtă vreme, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO (care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) actul de defăimare imputat pârâtei se înscrie în limitele prevăzute de art. 10 din Convenţie, iar justificarea oricărei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare trebuie raportată la nivelul de gravitate al faptei prin care se aduce atingere dreptului la respectul vieţii private, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că, în expunerea raţionamentului judiciar, a procedat la soluţionarea conflictului intre cele două drepturi fundamentale, prin prisma verificării existenţei în speţă a justului echilibru între dreptul la onoare şi reputaţie de care se bucură reclamanta şi dreptul la liberă exprimare recunoscut pârâtei.

Astfel, trebuie observat că instanţa de apel, deşi nu a făcut trimitere în mod expres la jurisprudenţa anterior menţionată, în cadrul verificării aspectelor de fapt ale litigiului, nu a reţinut nici incidenţa unei cauze care să înlăture răspunderea civilă a pârâtei, aşa cum nefondat susţine recurenta, nici inexistenţa faptei imputate pârâtei, nici lipsa vinovăţiei acesteia şi nici nu a apreciat că expresiile utilizate de pârâtă, privite în mod izolat sau general, nu au un caracter ofensator, ci s-a raportat la contextul săvârşirii faptei imputate acesteia, analiza astfel realizată urmărind a determina, în concret, dacă a existat, o afectare a onoarei sau demnităţii reclamantei de o asemenea gravitate încât să facă necesară intervenţia instanţei pentru restabilirea situaţiei anterioare.

Or, luând în considerare reperele trasate de jurisprudenţa CEDO anterior relevată şi contextul factual în care s-a derulat conflictul între părţi, care potrivit situaţiei de fapt pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, relevă, pe de o parte că reclamanta a adoptat o conduită provocatoare, iar pe de altă parte că, ambele părţi au înţeles să expună, în mai multe rânduri, disputele din viaţa privată, în public, contrar normelor de conduită şi de morală unanim acceptate, Înalta Curte constată că aprecierea instanţei de apel în sensul că faptele imputate în prezenta cauză pârâtei, deşi privite în mod izolat, au valenţa de a afecta demnitatea unei persoane, nu impun cu necesitate sancţionarea intimatei pentru acoperirea prejudiciului pretins de recurentă, ca element al răspunderii civile delictuale, nu relevă o situaţie de aplicare greşită a normelor legale incidente anterior evocate.

Cum din cele expuse nu rezultă o ipoteză în care instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 1352 din C. civ., iar criticile deduse analizei în recurs trebuie raportate la raţionamentul care a justificat soluţia adoptată prin decizia civilă recurată, critica cu acest obiect nu poate fi validată.

În ceea ce priveşte criticile vizând greşita apreciere a instanţei de apel în privinţa neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei cu consecinţa aplicării eronate în cauză a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. şi art. 253 alin. (3) şi (4) din C. civ., respectiv art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituţie şi ignorarea jurisprudenţei CEDO.

O primă observaţie, care se impune a fi făcută în speţă, vizează faptul că, din modul în care au fost expuse aceste critici, cererea de recurs nu a fost structurată exclusiv pe aspecte de nelegalitate, recurenta făcând ample referiri la aspectele de fapt ale judecăţii, la probatoriul administrat şi la modalitatea în care în apel s-a procedat la evaluarea acestuia.

Or, instanţa de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.

În ceea ce priveşte criticile care se subsumează motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte, apreciază că, raţionamentul expus de instanţa de apel este corect în conformitate cu argumentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Astfel, deşi în speţă, reclamanta pretinde că s-ar fi impus ca instanţele de fond să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât dovada prejudiciului moral pe care l-a pretins în cauză ar rezulta din însăşi dovedirea săvârşirii faptei de către pârâtă, aceste argumente nu pot fi validate:

În acest sens, se reţine că, într-adevăr, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speţă, în jurisprudenţa naţională şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simplă fiind la rândul său un mijloc de probă, soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct.

Rezultă că, de principiu, instanţa poate deduce producerea prejudiciului moral din existenţa faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită.

