Recourse dismissed, upholding state liability for moral damages due to inadequate detention conditions

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. x/2017 la data de 28 februarie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale şi a sumei de 200.000 RON reprezentând daune materiale.

Prin întâmpinarea formulată la data de 28 iunie 2017, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi, pe cale de excepţie, a invocat necompetenţa materială a Judecătoriei Braşov, având în vedere valoarea obiectului cererii, care depăşeşte suma de 200.000 RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 9610 din 6 octombrie 2017 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Braşov, invocată de către pârât şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Braşov.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 11/S din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie, Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1.000 RON cu titlu de despăgubiri morale.

A respins celelalte pretenţii ale reclamantului.

A admis cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pe partea chemată în garanţie să plătească pârâtului suma de 1.000 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 1901/Ap din data de 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de apel formulată de apelantul pârât Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei primei instanţe.

Au fost admise apelurile declarate de apelantul reclamant A. şi de chemata în garanţie Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 7.000 RON, reprezentând despăgubiri civile - daune morale, aferente perioadei 22 ianuarie 2010 - 24 iulie 2012.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin AJFP Braşov în contradictoriu cu chemata în garanţie Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.

4. Cererea de recurs:

În cererea de recurs formulată de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, au fost formulate următoarele motive:

1. Ca motiv de ordine publică, ce poate fi pus în discuţie în orice fază a judecăţii, invocă încălcarea de către ambele instanţe a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă pentru perioada 22 ianuarie 2010 - 1 octombrie 2011, respectiv ale C. civ. pentru perioada 1 octombrie 2011 - 24 iulie 2012.

Potrivit art. 253 alin. (4) C. civ., persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, iar în aceste cazuri dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

De asemenea, potrivit art. 2526 din C. civ., în cazul prestaţiilor succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă, în vreme ce art. 2528 alin. (1) din acelaşi cod prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Întrucât nu este reglementat vreun termen special de prescripţie extinctivă în acest caz, termenul de prescripţie este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 2517 din C. civ.

Raportat la starea de fapt descrisă de reclamant, acesta a cunoscut atât paguba, ce i-a fost cauzată prin faptul detenţiei şi a regimului la care a fost supus în perioada de detenţie, cât şi pe cel răspunzător de pagubă chiar la momentul încarcerării sale, la data de 22 ianuarie 2010, termenele de prescripţie extinctivă începând să curgă în mod succesiv de la această dată şi până în data de 24 iulie 2012.

Acţiunea trebuia formulată în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de 2501 alin. (1) din C. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 2517 şi art. 2523 din acelaşi act normativ. În mod similar sunt şi dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Or, faţă de faptul că cererea introductivă de instanţă a fost promovată la data de 23 octombrie 2017, termenul de prescripţie a dreptului de a solicita acordarea de daune morale pentru întreaga perioadă cuprinsă între 22 ianuarie 2010 şi 24 iulie 2012 s-a împlinit.

2. Prin respingerea motivului referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice au fost încălcate dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 şi ale art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate - dispoziţii care au fost încălcate şi prin admiterea apelului declarat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Administraţia Naţională a Penitenciarelor este instituţia publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca scop coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa (art. 11 alin. (1) - (5) şi art. 15 din Legea nr. 275/2006).

Potrivit art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi pentru reamenajarea spaţiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.897/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 16 ianuarie 2007.

Având în vedere dispoziţiile legale invocate anterior, rezultă că Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţii în organizarea şi aplicarea regimului de detenţie şi, drept urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., recurentului nu i se justifică prezenţa în cadrul procesului, neexistând o identitate între părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor ar fi subordonată Ministerului Finanţelor Publice, considerentele deciziei fiind chiar contradictorii.

Astfel, pe de o parte, reţine că Administraţia Naţională a Penitenciarelor ar fi subordonată pârâtei, dar, în acelaşi timp reţine că aceeaşi instituţie ar fi, din punct de vedere organizatoric, subordonată Ministerului Justiţiei.

