Nationalized Property Restitution: Inadmissibility of Common-Law Vindication Over Special Reparation Law 10/2001

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ. constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 16.01.2018, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale Bucureşti şi Municipiul Timişoara, a solicitat instanţei următoarele: să constate că imobilului descris în CF nr. x Chişoda de sub A I 1-3 nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 176 din 1948 şi a Decretului nr. 266 din 1948; să constate nulitatea absolută a înscrierilor din CF nr. x Chişoda de sub B 14; să dispună rectificarea înscrierii din CF nr. x Chişoda de sub B14; B17.

La data de 2 februarie 2018, reclamanta A. a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată este, în principal, o acţiune în constatare, conform art. 35 C. proc. civ., ceea ce presupune a se constata dacă Statul Român are sau nu drept de proprietate asupra imobilului obiect material al cauzei, şi accesoriu, o cerere de rectificare de carte funciară potrivit art. 907 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1092 din 11 iulie 2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale Bucureşti şi Municipiul Timişoara, ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A..

Prin Decizia nr. 195 din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 1092 din 11 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/2018.

4. Cererea de recurs şi apărările formulate în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis a analiza motivele sale de apel, prezentate sistematizat, rezumându-se la excepţia de inadmisibilitate, generată de aplicarea principiului "specialia generalibus derogant". Din această perspectivă, decizia recurată este nemotivată.

Astfel, nu se face nicio referire la critica privind faptul că instanţa de fond a precizat, în considerente, că admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii Ministerul Educaţiei Naţionale şi Primarul municipiului Timişoara, deşi derularea cercetării judecătoreşti şi susţinerile, prin notele scrise ale pârâţilor, nu relevă aşa ceva.

Recurenta a susţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de Ministerul Educaţiei Naţionale, aşa cum aceasta a fost motivată, este nefondată, şi a vizat inadmisibilitatea acţiunii de rectificare de carte funciară, ignorând existenţa acţiunii în constatare.

Or, recurenta susţine că a subliniat atât la fond, cât şi în calea de atac, că cererea dedusă judecaţii este, în principal, o acţiune în constatare, având subsecventă cererea de rectificare de carte funciară.

Corelat acestei critici, a arătat că nu art. 908 C. civ., invocat de Ministerul Educaţiei Naţionale, este textul normativ aplicabil în prezenta cauză, ci pârâtul ar fi trebuit să se refere, eventual, la dispoziţiile art. 36 şi urm. din Decretul Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, în vigoare la momentul efectuării înscrierilor, aceasta fiind norma aplicabilă, potrivit legii de aplicare a dispoziţiilor noului C. civ. (tempus regit actum). Or, asupra acestui aspect instanţa de apel nu s-a pronunţat, iar instanţa de fond nu l-a pus nici măcar în discuţie.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara a constituit unul din motivele prezentate instanţei de apel asupra căruia aceasta a omis să se pronunţe.

Astfel, deşi a arătat că, potrivit principiului disponibilităţii, în prezenta cauză, calitate procesual pasivă are Municipiul Timişoara, având în considerare atât obiectul cererii de chemare în judecată, dar şi calitatea acestuia de continuator al titularului dreptului de administrare, notat la poz. 17 din cartea funciară x Chişoda, notele de şedinţă sunt semnate de către Primarul Municipiului Timişoara, în nume propriu, şi nu în calitate de reprezentant al municipiului Timişoara, potrivit legii. Recurenta a apreciat că Primarul municipiului Timişoara nu are calitate procesual pasivă, nu a fost conceptat în cauză, astfel că apărările formulate nu ar fi trebuit să fie luate în considerare de către instanţă.

Mai mult, s-a subliniat că instanţa de fond a admis o excepţie pe care nu a invocat-o nicio parte care ar fi avut calitatea să o invoce, neinvocată din oficiu de către instanţă şi care nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Recurenta a apreciat că argumentul, conform căruia "prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei, chiar reclamanta a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi prin întâmpinare, prezentând argumentele sale pentru aceasta soluţie" este străin de natura cauzei, întrucât apărările sale, formulate şi prin concluziile scrise la care face referire instanţa de control judiciar, vizau inadmisibilitatea acţiunii de rectificare de carte funciară, aşa cum a fost invocată această excepţie de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale.

