Moral damages quantification: Equity and proportionality principles supersede integral reparation for non-patrimonial injury

Deliberând asupra cauzei de faţă, şi ţinând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii.

Prin cererea înregistrată la data de 20 mai 2016 la Judecătoria Târgu Mureş, sub nr. dosar x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor B. şi SC C. SRL la plata sumei de 150.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral cauzat demnităţii, sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice a reclamantului, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea din data de 20 septembrie 2016, reclamantul a modificat acţiunea în sensul că a solicitat sumele de: 125.000, reprezentând repararea prejudiciului cauzat demnităţii şi 25.000 euro reprezentând repararea prejudiciului cauzat sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice.

Prin Sentinţa civilă nr. 345/23 ianuarie 2017, Judecătoria Târgu Mureş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureş.

După învestirea secţiei civile din cadrul Tribunalului Specializat Mureş, prin Sentinţa nr. 32/05.04.2017, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1000/8 decembrie 2017, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi SC C. SRL, în sensul că a dispus obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a sumelor de: 10.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii), cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat demnităţii şi 8.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii), cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice. De asemenea, a dispus obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 6.980 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii, precum şi împotriva încheierii din 11 mai 2017, au declarat apel pârâţii.

Prin Decizia nr. 504/A din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a admis apelul astfel declarat de pârâţi; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C. SRL. A obligat pârâtul B. la plata către reclamant a următoarelor sume: 1.000 euro, prin echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat demnităţii şi 2.000 euro, prin echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice.

A mai fost obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 655 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost menţinută dispoziţia referitoare la admiterea în parte a acţiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.

A fost respins apelul declarat de pârâţi împotriva încheierii din 11 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Mureş în acelaşi dosar.

A fost obligat intimatul A. la plata în favoarea apelantului B. a sumei de 935,44 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. şi pârâtul B..

1. Prin recursul declarat de recurentul-reclamant A. se susţine în esenţă că:

Soluţia instanţei de apel încalcă prev.art. 1385 alin. (1) C. civ., precum şi principiul reparării integrale a prejudiciului, fiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa a avut în vedere, la stabilirea cuantumului prejudiciului suferit, principiul echităţii, această presupusă echitate nefiind motivată în vreun fel efectiv, instanţa nearătând de ce s-ar impune o soluţie de diminuare a daunelor acordate de către instanţa de fond. Aşa cum rezultă din probele existente la dosar, sumele acordare prin decizia Curţii de Apel Târgu Mureş nu acoperă prejudiciul suferit ca urmare a săvârşirii faptei ilicite, fiind în contradicţie cu prev.art. 1385 alin. (1) C. civ.

Principiul echităţii invocat de instanţă este subsidiar prevederilor legale, atunci când acestea există, având în vedere ordinea stabilită de art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Practic, conform cu prevederile art. 1385 alin. 1 C. civ., stabilirea întinderii prejudiciului suferit ca urmare a angajării răspunderii delictuale nu este lăsată la aprecierea arbitrară a instanţei de judecată, ci trebuie analizată şi stabilită, în concret, pe baza de probe certe, pentru ca prejudiciul să poată fi integral reparat, aspect de care instanţa de apel nu a ţinut cont.

Susţine recurentul că, prin neluarea în considerare a normelor de drept material existente, se aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, precum şi principiului legalităţii procesului civil prevăzut de art. 7 C. proc. civ.

În continuare, recurentul expune situaţia de fapt care a generat litigiul pendinte, făcând referire şi la probele administrate în cadrul procesului.

Precizează că nu corespunde adevărului faptul că pârâţii-apelanţi ar fi fost îndreptăţiţi să intre în posesia sumelor solicitate, acest aspect fiind confirmat de către instanţa de judecată competentă, prin Decizia nr. 353/A pronunţată la data de 09.11.2015 de către Tribunalul Specializat Mureş în Dosarul nr. x/2014, având ca obiect validare poprire. Întreg comportamentul insistent, ameninţător şi denigrator al paraţilor-apelanţi la adresa sa nu poate fi, sub nicio forma, justificat de exercitarea unui drept legal, sumele de bani solicitate de pârâţi fiind eliberare de către D. SA după ce instanţa de judecată competentă a dispus validarea popririi, prin Decizia nr. 353/A pronunţată la data de 09.11.2015 de către Tribunalul Specializat Mureş.

De asemenea, precizează că nici plângerea penală depusa la DNA de către paraţii-apelanţi nu reprezintă exercitarea unui drept conferit de lege, deoarece aceasta prezintă acuzaţii despre care paraţii-apelanţi ştiau sa nu sunt legale şi nici adevărate.