Recurentul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a chemat în garanţie Administraţia Naţională a Penitenciarelor, tocmai pentru considerentul că aceasta nu este subordonată Ministerului Finanţelor Publice, ci Ministerului Justiţiei, astfel că eventuale obligaţii de plată a unor despăgubiri ar trebui să se pună în executare prin bugetul acestui minister.

3. Pe fondul cauzei au fost încălcate dispoziţiile art. 1357 din C. civ., nefiind făcută dovada îndeplinirii cumulative a condiţii legale pentru ca recurentul să fie tras la răspundere - fapta ilicită, existenţa prejudiciului, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Art. 1349 alin. (1) C. civ. prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar alin. (2) prevede că cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, reprezentată de orice acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei urmează a se ţine cont şi de bunele moravuri, în măsura în care acestea sunt încorporate în norme juridice care fac trimitere la morală, precum şi de obiceiul locului.

Starea de detenţie, prin ea însăşi, creează un disconfort fizic şi psihic persoanelor încarcerate, dar acest fapt nu înseamnă săvârşirea vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii acestor persoane.

Prejudiciul, condiţie de angajare a răspunderii civile delictuale, reprezintă consecinţa negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, trebuie să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii sale şi să nu fi fost reparat în prealabil de o terţă persoană fizică sau juridică.

Nu s-a făcut dovada cuantumului daunelor morale, deşi art. 249 C. proc. civ. prevede că cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Faţă de reclamant a fost pronunţată o soluţie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi acesta a beneficiat de reconsiderarea numărului de zile efectiv executate, ceea ce face ca soluţiile instanţelor în prezentul dosar să fie nelegale.

Reclamantul a beneficiat de compensaţii de natură să îi diminueze suferinţele generate de condiţiile din închisoare, iar faţă de timpul scurs de la momentele de referinţă reţinute de către instanţa de apel, despăgubirile ar trebui să se raporteze la efectele acelei perioade de detenţie, resimţite din prezent.

În stabilirea unui prejudiciu moral se iau în considerare criterii ce ţin de persoana şi personalitatea reclamantului, de daunele morale efectiv suferite, de felul în care au fost lezate anumite valori morale în plan socio-profesional, afectiv, în domeniul relaţiilor de familie, sănătate, viaţa privată, iar în cauză trebuia să se ţină cont şi de faptul că reclamantului i s-au oferit satisfacţii de natură să îi compenseze suferinţele.

Echitatea este un concept juridic, înclinând mai mult spre moralitate. Terminologic, ea este tot dreptate, dar nu una statuată, ci venită dintr-o convingere interioară, de aceea apelează mai mult la etică decât la exterioritatea normei juridice. Echitatea este nota de umanitate adusă dreptului, ea este expresia conştiinţei.

Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. Astfel, nu poate fi susţinută ideea unui prejudiciu efectiv şi a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele cauzei, să-i confere un folos material necuvenit.

Chiar dacă în cauza de faţă s-ar accepta încălcarea de către pârâţi a prevederilor legale, instanţele de judecată trebuia să reţină, prin raportare la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptul că însăşi constatarea încălcării dispoziţiilor Convenţiei reprezintă o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Cu toate că a reţinut că acordarea de daune morale trebuie să ţină cont de situaţia concretă şi durata detenţiei, apreciind că despăgubirile morale nu trebuie să fie o sursă de îmbogăţire fără justă cauză, totuşi a apreciat că reclamantului trebuie să i se acorde o despăgubire în sumă de 7.000 RON pentru perioada de detenţie cuprinsă între data de 22 ianuarie 2010 - 24 iulie 2012.

Vinovăţia este acel element al răspunderii civile delictuale care vizează latura subiectivă, atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta sa ori faţă de urmările acestei fapte la momentul la care a săvârşit-o.