În speţă, recurenta ignorând ansamblul considerentelor deciziei recurate- care relevă faptul că instanţa de apel nu a omis potenţialul generic ofensator al expresiilor uzitate de pârâtă din cuprinsul postărilor pe pagina sa de socializare, ci, a constatat, în esenţă, raportat la starea de fapt a cauzei, că aceste expresii nu au avut, în cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputaţia reclamantei de o manieră care să facă necesară intervenţia instanţei şi sancţionarea conduitei pârâtei - şi redând în mod trunchiat raţionamentul expus de către instanţa de apel - care a conchis, raportat la circumstanţele anterior reliefate, că reclamanta nu a probat prejudiciul invocat a se fi produs prin fapta imputată pârâtei - pretinde incidenţa unei ipoteze de nelegalitate a hotărârii recurate ca urmare a faptului că s-ar fi reţinut eronat prin decizia criticată în recurs că, în acest caz era necesară administrarea unui probatoriu direct al prejudiciului moral pretins.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată însă că, raportat la circumstanţele particulare ale pricinii, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că, pentru sancţionarea pârâtei, nu era suficientă aplicarea prezumţiei simple întemeiată pe dovedirea săvârşirii faptei imputate pârâtei, ci se impunea a se stabili nu numai contextul în care s-au desfăşurat faptele, dar şi a se verifica dacă imaginea şi percepţia terţelor persoane în privinţa reputaţiei reclamantei s-a schimbat semnificativ ulterior afirmaţiilor pârâtei, în raport de perioada anterioară, în care starea conflictuală a fost, de asemenea, prezentă şi adusă în atenţia unor persoane străine cercului privat al părţilor litigante.

Astfel, preocuparea instanţei de apel de a stabili dacă conduita pârâtei s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, cu consecinţa încălcării art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv din perspectiva echilibrului care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă de CEDO nu face decât să evidenţieze că raţionamentul expus prin hotărârea recurată este conform jurisprudenţei CEDO care a statuat asupra elementelor esenţiale care trebuie avute în vedere în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, anterior reliefate.

În consecinţă, este judicioasă aprecierea instanţei de apel în sensul că răspunderea civilă delictuală a pârâtei, care reprezintă o ingerinţă în dreptul garantat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi antrenată în contextul în care reclamanta a incitat o atare conduită, iar faptele imputate se înscriu în coordonatele specifice comportamentului pe care însăşi titulara acţiunii de faţă a înţeles să îl adopte în relaţia cu pârâta şi care, potrivit situaţiei de fapt, pe care se grefează controlul de nelegalitate în recurs, conturase deja imaginea ambelor părţi în spaţiul public şi un anumit mod de percepţie a acestora din partea celorlalţi membrii ai comunităţilor în care locuiesc, respectiv îşi desfăşoară activitatea părţile.

Totodată, contrar argumentelor din recurs, Înalta Curte apreciază că analiza realizată în speţă, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, nu face decât să evidenţieze preocuparea reală a instanţelor de fond de a stabili în mod complet şi echidistant starea de fapt a cauzei.

O atare analiză este conformă jurisprudenţei CEDO care, contrar celor afirmate în recurs, a constatat încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil şi a art. 13 din Convenţie, raportându-se la circumstanţele concrete ale pricinilor analizate, în care părţile din acele pricini au fost private disproporţionat şi nerezonabil de posibilitatea de a proba prejudiciul moral, prin impunerea unei probaţiuni la care nu aveau acces, iar nu în considerarea unei aprecieri generice a existenţei unei încălcări de această natură, ori de câte ori, reclamantului i se pretinde dovedirea gravităţii prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate între faptele imputate şi prejudiciul pretins.

De altfel, sub acest ultim aspect, Înalta Curte apreciază că, în selectarea jurisprudenţei CEDO, importanţă prezintă nu doar similitudinile existente din perspectiva situaţiei de fapt, cât mai ales raţionamentul instanţei de contencios european sub aspectul ipotezelor în raport de care se analizează ingerinţa în drepturile garantate de Convenţie, faţă de scopul legitim urmărit.

Tot astfel, invocarea de către recurentă a unor probleme de sănătate de natură psihică, în contextul în care, starea de fapt stabilită în cauză, atestă neechivoc diagnosticarea unei atare afecţiuni cu mult timp anterior săvârşirii faptei imputate pârâtei, dar şi faptul că reclamanta a necesitat şi anterior tratament de specialitate (durata în timp şi consecinţele acestora fiind prezentate, de altfel, pe larg chiar de către reclamantă), nu este de natură a justifica validarea criticii prin care se impută instanţei de apel o apreciere eronată în privinţa întrunirii cumulative a cerinţelor răspunderii civile delictuale.