Din punct de vedere juridic, stării de fapt descrise în cererea de recurs consideră recurentul că îi sunt aplicabile prevederile art. 252 C. civ., art. 61 C. civ., precum şi art. 72 C. civ.

Dreptul la reputaţie face parte din drepturile personalităţii, drepturi ce ocupa poziţia centrala în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice.

Dreptului la demnitate îi este proclamată existenţa în art. 72 alin. (1) din C. civ., în timp în alin. (2) al aceluiaşi articol se indică conţinutul acestui drept, ce cuprinde onoarea şi reputaţia unei persoane şi interdicţia de a produce o atingere fără consimţământului titularului sau fără autorizarea prevăzută de art. 75 din C. civ.

În doctrina, se apreciază ca graniţa dintre onoare şi reputaţie este destul de greu de stabilit, ele putând fi considerate doua faţete ale dreptului la demnitate, decât doua elemente distincte care compun acest drept.

Orice atingere adusa demnităţii omului şi implicit, reputaţiei sale, ii expune pe acesta excluderii într-o măsura mai mare sau mai mica din sfera relaţiilor sociale.

În literatura de specialitate, se arata ca sistemul actual de protecţie a drepturilor personalităţii nu s-a detaşat complet de principiile reparării prejudiciului care stau la baza dreptului comun al răspunderii civile delictuale. Astfel, se susţine că sunt incidente în cauza dispoziţiile art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ. şi art. 1381 C. civ., în raport cu care trebuie întrunite condiţiile clasice ale răspunderii civile delictuale, respectiv: o atingere ilicita, o vinovăţie, un prejudiciu, o legătura de cauzalitate intre ele.

Raportând aceste condiţii la prevederile art. 72 alin. (2) din C. civ., apreciază recurentul că din probatoriul administrat rezulta atingerea dreptului la demnitate, cauzata de numitul B. prin faptele şi comportamentul său, astfel cum au fost descrise de recurentul reclamant.

În stabilirea existentei prejudiciului moral trebuie luat în calcul, potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 153 din 27 ianuarie 2016 pronunţata în recurs de secţia I civilă, caracterul şi importanta valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personala a subsemnatului, ţinând cont de mediul social din care fac parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc, aspecte corect sesizate şi încadrate de către instanţa de fond.

2. Prin recursul declarat de recurentul-pârât B. se arată în esenţă că:

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

În mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală, respectiv a art. 1357 şi urm. C. civ., reţinând instanţa de apel în mod nelegal că recurentul-pârât a săvârşit o faptă ilicită şi că există o legătură de cauzalitate între această faptă şi un anumit prejudiciu suferit de reclamant. Practic, reclamantul s-a folosit de propria-i culpă - deoarece el a generat incidentul din incinta D. - pentru a obţine un folos patrimonial Din această perspectivă, soluţia este nelegală căci contravine principiului "Nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Afirmă recurentul pârât că nu a adresat injurii reclamantului, ci şi-a exprimat în mod legitim nemulţumirea faţă de lipsa de promptitudine a angajaţilor băncii, care nu au reuşit să rezolve într-un mod eficient solicitarea sa. Ca beneficiar al serviciilor băncii, domnul B.. era îndreptăţit să exprime critici faţă de modul defectuos în care s-a procedat pentru eliberarea sumelor de bani consemnate temporar la D.. În aceste condiţii, panica pe care a resimţit-o pârâtul, văzând că sunt impedimente în procedura eliberării banilor (într-un cuantum însemnat) este explicabilă şi scuzabilă.

Pe de altă parte, angajaţii băncii - în special reclamantul - nu vor să îşi asume o anumită gafa profesională şi consecinţele acesteia, inclusiv manifestarea nemulţumirii clienţilor prejudiciaţi.

Pentru a stabili săvârşirea faptei ilicite, Curtea a avut în vedere doar declaraţiile celor două martore - angajate ale băncii, dând acestora credibilitate totală şi ignorând alte mijloace de probă. Angajatele subordonate ale reclamantului nu aveau, practic, o altă opţiune decât aceea de a susţine poziţia procesuală a şefului lor. Acestea au fost direct implicate în procedura de restituire a sumelor de bani către dl. B.. şi o declaraţie obiectivă ar fi atras răspunderea profesională a martorelor. Pe lângă aceasta, se adaugă condescendenţa datorată superiorului ierarhic, precum şi o solidaritate profesională care determină o apreciere subiectivă, exagerată şi denaturată a anumitor împrejurări.