În analiza raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu trebuie pornit de la premisa că acesta are un caracter obiectiv, fiind deci necesar să se facă abstracţie de latura subiectivă, adică de reprezentarea mentală de către autorul faptei ilicite a conduitei sale şi a consecinţelor acesteia, iar apoi, din multitudinea factorilor implicaţi, trebuie să se determine faptele umane anterioare prejudiciului care au determinat producerea lui.

În condiţiile în care angajarea răspunderii nu se poate dispune decât dacă sunt îndeplinite cumulativ toate cerinţele legale, cel puţin cele referitoare la prejudiciu şi la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu trebuie dovedite.

În ceea ce priveşte proba îndeplinirii condiţiilor instituite de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că sarcina probei nu îi revenea reclamantului.

Modul de apreciere a probelor este nelegal. Soluţia instanţei de apel se bazează pe supoziţii, deducţii, în sensul că reclamantul a suferit umilinţe în perioada de detenţie, cu toate că, ulterior, reţine faptul că în afara condiţiilor de cazare, acesta nu a suferit din cauza altor fapte săvârşite de către pârâţi.

Prin întâmpinările formulate în cauză, intimaţii au solicitat respingerea recursului, detaliind considerentele pentru care susţin legalitatea deciziei.

5. Încheierea de admitere în principiu:

Prin Încheierea din Camera de consiliu de la 8 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei nr. 1901/Ap din data de 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs:

Examinând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

1. Potrivit art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii (...)."

Obiectul cauzei priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condiţiilor de detenţie incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenţia europeană a Drepturilor şi Libertăţilor individului (Convenţie).

Astfel, reclamantul a invocat producerea unor prejudicii prin condiţiile de detenţie în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii inumane şi degradante, incompatibile cu demnitatea umană, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciilor astfel cauzate.

Din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului român în cauza dedusă judecăţii, în absenţa unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală şi efectivă prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în cauza de faţă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Satului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Potrivit art. 13 din Convenţie,"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a Statului român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi, respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Într-o consistentă jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluţionate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanţiilor oferite de art. 3 din Convenţie - interzicerea torturii şi a tratamentelor grave, inumane ori degradante, ceea ce a condus la concluzia existenţei unei probleme structurale în România în privinţa sistemului penitenciar şi a centrelor de detenţie ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la activarea procedurii pronunţării hotărârii-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României din 25 aprilie 2017.

În sensul celor anterior arătate, sunt de subliniat paragrafele 71, 72 din Hotărârea-pilot Rezmiveş: "71. Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţii democratice [a se vedea, în special, Mocanu şi alţii împotriva României (MC), nr. 10865/09 ş.a., pct. 315; CEDO 2014 (extrase); El-Masri împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO, 2012; Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV; şi Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V]. Într-adevăr, interzicerea torturii, a pedepselor şi a tratamentelor degradante este o valoare ce ţine de civilizaţie şi este strâns legată de respectarea demnităţii umane. Art. 3 nu prevede restricţii, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei, şi nu admite nicio derogare, potrivit art. 15 par. 2, nici măcar în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii.

Curtea reaminteşte că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuşi să le depăşească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea reaminteşte că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului. Curtea reaminteşte în acest context că art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 şi 131, 22 octombrie 2009)."

În consecinţă, Înalta Curte confirmă calitatea procesuală pasivă a Statului român, în nume propriu, în soluţionarea unei cereri de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., înlăturând apărările care deplasau răspunderea către chemata în garanţie.

Totodată, considerentele deciziei sub acest aspect nu sunt contradictorii în sensul reclamat, având în vedere că se reţine, pe de o parte, că Administraţia Naţională a Penitenciarelor (chemată în garanţie) este o instituţie aflată în subordinea Ministerului Justiţiei, iar, pe de altă parte, că aceeaşi instituţie este subordonată recurentului pârât, prin intermediul ministerului de resort.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs privind prescripţia dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că a fost învestită în analiza acestuia omisso medio.

