Inopposability of donation contract in fraud of state interests: start of one-year limitation period under objective "should have known" standard via mandated enforcement body

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 15.12.2017, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a solicitat să se declare inopozabil faţă de aceasta contractul de donaţie nr. x/18.12.2014, autentificat de către BNI C., pentru partea de proprietate a debitorului bugetar A., contract încheiat între donatorii A. şi D. (soţie) şi donatarul B. în frauda intereselor Statului Român, reprezentat, în speţă, prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor precum şi trecerea imobilelor ce au aparţinut debitorului A. şi care au făcut obiectul contractului de donaţie, în proprietatea acestuia, pentru a se putea continua executarea silită asupra bunurilor deţinute de către debitorul obligaţiei fiscale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin Sentinţa civilă nr. 459 din 30.03.2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea reclamantei, ca prescrisă. A obligat pe reclamantă la plata către pârâtul A. a sumei de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 155 din 10 octombrie 2018, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei şi a obligat apelanta să plătească intimatului pârât A. suma de 2380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că acţiunea este prescrisă, considerând că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală a luat cunoştinţă de încheierea contractului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1564 C. civ.: "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat".

Prin Adresa nr. x/01.11.2017, emisă de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. x/15.11.2017, i s-a adus la cunoştinţă faptul că debitorul bugetar A. şi-a înstrăinat nuda proprietate prin contractul de donaţie nr. x/18.12.2014, autentificat de BNP C., respectiv, la câteva zile de la data pronunţării Sentinţei civile nr. 12879/24.11.2014 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1725/30.09.2015 a Tribunalului Bucureşti, prin care instanţa a admis cererea de întoarcere a executării silite, formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în dosarul de executare nr. 518/2012, aflat pe rolul BEJA E., F. şi G. şi a dispus restituirea sumei de 287.273.80 RON.

La 12.12.2017 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în judecată, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timişoara la 15.12.2017, sub nr. x/2017.

Faţă de cele arătate, recurenta solicită să se constate că acţiunea a fost formulată prin raportare la data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a luat la cunoştinţă, iar de la această dată, respectiv 15.11.2017 şi până la formularea cererii de chemare în judecată, respectiv 15.12.2017, nu a trecut termenul de un an prevăzut de dispoziţiile art. 1564 C. civ.

În ceea ce priveşte obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2380 RON cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi, solicită cenzurarea soluţiei primei instanţe, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporţional cu gradul de dificultate şi munca prestată efectiv de avocat în prezenta cauză.

Arată că, pentru soluţionarea apelului a fost necesar un singur termen de judecată. Pentru a se asigura o echivalenţă între munca prestată şi onorariu, prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instituie o limitare în ceea ce priveşte onorariul de avocat.

În sensul celor expuse, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

5. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 ianuarie 2019 şi repartizat completului de filtru CF x.

Prin rezoluţia din 14 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimaţii A. şi B., care au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 octombrie 2019 completul de judecată a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Deciziei civile nr. 155 din 10 octombrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată a recursului la 30 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima critică, referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 1564 C. civ. şi care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Curtea de apel, soluţionând critica din apel formulată de reclamantă, vizând soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a reţinut că Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara este organul de executare prevăzut de lege (Codul de procedură fiscală) în vederea recuperării creanţei pe care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor o are împotriva intimatului pârât A., ca urmare a pronunţării Sentinţei civile nr. 12879/24.11.2014 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 1725/30.09.2015 a Tribunalului Bucureşti.

Instanţa de apel a mai reţinut că organul fiscal este mandatat prin lege să execute creanţa pe care reclamanta o are împotriva pârâtului A., ceea ce înseamnă că luarea la cunoştinţă a încheierii contractului de donaţie de către organul de executare abilitat de lege pentru executarea creanţei reclamantei determină începerea curgerii termenului de prescripţie de un an prevăzut de art. 1564 C. civ., Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală desfăşurând activitatea de executare silită în beneficiul creditoarei, instituţie publică. Întârzierea aducerii la cunoştinţa reclamantei de către organul de executare mandatat prin lege a împrejurării că pârâţii au încheiat contractul de donaţie, nu are efecte asupra curgerii termenului de prescripţie între creditoare şi debitor, momentul de început al acestui termen fiind data la care Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală a avut cunoştinţă de prejudiciul invocat, care rezultă din actul atacat. La această dată, potrivit celor expuse mai sus, creditoarea reclamantă trebuia să cunoască prejudiciul, conform dispoziţiilor art. 1564 teza a doua C. civ.

