Admissibility of civil restitution for communist-era expropriated assets barred by mandatory administrative preconditions under Law No. 10/2001

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 29 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:

- Să admită cererea în revendicare astfel cum este formulată,

- Să constate că are un bun în sensul prevăzut de art. 1 Protocolul 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului,

- Să oblige pârâţii să îi restituie contravaloarea acţiunilor deţinute la societăţile în cauza al căror patrimoniu a fost preluat abuziv de către Statul Român:

- 11.085 acţiuni deţinute la fosta Societate B. şi C.;

- 11.279 acţiuni deţinute la fosta Societatea D.;

- 11644 acţiuni deţinute la fosta Societate E.;

- 6701 acţiuni deţinute la fosta Societate F.;

- 1900 acţiuni deţinute la fosta Societate G.;

- 1150 acţiuni deţinute la fosta Societate H.;

- 22128 acţiuni deţinute la fosta Societate I.;

- 25011 acţiuni deţinute la fosta Societate J.;

- 14569 acţiuni deţinute la fosta Societate S.A. K. (din care L. 6290 şi M. 8279);

- 11.110 acţiuni deţinute la fosta Societate N. transformată în 1950 în Întreprinderea Transport Bucureşti (ITB) care, în 1990 se transformă în Regia Autonoma de Transport Bucureşti (RATB).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 71 din 23 ianuarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâţi prin întâmpinare, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Curtea de Apel prin Decizia civilă nr. 894A din 30 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. - împotriva Sentinţei civile nr. 71 din 23 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a anulat sentinţa apelată, în parte, şi trimite cauza pentru rejudecare pe fond la aceiaşi instanţă şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurentul-pârât susţine că soluţia instanţa de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare la tribunal pentru soluţionarea cauzei pe fond este greşită. Susţine că acţiunea reclamantei este inadmisibilă în raport de obiectul cererii, în condiţiile în care în speţă sunt aplicabile prevederile legilor speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 care instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării.

Recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că acţiunea este admisibilă, arătând că, în ceea ce priveşte aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de legile speciale, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, prin acestea se instituie posibilitatea beneficiarilor acestor legi de a formula cereri de restituire a bunurilor în natură sau prin echivalent, însă există obligaţia să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent. Mai susţine că recurenta-reclamantă nu se poate prevala de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că nu deţine un bun, o speranţă legitimă pentru formularea unei acţiuni în justiţie şi obţinerea contravalorii acţiunilor. Susţine că prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii nu este încălcat dreptul liberului acces la instanţă, reglementat de art. 21 din Constituţia României, întrucât în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabila obligatorie, doar decizia prin care este soluţionata notificarea emisă în temeiul legilor speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată.

Recurentul-susţine că deşi interpretarea Legii nr. 10/2001 a fost îndelung controversată în practică, problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea acestei legi şi prevederile dreptului comun în materie a fost rezolvată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, în sensul că în concursul dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială, conform principiului "specialia generalibus derogant", iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că acţiunea este admisibilă, având în vedere că reclamanta nu a înţeles sa efectueze demersuri în vederea restituirii bunurilor preluate abuziv, în condiţiile şi în termenele stabilite prin legile reparatorii, sau deşi a iniţiat procedurile stabilite de prevederile legale, acestea nu s-au finalizat cu restituirea bunurilor preluate de către stat, reclamanta neputând invoca existenţa unui drept de proprietate în temeiul unui act juridic încheiat de autorii săi, anterior preluării acestor bunuri.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, pentru Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, pentru lipsa mandatului de reprezentare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Asupra excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în reprezentarea Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român, Înalta Curte reţine că aceasta este neîntemeiată.

Potrivit art. 82 C. proc. civ., când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor.

Instanţa a acordat termen pentru a se depune mandatul de reprezentare dat de Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, iar la data de 10 decembrie 2019 s-a depus la dosarul cauzei acest mandat de reprezentare în instanţă, din data de 9 decembrie 2016, pentru dosar x/2016, dat de Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, fiind respectată astfel cerinţa dovezii reprezentării recurentului.

Potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanţelor reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de justiţie, precum şi în orice alte situaţii în care participă nemijlocit în nume propriu în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

De asemenea, prin art. 223 C. civ., legiuitorul statuează că:

"în raporturile civile în care se prezintă în mod nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Pentru Statul Român, în privinţa capacităţii sale de exerciţiu, a aptitudinii de a încheia acte juridice civile, ea se realizează prin Ministerul Finanţelor Publice atât în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât şi în situaţiile în care legea nu desemnează într-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) în acest scop, ceea ce înseamnă că Ministerul Finanţelor Publice este acela care are vocaţia generală de a reprezenta Statul român în raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participă proprio nomine.

Aşadar, se va respinge excepţia invocată, mandatul de reprezentare din data de 9 decembrie 2016, pentru dosar x/2016, dat de Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti- Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, făcând dovada calităţii de reprezentare a recurentului Statul Român.

Pe fondul recursului, criticile formulate de recurent vizează greşita soluţionare a acţiunii în revendicare, considerată în mod eronat ca admisibilă, critici ce se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi se privesc a fi fondate.

În cauză, reclamanta solicită obligarea pârâţilor la restituirea contravalorii acţiunilor deţinute la societăţile al căror patrimoniu a fost preluat abuziv de către Statul Român. Ea nu a produs dovezi că a făcut demersuri în vederea restituirii bunurilor preluate abuziv, în condiţiile şi în termenele stabilite prin legile reparatorii, sau că, deşi a iniţiat procedurile stabilite de prevederile legale, acestea nu s-au finalizat cu restituirea bunurilor preluate de către stat, neputând invoca existenţa unui drept de proprietate în temeiul unui act juridic încheiat de autorii săi, anterior preluării acestor bunuri.

Legea nr. 10/2001 instituie o procedură specială şi obligatorie de restituire, care nu suprimă dreptul de acces la justiţie, câtă vreme persoanele îndreptăţite pot ataca în justiţie deciziile sau dispoziţiile de respingere a cererilor de restituire, iar instanţa este competentă să examineze în fond această pretenţie.

Procedura administrativă prealabilă reprezintă calea sau modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unităţii deţinătoare, persoanele îndreptăţite pierd dreptul de a solicita în justiţie restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor respective, fiind decăzute din dreptul de proprietate.

Sancţiunea pierderii dreptului de proprietate nu constituie însă o încălcare a principiului garantării proprietăţii private, câtă vreme, potrivit Constituţiei, "conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept, cum este cazul dreptului la acţiunea în revendicare, este impusă de necesitatea de ordin general a clarificării rapide şi definitive a situaţiei juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate este incert ori aflat de multă vreme în litigiu. Privarea persoanelor îndreptăţite de bunurile lor, ca urmare a nerespectării termenelor şi a procedurilor de restituire este, aşadar, o măsură legală care sancţionează, pentru raţiuni de ordine publică, pasivitatea ori neglijenţa foştilor proprietari, fiind, totodată, compatibilă şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Sunt justificate, aşadar, susţinerile recurentului în sensul incidenţei art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmare a aplicării eronate a prevederilor legale incidente de către instanţa de apel, care a considerat prezenta acţiune în revendicare admisibilă.

Prin măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale se instituie posibilitatea beneficiarilor acestor legi de a formula cereri de restituire a bunurilor în natură sau prin echivalent, însă există obligaţia să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.

Apartenenţa bunurilor în categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalităţile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001 este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cum, în speţă, acţiunea în revendicare poartă asupra unor bunuri ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluţionarea ei nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege.

Ca atare, instanţa de apel a ignorat că, în soluţionarea acţiunii dedusă judecăţii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispoziţiile acestui act normativ, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti fiind fondat.

Având în vedere dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., conform cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza instanţei care a pronunţat hotărârea casată, instanţa constată că se impune casarea cu trimitere a cauzei la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 894A din 30 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 894A din 30 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţa de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2020.

GGC - CL