De altfel, trebuie observat că nici chiar reclamanta nu a pretins că o atare afectare ar fi fost cauzată exclusiv de către fapta prezentă a pârâtei, ci arată, inclusiv în recurs, că aceasta este în directă legătură atât cu alte incidente intervenite între părţi, aspecte rezultate şi din hotărârile judecătoreşti anexate în recurs, dar şi cu infidelitatea soţului acesteia şi acţiunile acestuia, care, în opinia sa, a intenţionat să o discrediteze.

Or, aceste argumente nu fac decât să evidenţieze lipsa de temei a susţinerilor recurentei vizând caracterul esenţial al expertizei la care face trimitere în recurs.

În consecinţă, nu se poate imputa instanţei de apel faptul că s-a raportat în determinarea legăturii de cauzalitate dintre fapta imputată pârâtei şi susţinerile reclamantei relative la prejudiciul moral înregistrat atât la actele medicale anexate la dosar, cât şi la depoziţiile martorilor audiaţi, la propunerea părţilor, respectiv că, în activitatea de apreciere şi evaluare a probatoriului nu a ignorat succesiunea de evenimente rezultată din aceste probe, la a căror producere a constatat că a contribuit deopotrivă, reclamanta, dar şi terţe persoane, pentru a determina dacă această faptă, în mod singular are natura unei cauze necesare în producerea rezultatului prejudiciabil pretins.

Totodată, luând în considerare paradigma controlului Curţii Europene în această materie, era necesar ca analiza realizată de instanţele de fond în cauză să releve măsura în care ingerinţa în dreptul la liberă exprimare a pârâtei, ce se solicită a fi dispusă în speţă, poate fi apreciată ca urmărind un scop legitim; respectiv că este necesară într-o societate democratică şi îndeplineşte condiţia proporţionalităţii.

Or, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, anterior reliefate, chiar acceptând că acţiunea pârâtei a fost de natură a întreţine un disconfort psihic în persoana reclamantei, de vreme ce temeiul originar al acestei conduite îl constituie comportamentul culpabil şi de durată al ambelor părţi, (aşadar inclusiv a celei care cere protecţie şi daune) conduită care, în cauză, nu a fost conformă normelor şi uzanţelor impuse de preceptele de morală, bunei desfăşurări a relaţiilor interumane, concluzia instanţei devolutive în sensul că fapta dedusă judecăţii nu impune cu necesitate sancţionarea pârâtei, prin obligarea acesteia la plata unor despăgubiri morale, este corectă.

Astfel, dat fiind că dreptul fundamental la viaţă privată pretins a fi protejat în cauză, s-a dovedit a fi fost afectat, în mod substanţial, anterior săvârşirii faptei imputate pârâtei, inclusiv prin acţiunea culpabilă a titularului său, obligarea pârâtei la despăgubiri ar echivala cu o ingerinţă disproporţionată, care nu corespunde, în cazul concret unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale la care face trimitere art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel care a examinat fapta imputată pârâtei prin prisma dreptului la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenţia europeană, şi a verificat dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale (şi care reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare), vizează un scop legitim, iar aplicarea lor poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică, a realizat în cauză o aplicare judicioasă a normelor legale incidente şi jurisprudenţei CEDO anterior prezentate, în speţă nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Este, totodată, nefondată critica din recurs, care se impune a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. vizând greşita soluţionare a motivului de apel prin care s-a invocat nulitatea sentinţei civile apelate, raportat la împrejurarea că aceasta poartă denumirea de decizie, iar nu de sentinţă, aşa cum s-ar fi impus, potrivit art. 424 alin. (2) din C. proc. civ.

În acest sens, în mod judicios a constatat instanţa de apel că, raportat la minuta care consemnează soluţia pronunţată de tribunal, cauza de nulitate invocată de recurentă reprezintă, în realitate, o simplă eroare materială produsă la momentul redactării hotărârii, care, potrivit C. proc. civ. poate fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute de art. 442 din C. proc. civ.

Cum pentru îndreptarea erorilor materiale recurenta are la îndemână doar această procedură specială, iar nu calea de atac a apelului, critica cu acest obiect a fost în mod judicios apreciată ca fiind nefondată.

Cum toate aceste argumente relevă culpa procesuală a recurentei reclamante, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., nu poate fi validată nici susţinerea acesteia vizând faptul că s-ar fi impus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată avansate în legătură cu cauza.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile recurentei reclamante, astfel că va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 403/2018 din data de 18 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 februarie 2020.

GGC - LM