Un alt argument străin de natura cauzei îl constituie şi referirea din considerentele deciziei recurate, potrivit căreia:

"referindu-se la prioritatea Convenţiei, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 6 paragraful 1, întrucât, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, i s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi Protocolul 1 al Convenţiei". Prin cererea de apel a subliniat că referirile instanţei de fond la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu trimitere la aplicarea normei speciale faţă de norma generală, nu sunt incidente în cauză, subliniind însă că este o contradicţie în termeni afirmaţia că "Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea de drept comun, având drept finalitate restituirea imobilului, dar nu şi accesul la un proces echitabil.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a apreciat ca fiind eronat considerentul potrivit căruia prezenta cerere "are natura unei acţiuni în realizarea dreptului".

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", or, reclamanta a solicitat prin cererea introductivă "să se constate că imobilului înscris în Cartea funciară x Chişoda de sub A I 1-3 nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 176 din 1948 şi a Decretului nr. 266 din 1948", în perimetrul juridic dat de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

Astfel, în ipoteza juridică prezentată de reclamantă, nu se pune în discuţie existenţa dreptului acesteia asupra imobilului, ci existenţa dreptului Statului Român asupra imobilului în temeiul înscris în cartea funciară. În acest context, nu există posibilitatea realizării dreptului, astfel încât să se dea eficienţă excepţiei inadmisibilităţii cererii.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de control judiciar au concluzionat că, prin acest demers juridic, se tinde la o revendicare ce ar fi trebuit să facă obiectul Legii nr. 10/2001, deşi cererea reclamantei se referea strict la corectarea unei situaţii de carte funciară, în condiţiile în care înscrierea făcută este în total dezacord cu situaţia juridică a imobilului, aşa cum era aceasta reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare. Această acţiune este o acţiune în constatare, în principal, cu consecinţa rectificării de carte funciară, ca urmare a unei înscrieri incorecte, afectată de nulitate absolută.

Astfel, recurenta nu a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului, neexistând un asemenea petit în cererea de chemare în judecată, iar o asemenea calificare a celor formulate nu poate fi primită, fiind contrară principiului disponibilităţii.

Este greşit şi considerentul instanţei, potrivit căruia acest demers "ar crea posibilitatea pentru reclamantă de a obţine, în afara cadrului legal, satisfacerea pretenţiilor sale legate de restituirea imobilului ce cade sub incidenţa Legii speciale nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta nu a solicitat/nu a revendicat imobilul înscris în cartea funciară x Chişoda. Existenţa unei eventuale posibilităţi de revendicare ulterioară, prin alte demersuri legale, nu poate fi de natură a menţine o notaţie rezultată din aplicarea greşită a unor norme juridice, în afara cadrului legal.

În această cauză nu este aplicabilă nicio lege specială, prin a cărei acţiune să fie paralizat apelul la legea comună, astfel că forţarea incidenţei acestei excepţii este de natură a bloca accesul la justiţie, la un proces echitabil.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, intimatul a arătat că solicitarea reclamantei de a se constata inaplicabilitatea Decretului nr. 176/1948 şi a Decretului nr. 266/1948, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a înscrierilor în cartea funciară şi rectificarea înscrierilor în CF x Chişoda, B14 şi B17, cu reîntoarcerea imobilului în patrimoniul antecesorului său, constituie de fapt o acţiune în realizarea dreptului, situaţie inadmisibilă în condiţiile în care dreptul comun în materie a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanţial, cât şi reglementarea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, în cazul sesizării instanţei.

Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate asupra bunurilor descrise în cartea funciară a cărei rectificare o solicită.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 27 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 195 din 22 august 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 5 februarie 2020, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 C. proc. civ.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Limitele obiective ale judecării cauzei, astfel cum au fost fixate prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, au dedus analizei instanţelor o cerere având ca obiect constatarea inaplicabilităţii Decretului nr. 176 din 1948 şi a Decretului nr. 266 din 1948, în ceea ce priveşte imobilul înscris în CF nr. x Chişoda de sub A I 1-3, precum şi constatarea nulităţii absolute a înscrierilor din CF nr. x Chişoda de sub B 14, cu consecinţa rectificării înscrierii din CF nr. x Chişoda de sub B14; B17 şi reîntoarcerii imobilului în patrimoniul antecesorului reclamantei.