Consideră recurentul pârât că nu este legal ca săvârşirea unei fapte ilicite să fie reţinută doar în baza unor probe care sunt afectate de un subiectivism vădit şi inevitabil.

Sub aspectul probării faptei ilicite, se susţine că ar fi fost utilă vizionarea înregistrărilor video din spaţiul respectiv.

În ce priveşte interpretarea dată de Curtea de Apel cu privire la "modificarea personalităţii" reclamantului, se arată că aceasta conduce la o încălcare a principiului conform căruia nimeni nu se poate prevala, în justiţie, de propria culpă pentru a obţine valorificarea unor drepturi. Aprecierea că reclamantul a devenit un om "îngândurat şi retras" nu este relevantă în stabilirea existenţei unui prejudiciului moral şi a vinovăţiei pârâtului. Crearea unor îndoieli, printre colegii reclamantului, cu privire la calităţile sale profesionale, este consecinţa unor măsuri inadecvate luate de domnul A., şi pentru care acesta trebuie să-şi asume consecinţele.

Cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat sănătăţii reclamantului, se arată că a fost efectuată o expertiză medico-legală prin care s-a stabilit că "este posibil ca stresul emoţional să fi avut un rol favorizant" în declanşarea infarctului miocardic. Aşadar, "este posibil", dar nu "este cert" că stresul a avut rol favorizant. Şi sub acest aspect, instanţa de apel a dat o soluţie contrară principiului conform căruia, în materie probatorie, îndoiala profita debitorului.

Opinează recurentul pârât în sensul că, dacă reclamantul ar fi gestionat cererea sa corect şi în timp optim, nici stresul legat de incident nu s-ar fi manifestat.

Se solicită admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii Curţii de apel Târgu Mureş - cu privire la soluţia prin care s-a admis acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva subsemnatului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de apel Târgu Mureş, în vederea completării probatoriului cu înregistrările video din incinta băncii, astfel încât să se pronunţe o hotărâre legală şi temeinică în cauză.

Analizând recursurile în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază util a sublinia că recursul constituie o cale de atac extraordinară în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează nelegalitatea deciziei atacate pe această cale, în acest sens fiind dispoziţiile art. 488 alin. (1) partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora "Casarea unor hotărâri se poate dispune numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)".

De asemenea, relevant pentru determinarea limitelor analizei ce poate fi realizată în cadrul recursului este şi principiul legalităţii căilor de atac, astfel cum acesta îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. care are următorul conţinut "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta (...)"

În lumina exigenţelor stabilite prin normele juridice enunţate, şi ţinând seama de caracterul lor imperativ, nu este posibil a fi analizate de instanţa de recurs critici pe care părţile au înţeles să le formuleze referitor la aspecte de fapt, care nu privesc legalitatea hotărârii pe care au atacat-o cu recurs în recurs, pentru că asemenea critici excedează limitelor dreptului de a exercita şi susţine prezenta cale de atac dedusă judecăţii.

În ce priveşte recursul declarat de reclamantul recurent A., se reţin următoarele:

În speţă, au fost solicitate despăgubiri în cuantum de 150.000 euro pentru repararea unui prejudiciu moral suferit ca urmare a conduitei pretins ilicite adoptată de pârâţi, prejudiciul fiind reprezentat atingeri aduse demnităţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, de atingeri aduse sănătăţii, şi integrităţii fizice şi psihice a reclamantului.

Prin raportare la aceste coordonate ale prejudiciului afirmat de partea reclamantă, se constată că s-a dedus analizei instanţei stabilirea existenţei şi întinderii vătămărilor produse unor drepturi lipsite de conţinut patrimonial, drepturi care se bucură de protecţie legală în considerarea însuşirii lor de a fi valori inerente personalităţii umane.

În condiţiile în care aceste drepturi sunt unele nepatrimoniale, caracterizate astfel chiar prin titulatura dată Titlului V ("Apărarea drepturilor nepatrimoniale") din Cartea I ("Despre persoane") a C. civ. - titlu căruia se subsumează art. 252 prin care este consacrat dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane - este practic imposibilă o cuantificare precisă, matematică a prejudiciilor ce se aduc acestei categorii de drepturi, astfel că în mod obiectiv nu există posibilitatea aplicării principiului reparării integrale a pagubei în cazurile în care se stabileşte existenţa unor daune cu această natură juridică.

De altfel, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat în mod constant că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată. Astfel, stabilirea cuantumului despăgubirii destinate reparării unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare din partea instanţelor, fiind necesar a se avea în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Evaluarea realizată de instanţă trebuie să asigure un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Destinaţia despăgubirii patrimoniale (în forma bănească) pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial este aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, astfel că acest tip de despăgubire constituie o categorie juridică cu caracter special, care trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei.

Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale se degajă principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată - care presupune ca despăgubirile acordate să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat persoana păgubită.

Având în vedere cele expuse, se constată că art. 1385 alin. (1) din C. civ., care prevede că "prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel" este aplicabil în cazurile în care se pune problema reparării unui prejudiciu material, care corespunde vătămărilor aduse unor drepturi patrimoniale ce sunt posibil a fi evaluate economic, însă norma nu îşi poate găsi aplicare în cazul prejudiciilor morale pentru că acestea sunt legate de drepturi nepatrimoniale care, neavând un conţinut economic, în mod obiectiv nu pot fi evaluate matematic.

În consecinţă, se constată că este vădit nefondată susţinerea critică a recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat, în speţă, prevederile art. 1385 alin. (1) C. civ. şi principiul reparării integrale a prejudiciului pretins de acesta prin acţiunea promovată. Raportându-se la principiul echităţii în demersul de stabilire a cuantumului despăgubirilor pe care le-a acordat reclamantului recurent, instanţa de apel a procedat în deplin acord atât cu prevederile art. 1 alin. (1) din C. civ. coroborat cu art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., cât şi cu jurisprudenţa naţională şi cu doctrina consacrate în această materie; totodată instanţa a dat eficienţă unui principiu consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, această din urmă jurisprudenţă (componentă a blocului de convenţionalitate alcătuit din: Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, împreună cu jurisprudenţa organelor sale) constituind un reper obligatoriu a fi luat în considerare în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţie.

În ce priveşte situaţia de fapt pe care recurentul reclamant a înţeles să o evoce pe larg în cadrul motivării recursului, şi referirile făcute la probele pe care le-a administrat, Înalta Curte reţine că o atare expunere nu poate constitui fundamentul controlului judiciar cu privire la legalitatea deciziei recurate dat fiind faptul că ea nu conţine critici de nelegalitate concrete privitoare la judecata realizată prin respectiva hotărâre, ci reprezintă numai o reiterare a perspectivei pe care reclamantul recurent o are asupra situaţiei de fapt dedusă judecăţii şi asupra probelor pe care acesta le-a administrat, cu neobservarea faptului că aceste aspecte au făcut deja obiect de analiză în etapa judecării pricinii în fond şi apel (adică în etapele procesuale în care legea permite a se stabili situaţia de fapt prin prisma susţinerilor tuturor părţilor implicate în proces şi a analizării ansamblului probelor administrate în cadrul procesului). Or, situaţia de fapt ce se impune a fi avută în vedere în cadrul recursului pendinte este cea stabilită de instanţele ierarhic inferioare.

Se cuvine a fi subliniat că instanţa de apel a reţinut existenţa unei fapte ilicite constând în conduita adoptată de pârâtul B. faţă de reclamant, în legătură cu solicitările pârâtului de eliberare a unor sume de bani consemnate la D. SA, precum şi împrejurarea că această conduită a fost culpabilă şi a cauzat un prejudiciu, urmare a acestor constatări fiind stabilită obligaţia pârâtului de a plăti reclamantului daune morale. Măsurile astfel dispuse reflectă fără echivoc faptul că instanţa de apel a dat eficienţă atât dispoziţiilor legale care consacră dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică şi psihică, şi dreptul la demnitate, ca valori intrinseci fiinţei umane şi ocrotite de lege, şi anume reglementărilor înscrise în art. 252 coroborat cu art. 61, art. 72 şi cu art. 75 din C. civ., cât şi normelor juridice care privesc condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi necesitatea reparării prejudiciului în cazul unui asemenea tip de răspundere civilă, adică art. 1349 coroborat cu art. 1357 şi 1381 C. civ.

În acest context procesual, referirile făcute de recurentul reclamant la cuprinsul acestor norme, la importanţa valorilor pe care le ocrotesc, dar şi la opiniile doctrinare exprimate cu privire respectivelor valori, nu sunt de natură a reliefa vreun aspect de nelegalitate a deciziei care face obiectul controlului judiciar în litigiul pendinte, prin hotărârea recurată fiind făcută aplicarea aceloraşi norme la situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită de instanţele de fond.