În recurs, reclamanta reiterează susţinerea formulată în apel, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de faptul că debitorul bugetar A. şi-a înstrăinat nuda proprietate prin contractul de donaţie nr. x/18.12.2014, făcând referire la prima teză a art. 1564, fără a critica argumentat soluţia instanţei de apel, care se bazează pe teza a doua a articolului menţionat.

Trebuie observat că textul stabileşte două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, anume, un moment subiectiv, constând în data la care titularul acţiunii revocatorii a luat cunoştinţă de prejudiciul ce rezultă din actul atacat, precum şi un moment obiectiv, constând în data la care titularul trebuia să cunoască despre existenţa prejudiciului.

În considerentele instanţei de apel nu se contestă susţinerea recurentei, în sensul că a luat cunoştinţă de încheierea contractului de donaţie ca urmare a informării nr. x/01.11.2017, emisă de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. x/15.11.2017, ci se reţine că, date fiind raporturile juridice existente între cele două autorităţi ale statului, reclamanta ar fi trebuit să cunoască prejudiciul încă de la data la care organul fiscal a luat cunoştinţă de încheierea contractului.

Aceste considerente ale instanţei de apel nu sunt combătute în nici un fel în memoriul de recurs, recurenta reclamantă limitând-se la reluarea aceloraşi afirmaţii, făcute şi în cererea de apel, privitoare la data la care a luat cunoştinţă efectiv de încheierea contractului de donaţie.

Având în vedere că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1564 teza a doua C. civ., pe fondul aprecierii naturii raporturilor existente între cele două instituţii publice, respectiv, recurenta creditoare şi Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală, care este mandatată prin lege să desfăşoare activitatea de executare silită în beneficiul creditoarei, iar aceste constatări nu sunt criticate de către recurentă în memoriul de recurs, Înalta Curte reţine că, raportat la situaţia de fapt stabilită, dispoziţiile legale au fost corect aplicate.

Cea de-a doua critică din recurs vizează cheltuielile de judecată stabilite în sarcina recurentei prin sentinţa primei instanţe, precum şi cheltuielile de judecată la care a fost obligată prin decizia din apel.

În ceea ce priveşte cheltuielile acordate de prima instanţă, critica din apel a fost respinsă cu motivarea că tribunalul a acordat în mod legal şi temeinic întreaga sumă de 2.380 RON, având în vedere complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocatul pârâţilor concretizată în redactarea actelor de procedură, adunarea materialului probator şi reprezentarea în faţa instanţei (apărătorul pârâţilor argumentând atât cele două excepţii soluţionate de prima instanţă, cât şi aspectele privind fondul pricinii, care nu au mai fost, însă, antamate de tribunal, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune).

În recurs, nu se formulează critici de nelegalitate privind modul de soluţionare a acestui motiv de apel, recurenta reclamantă rezumându-se să solicite cenzurarea soluţiei primei instanţe, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a cheltuielilor de judecată, proporţional cu gradul de dificultate şi munca prestată efectiv în prezenta cauză.

Aceeaşi solicitare este formulată de recurentă şi cu referire la suma de 2.380 RON, reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligată către intimatul pârât prin decizia din apel.

Înalta Curte constată că instanţele de fond, exercitându-şi dreptul suveran de apreciere, au stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată în raport de valoarea, complexitatea pricinii şi de activitatea desfăşurată în concret de avocatul pârâţilor, în acord cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Această apreciere scapă cenzurii instanţei de recurs, fiind o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate. În condiţiile în care ambele instanţe de fond s-au raportat în mod corect la criteriile legale şi au realizat o apreciere proprie asupra incidenţei acestora, criticile referitoare la cuantumul concret stabilit exced motivelor legale de casare, întrucât nu constituie critici care privesc greşita aplicare a legii, ci constituie critici care privesc exercitarea dreptului de apreciere de către instanţa de apel. Această apreciere suverană a instanţei de ultim grad de jurisdicţie în fond nu este, însă, supusă controlului instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Deciziei civile nr. 155 din 10 octombrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Deciziei civile nr. 155 din 10 octombrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2020.

GGC - GV