Prima instanţă a calificat natura juridică a acestei acţiuni ca fiind aceea a unei acţiuni în realizarea dreptului, considerând că reclamanta A. tinde, în realitate, la restituirea imobilului trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul prevederilor Decretului nr. 176 din 1948 şi a Decretului nr. 266/1948, calificare ce a fost însuşită de instanţa de apel.

În considerarea acestei calificări, precum şi a domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, instanţele fondului au respins acţiunea dedusă judecăţii, ca inadmisibilă, apreciind că soluţionarea unei cereri de constatare a nevalabilităţii titlului statului, cu consecinţa reîntoarcerii imobilului în patrimoniul fostului proprietar, ar crea posibilitatea pentru reclamantă de a obţine, "în afara cadrului legal stabilit prin legea specială", satisfacerea pretenţiilor sale legate de restituirea imobilului ce cade sub incidenţa Legii speciale nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., prin care se invocă, în esenţă, nerespectarea principiului disponibilităţii instituit prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea faptului că instanţele fondului ar fi dat o calificare greşită acţiunii deduse judecăţii, în sensul că ar fi învestite cu o veritabilă acţiune în realizarea dreptului, deşi reclamanta nu a revendicat imobilul în litigiu şi nu a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra acestuia, ci a formulat o acţiune în constatarea faptului că imobilului înscris în cartea funciară x Chişoda nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 176 din 1948 şi a Decretului nr. 266 din 1948, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, căreia nu îi poate fi opusă excepţia inadmisibilităţii, precum şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis a analiza motivele sale de apel, prezentate sistematizat, rezumându-se la excepţia de inadmisibilitate, generată de aplicarea principiului specialia generalibus derogant, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Sub un prim aspect, instanţa de recurs reţine că, în virtutea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ. care statuează că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, instanţele fondului, ca expresie a rolului lor activ, au obligaţia, iar nu facultatea, de a da cererilor cu care sunt învestite calificarea juridică corectă, în funcţie de conţinutul lor şi scopul urmărit de cei care le formulează.

În acelaşi sens, este necesar să se sublinieze că, şi în ipoteza în care reclamanta A. s-a prevalat de un anumit temei juridic pentru cererea cu care a învestit instanţa (art. 35 C. proc. civ. corelat cu art. 907 C. civ.), temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.

În acest context procesual, trebuie reţinut că, deşi recurenta invocă faptul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată de către intimatul Ministerul Educaţiei Naţionale Bucureşti, dintr-o altă perspectivă, a neîndeplinirii condiţiilor art. 908 C. civ., iar nu a raportului lege generală - lege specială, aceasta ignoră apărarea acestui intimat care a afirmat că acţiunea promovată în cauză reprezintă în fapt o acţiune în realizarea dreptului, şi nicidecum o cerere de rectificare a cărţii funciare, acţiune ce nu poate fi primită în condiţiile dreptului comun.

Tot astfel, se ignoră circumstanţa procesuală a invocării excepţiei inadmisibilităţii din perspectiva principiului specialia generalibus derogant de către Primarul Municipiului Timişoara şi faptul că prima instanţă a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor, la termenul din 19 iunie 2018, toate excepţiile invocate prin întâmpinările depuse la dosar, deci inclusiv a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, încercându-se a se promova teza potrivit căreia această entitate nu avea calitate procesuală pasivă şi nu putea formula excepţii procesuale, prin înscrisul intitulat note scrise, ci singura entitate care ar fi putut invoca excepţia era pârâtul Municipiul Timişoara, prin întâmpinarea depusă în termen.

Această teză nu poate fi primită, pentru că, pe de o parte, Municipiul Timişoara, ca titular al patrimoniului imobiliar, este reprezentat în justiţie de către primar, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data soluţionării fondului şi apelului, abrogată în prezent prin O.U.G. nr. 57/2019 privind codul administrativ, care reia, în art. 109, aceeaşi reglementare (Reprezentarea în justiţie a unităţilor administrativ-teritoriale se asigură de către primar sau preşedintele consiliului judeţean. Primarul sau preşedintele consiliului judeţean stă în judecată, în calitate de reprezentant legal al unităţii administrativ-teritoriale, pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale acesteia, şi nu în nume personal.), iar pe de altă parte, reclamanta nu a invocat această apărare în faţa instanţei de fond şi nu s-a opus discutării excepţiei inadmisibilităţii la momentul dezbaterii pe fond a cauzei, astfel încât această critică nu poate fi formulată direct în căile de atac.