Reiese din considerentele deciziei recurate că instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ţinând seama de un complex de circumstanţe ale speţei, respectiv de "consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic, şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care acestea au perceput consecinţele vătămării". Alături de aceste criterii, a avut în vedere principiul echităţii şi principiul proporţionalităţii, aceste principii fiind - astfel cum s-a reţinut în precedent - unele cu o semnificativă consacrare jurisprudenţială şi doctrinară, dar şi cu relevanţă în materia reparării prejudiciilor aduse unor drepturi nepatrimoniale.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată ca fiind lipsită de temei susţinerea recurentului reclamant în sensul că, raportat la criticile analizate în precedent, ar fi întrunite cerinţele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ce priveşte recursul declarat de pârâtul recurent, Înalta Curte reţine următoarele:

Susţinerea critică în sensul că decizia atacat a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1357 şi urm. din C. civ. este concretizată de recurent prin argumentul că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că acesta a săvârşit o faţă ilicită şi că există o legătură de cauzalitate între această faptă şi un anumit prejudiciu suferit de reclamant, opinia recurentului pârât fiind în sensul că reclamantul şi-a invocat propria culpă pentru a obţine un folos material.

Raportat la critica astfel susţinută, se constată că aprecierea făcută de instanţa de apel relativ la existenţa unei fapte ilicite a pârâtului recurent este rezultatul judecăţii devolutive care s-a realizat prin prisma motivelor de apel, astfel cum această judecată se impunea a se realiza în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.. În cadrul judecăţii efectuate de instanţa de control judiciar, au fost reevaluate probele, şi situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, urmarea acestei reevaluări fiind constatarea corectitudinii aplicării dispoziţiilor legale relative la răspunderea civilă delictuală.

Având în vedere acest context procesual în care s-a realizat judecata în etapa apelului, Înalta Curte reţine că aplicarea prevederilor art. 1357 şi urm. din C. civ. a constituit temeiul juridic al stabiliri obligaţiei concrete de reparare a prejudiciului, dar numai fiind pus în relaţie cu cadrul factual ce a fost prealabil verificat pe baza criticilor formulate prin cererile de apel, şi a reanalizării în mod corespunzător a materialului probator.

Altfel spus, instanţa de apel nu a constatat existenţa condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale (astfel cum sunt reglementate prin art. 1357 din C. civ.) exclusiv pe baza conţinutului abstract al normei juridice, ci a analizat criticile formulate de părţile apelante şi probele (astfel cum au fost administrate atât la judecata în primă instanţă, cât şi în etapa apelului), stabilind în baza acestora o situaţie de fapt în privinţa căreia a apreciat că îşi găsesc aplicare reglementările la care face referire recurentul.

Argumentul potrivit căruia reclamantul s-a prevalat de propria conduită culpabilă, respectiv de gafe profesionale făcute de acesta şi de alţi angajaţi ai D. SA în relaţia cu clienţii unităţii bancare, este unul care tinde la determina o reevaluare a situaţiei de fapt, respectiv a modului în care instanţele de fond au stabilit că s-au derulat incidentele petrecute între părţi; or, o atare reevaluare nu este posibil a fi realizată în etapa recursului pentru că ea excede analizei de legalitate permise prin art. 488 din C. proc. civ.

În egală măsură, criticile formulate cu privire la forţa probantă a declaraţiilor martorelor care sunt angajate ale unităţii bancare, şi subordonate ierarhic reclamantului, nu pot forma obiect de analiză în recurs, pentru că ele au ca finalitate un demers de reevaluare a acestor probe, reevaluare care nu este compatibilă cu prezenta cale de atac.

Potrivit art. 265 alin. (2) din C. proc. civ. "În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".

Reiese cu evidenţă, din cuprinsul normei procedurale enunţate, că regula este aceea că aprecierea probelor constituie un atribut al instanţelor de fond (cele care judecă în primă instanţă şi în apel), excepţia de la această regulă fiind constituită de cazurile în care legea atribuie unor probe o anumită forţă doveditoare. Or, probele la care recurentul face referire nu sunt unele cărora legea să le fi atribuit o anumită forţă doveditoare, astfel că evaluarea lor se circumscrie regulii menţionate, consecinţa fiind aceea că nu pot forma obiect al unei noi analize (evaluări) în cadrul recursului pendinte.

Se cuvine a fi observat că în faţa instanţe de apel a fost invocat caracterul subiectiv al declaraţiilor de martor date de cele două angajate ale unităţii bancare, iar critica astfel formulată a fost analizată, şi găsită neîntemeiată. Or, cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate susţinerile recurentului pârât în sensul că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare, în speţă, a prevederilor art. 1357 şi urm. din C. civ., situaţie în care nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs (invocat) prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Ţinând seama de constatările din precedent, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 504/A din 22 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - GV