Astfel, potrivit art. 2513 C. civ., prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, iar modul de soluţionare a acestei excepţii nu a fost contestat în apelul formulat de către pârât, în contextul în care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

3. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că instanţele de fond au făcut o corectă şi completă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului român, anume: fapta ilicită, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, cum s-a reţinut în cauză, aceasta este reprezentată de neasigurarea condiţiilor minime de detenţie, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Astfel, s-a constatat caracterul degradant al condiţiilor de detenţie, constând în lipsa căldurii, saltele uzate, celule infestate cu ploşniţe, acces limitat la apă caldă, lipsa spaţiilor suficiente pentru servirea mesei, depozitarea obiectelor personale şi pentru uscarea rufelor, lipsa produselor destinate igienei, lipsa facilităţilor sanitare adecvate, spaţii prea mici pentru activităţile de recreere şi, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală - condiţii de detenţie din Penitenciarul Codlea, ce confirmă caracterul degradant al tratamentului suportat de reclamant în acest penitenciar, unde a fost deţinut, din perspectiva art. 3 din Convenţie.

În susţinerea acestei concluzii s-a făcut trimitere la elementele de referinţă avute în vedere, între care se regăsesc acte ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (Penitenciarul Codlea fiind pe lista penitenciarelor din România, pentru care Curtea Europeană a stabilit că nu îndeplinesc condiţiile de detenţie), jurisprudenţa relevanţă a acestei Curţi şi dispoziţiile naţionale relevante - art. 1 - 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, art. 3 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Faţă de notorietatea constatată în ceea ce priveşte condiţiile de deţinere din cadrul Penitenciarului Codlea, instanţa de apel a mai reţinut în mod corect că nu este necesară dovedirea suplimentară de către apelantul reclamant a condiţiilor de detenţie, pârâtul trebuind să facă dovada remedierii deficienţelor constatate, ulterior individualizării lor de către Curtea Europeană.

Aceasta şi în condiţiile în care a mai constatat, din analiza actelor procedurale întocmite de chemata în garanţie, Agenţia Naţională a Penitenciarelor (întâmpinări depuse în ambele faze şi cerere de apel), că s-a procedat la efectuarea unor îmbunătăţiri la spaţiile de cazare din cadrul Penitenciarului Codlea, însă aceasta începând cu anul 2012, când a început schimbarea saltelelor, până în 2016, ulterior anului 2013, fiind amenajate mai multe camere de deţinere, fiind contractate acţiuni de dezinsecţie cu personal calificat, iar nu propriu din penitenciar şi cu soluţiile din dotare, şi alte asemenea acţiuni.

În acelaşi context, pentru sublinierea persistenţei faptei ilicite imputate recurentului pârât, s-a făcut referire în mod corect şi la un reper temporal ulterior, respectiv Hotărârea pronunţată în cauza Boldijar şi alţii contra României, în care Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 3 pentru perioada în care apelantul reclamant a fost deţinut la Penitenciarul Codlea, începând cu data de 20 februarie 2015 şi în continuare, reţinând că în cadrul unităţii de deţinere menţionate existau condiţii incompatibile cu art. 3 din Convenţie, constând în supraaglomerare, lipsa sau insuficienţa exerciţiilor fizice în aer liber, calitatea slabă a produselor alimentare, lipsa aerului, lipsa produselor destinate igienei sau a accesului la igienă, lipsa căldurii, infestarea celulelor cu insecte/rozătoare.

Vinovăţia sub forma culpei în neluarea măsurilor de asigurare a unor condiţii corespunzătoare de detenţie, sub aspectele descrise mai sus, a fost confirmată în mod corect în cauză, ca rezultând din considerentele care conturează atât calitatea procesual pasivă, cât şi fapta ilicită imputată recurentului pârât, care a persistat deşi a fost avertizat şi sancţionat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de către intimatul reclamant, singurul confirmat de prima instanţă (fără ca soluţia să fie contestată de partea interesată pe calea apelului), de necontestat faţă de condiţiile de detenţie anterior relevate, instanţa de apel a făcut o reapreciere, în contextul în care a reconsiderat şi perioada dedusă judecăţii.