Mai mult, pentru argumentele expuse supra şi pentru cele care vor urma, chiar dacă părţile nu ar fi invocat inadmisibilitatea acţiunii, aceasta s-ar fi impus a fi discutată, desigur cu respectarea garanţiilor procesuale ale dreptului la apărare şi contradictorialităţii, prin punerea sa în dezbaterea părţilor de către instanţă, din oficiu.

Astfel, existenţa principiului specialia generalibus derogant, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept. Tot astfel, nici instanţelor nu le este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Or, promovând cererea de chemare în judecată, în forma şi modalitatea cu care instanţele au fost învestite, reclamanta urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil. Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care recurenta s-a întemeiat, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantei este exclusă, pe temeiul priorităţii legii speciale, astfel cum statuează expres şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Acesta fiind cadrul procesual fixat în cauză, recurenta reclamantă nu reuşeşte să explice, în ipoteza dedusă judecăţii, care ar fi fost interesul său procesual, ce s-ar fi impus a fi protejat juridic prin realizarea lui în instanţă, de a se constata inexistenţa aplicabilităţii prevederilor Decretului nr. 176/1948 şi a Decretului nr. 266/1948 imobilului în litigiu, dacă nu ar fi urmărit restituirea acestui imobil în patrimoniul său. Or, astfel cum s-a arătat deja, pentru a fi posibil acest fapt, recurenta ar fi trebuit să uzeze de dispoziţiile legii speciale de reparaţie instituite tocmai în acest scop, şi nu de o cerere pe care o califică "în constatare", eludând dispoziţiile legii speciale.

În acest context, critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanţele fondului nu au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile dreptului comun şi pe cele ale legii speciale, ci, dimpotrivă, au aplicat în cauză principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, reţinând că reclamanta nu a parcurs procedura administrativă, instituită de o lege specială de reparaţie, sub incidenţa căreia intra inclusiv imobilul în litigiu situat în Timişoara, str. x, înscris în C.F. nr. x, Chişoda, ce reprezintă "casă, curte şi cămin cultural."

În acelaşi sens, existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum pretinde reclamanta, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, în cauză, nimic nu se opunea ca recurenta reclamantă să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, dacă formula notificare în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară (din perspectiva Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), după caz, atât dreptul de proprietate şi întinderea lui, cât şi calitatea sa de moştenitor legal al proprietarului deposedat de stat.

Această statuare - privind neîncălcarea art. 6 al Convenţiei - a fost realizată de Curtea Europeană în cauza Gladkvist şi Bucur împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu au adus atingere acestui drept (par. 22, 24, 25).

În fine, prin respingerea acţiunii ce are drept cauză juridică restituirea imobilului în litigiu, îndreptată împotriva statului, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).

În consecinţă, la data introducerii prezentei cereri, reclamanta era doar solicitantă a restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), iar nu titulară a acestui bun, întrucât dreptul său de proprietate nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne şi nu exista o dispoziţie de restituire a bunului imobil, în sensul hotărârii pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv protejarea dreptului său de proprietate, pe care nu îl are în patrimoniul său şi cu privire la care nu a făcut demersurile adecvate, potrivit legii speciale.

În acest context, examinând considerentele deciziei recurate, din perspectiva criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, contrar alegaţiilor recurentei, că aceasta respectă exigenţele procesului echitabil, sub aspectul motivării sale, instanţa de apel enunţând, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană, argumentele de fapt şi de drept, ce formează premisele raţionamentului juridic şi care au dus la deznodământul judiciar în cauză, răspunzând motivelor de apel formulate reclamantă într-o modalitate adecvată cauzei cu care a fost învestită şi enunţând argumentele esenţiale pentru care a considerat că soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică.

În acest sens, se poate constata că motivarea instanţei de apel nu este una contradictorie sau străină de natura cauzei, ci întemeiază soluţia pronunţată, în funcţie de circumstanţele particulare ale cauzei şi de apărările formulate de părţile litigante, în paradigma acţiunilor de drept comun introduse după apariţia Legii nr. 10/2001, cu valorificarea raţionamentelor expuse de instanţa de contencios european a drepturilor omului în jurisprudenţa sa relevantă în această materie, instanţa de recurs nedecelând niciun motiv nelegalitate pentru care soluţia pronunţată de această instanţă ar trebui reformată.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 195 din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 195 din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 februarie 2020.

GGC - LM