Făcând trimitere la dispoziţiile Legii nr. 169/2017 prin care a fost modificată Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, respectiv art. 551, intitulat Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare, instanţa de apel a reţinut că intimatul reclamant a beneficiat de dispoziţiile acestei legi, înregistrând un număr de 384 zile considerate ca fiind executate.

Ţinând cont de faptul că art. 551 alin. (8) din Legea nr. 169/2017 prevede că "Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012" şi de interpretarea dată prin Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2018 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa de apel a exclus perioada ulterioară datei de 24 iulie 2012, respingând cererea ca neîntemeiată - având în vedere că apelantul reclamant a beneficiat de prevederile legii menţionate, rămânând în discuţie perioada anterioară acestei date.

Astfel, inexistenţa prejudiciului prin obţinerea de măsuri compensatorii nu poate fi reţinută faţă de perioada de timp limitată, potrivit considerentelor anterior redate - 22 ianuarie 2010 - 24 iulie 2012 (avându-se în vedere că intimatul reclamant a fost arestat în data de 23 noiembrie 2009 şi depus la Penitenciarul Codlea în data de 22.01.2010, dată începând cu care acesta a fost deţinut în Penitenciarul Codlea).

Critica referitoare la efectele Hotărârii Boldijar şi alţii contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus obligarea recurentului pârât la plata către intimatul reclamant a sumei de 3.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral, nu poate fi reţinută în condiţiile în care s-a reţinut că a fost vizată perioada în care acesta s-a aflat în detenţie la Penitenciarul Miercurea-Ciuc, 13 februarie 2014 - 20 februarie 2015, respectiv un an şi opt luni, şi la Penitenciarul Codlea, începând cu data de 20 februarie 2015 şi în continuare - ulterior, deci, perioadei avute în vedere de instanţa de apel.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, iar instanţa de apel a făcut referire în acest sens la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, subordonându-le conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Totodată, s-a ţinut cont de faptul că intimatul reclamant a avut acces la activităţile organizate în cadrul penitenciarului Codlea, pe lângă activitatea de plimbare zilnică şi activităţile sportive, acesta fiind înscris în programe educaţionale şi psihologice, care i-au permis să petreacă timp şi în afara camerei de deţinere - aspect considerat a nu fi de natură a înlătura răspunderea civilă a recurentului pârât, relevant însă în stabilirea întinderii prejudiciului afirmat prin cererea de chemare în judecată.

Avându-se în vedere şi faptul că despăgubirile solicitate de reclamant trebuie să constituie o justă despăgubire pentru prejudiciul moral suferit şi, nicidecum, o sursă de îmbogăţire fără justă cauză, instanţa de apel a apreciat că suma de 7.000 RON este suficientă pentru repararea prejudiciului suferit, suma acordată de prima instanţă fiind disproporţionată faţă de situaţia concretă şi durata detenţiei de circa doi ani şi jumătate în Penitenciarul Codlea, în cererea formulată nefiind indicate alte situaţii deosebite în afara condiţiilor generale de cazare.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze, faţă de critica de recurs aferentă, că sentimentele de umilinţă, afectarea demnităţii umane au fost reclamate drept consecinţă a condiţiilor de detenţie, nu a altor fapte.

În stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea le-a avut în vedere şi pe cele acordate intimatului reclamant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, raportat la perioada de detenţie pentru care a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie - caz în care nu s-a considerat suficientă, drept o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, numai constatarea încălcării dispoziţiilor Convenţiei, astfel cum solicită a se proceda în cauză de către recurentul pârât.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriile indicate în susţinerea cererii de recurs, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în faţa instanţei de recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În aprecierea existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumţii, raţionament confirmat de instanţa de recurs, întrucât nerespectarea de către recurentul pârât a obligaţiei de a asigura condiţii decente de detenţie, garantate de lege în respectarea demnităţii umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral intimatului reclamant.

În considerarea argumentelor anterior reţinute, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al cererii de recurs şi să dispună în consecinţă, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei nr. 1901/Ap din data de 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2020.

GGC - LM