Incompatibility between civil liability for land use and statutory superficies right arising from separate property acquisition

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la 26 ianuarie 2016, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR " SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Galaţi a solicitat, în contradictoriu cu SC A. SA, obligarea pârâtei la plata sumei de 745.404,52 RON cu titlu de contravaloare folosinţă teren proprietate CFR, în suprafaţă de 16.679 mp, pentru perioada 1 decembrie 2012 - 1 decembrie 2015, teren pe care pârâta îl ocupă în Staţia de cale ferată Galaţi Mărfuri.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ.

La 10 martie 2016, pârâta B. SA a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat recunoaşterea dreptului de superficie asupra terenului în suprafaţă de 16.679 mp situat în Galaţi, str. x, pe care este edificată incinta aflată în proprietatea sa, şi obligarea CFR să-i permită exercitarea deplină şi netulburată a acestui drept, deschiderea cărţii funciare a terenului şi înscrierea (intabularea) în aceasta a dreptului de superficie asupra terenului, cu titlu de dobândire în temeiul legii.

Prin Sentinţa nr. 708 din 20 iunie 2017, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, a admis cererea principală formulată de reclamanta CNCF CFR SA în contradictoriu cu pârâta B. SA, având ca obiect pretenţii, a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamantă, a sumei de 745.404.52 RON cu titlu de despăgubiri, a admis, în parte, cererea reconvenţională şi a constatat că pârâta-reclamantă are un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 16679 mp situat în Galaţi, Staţia de cale ferată Galaţi Mărfuri; a obligat-o pe reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 70 567.96 RON reprezentând cheltuieli de judecată după compensare.

Prin Sentinţa nr. 1050/19.10.2017 Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, a admis cererea privind completarea dispozitivului Sentinţei nr. 708/2017 formulată de pârâta-reclamantă SC B. SA; a dispus completarea dispozitivului hotărârii, în sensul că a obligat-o pe reclamanta-pârâtă să permită pârâtei-reclamante exercitarea deplină şi netulburată a dreptului de superficie asupra terenului în suprafaţă de 16 679 mp situat în Galaţi, Staţia de cale ferată Galaţi Mărfuri, a respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere vizând obligarea reclamantei-pârâte la deschiderea cărţii funciare a terenului şi a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând obligarea reclamantei-pârâte la înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie.

Prin Decizia nr. 10/A/29.01.2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei interesului pârâtei-reclamante în formularea cererii reconvenţionale privind constatarea dreptului de superficie, excepţie invocată de apelanta CNCF CFR SA, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta-pârâtă CNCF CFR împotriva încheierii din 17.10.2016, a Sentinţei nr. 708/20.06.2017 şi Sentinţei nr. 1050/19.10.2017 ale Tribunalului Galaţi; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă B. împotriva încheierii din 09.11.2016 pronunţată de Tribunalul Galaţi; a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă împotriva Sentinţei nr. 708/20.06.2017, pe care a schimbat-o, în parte şi, în rejudecare, a respins, ca nefondată, cererea principală în pretenţii civile delictuale formulată de reclamanta-pârâtă CNCF CFR SA; a înlăturat din Sentinţa nr. 708/2017 a Tribunalului Galaţi menţiunile contrare deciziei şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a respins, ca rămas, fără obiect, apelul incident declarat de pârâta-reclamantă împotriva Sentinţei nr. 708/2017; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. SA împotriva Sentinţei nr. 1050/19.10.2017 a Tribunalului Galaţi şi a considerentelor acesteia; a obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 26.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta şi pârâta.

Prin motivele de recurs, circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., Compania Naţională de Căi Ferate Bucureşti CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Galaţi a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- este nelegală respingerea excepţiei lipsei de interes în ceea ce priveşte "acţiunea confesorie" (în exprimarea pârâtei), acţiune ce a condus la soluţia de admitere a cererii privind constatarea acestui drept, contrar prevederilor art. 32 C. proc. civ.

Reiterând susţinerile din apel referitoare la excepţia invocată, recurenta a considerat că argumentaţia curţii de apel s-ar fi susţinut măcar în parte, în măsura în care, anterior procesului, pârâta, urmare a invitaţiilor transmise de CFR legat de negocierea condiţiilor privind închirierea ar fi trimis o solicitare fermă şi explicită pe adresa reclamantei privind recunoaşterea dreptului de superficie şi eventual o propunere de întâlnire în vederea negocierii tarifului de superficie.

Prin rămânerea în pasivitate a pârâtei, în mod culpabil, s-a născut necesitatea promovării acţiunii, putându-se vorbi de o lipsă a culpei B. sau de un interes legitim al acesteia în promovarea acţiunii confesorii doar în măsura în care părţile, la data introducerii acţiunii, s-ar fi aflat în negocieri cu privire la recunoaşterea dreptului de superficie şi la stabilirea unui tarif al acestuia.

A susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi nu a luat în dezbatere în motivarea hotărârii un aspect apreciat de recurentă ca esenţial, şi anume cel legat de scopul real al cererii reconvenţionale, care este, în opinia sa, după cum a arătat şi prin motivele de apel, paralizarea acţiunii principale având ca obiect pretenţii (contravaloare folosinţă teren).

În opinia recurentei, faptul că prin cererea principală a cerut un preţ al folosinţei din trecut (adică a invocat un drept de creanţă) nu reprezintă o tulburare a unui drept real susceptibilă de a deschide calea spre promovarea unei acţiuni confesorii de natura celei deduse judecăţii, cum greşit a concluzionat curtea de apel.

- O altă critică a vizat greşita menţinere a soluţiei primei instanţe cu privire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii promovată de pârâtă pe calea cererii reconvenţionale.

Prin prisma art. 35 C. proc. civ., recurenta a solicitat a se observa că cererea este inadmisibilă, în speţă existând căi legale de realizare a dreptului, potrivit C. civ.

- Hotărârea pronunţată în apel a fost criticată şi pentru aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 1357 şi urm. C. civ., cu privire la temeiurile răspunderii civile delictuale.

A considerat că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze culpa pârâtei nu prin raportare la apărările şi solicitările din cererea reconvenţională, ci prin raportare la perioada anterioară promovării acţiunii, atunci când B. se afla, în mod culpabil, în pasivitate, şi nu-şi cerea recunoscut dreptul de superficie, tocmai pentru a nu recunoaşte că datorează un preţ.

Astfel, în opinia recurentei, fapta ilicită constă în folosirea terenului proprietatea CFR fără a i se procura o contraprestaţie şi fără ca pârâta să iasă din pasivitate în sensul precizat anterior, legătura de cauzalitate fiind evidentă şi rezultând din faptul că B. şi-a desfăşurat activitatea aducătoare de profit pe terenul său.

Referitor la prejudiciu, recurenta a arătat că acesta este cel prezentat prin cererea introductivă de instanţă, acţiunii fiindu-i anexate înscrisuri din care rezultă modalitatea de calcul a sumei solicitate.

- O ultimă critică a vizat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui motiv de apel şi anume cel referitor la o greşită aplicare a legii cu privire la stabilirea cheltuielilor de judecată la fond.

Prin motivele de recurs circumscrise pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., B. SA a criticat dispozitivul şi considerentele deciziei, solicitând casarea, în parte, a acesteia şi înlăturarea/substituirea din considerente a statuărilor privind caracterul oneros al exercitării dreptului de superficie şi admiterea apelului propriu împotriva considerentelor Sentinţelor nr. 708/2017 şi nr. 1050/2017, cu menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii principale. precum şi admiterea apelului propriu împotriva dispozitivului Sentinţei nr. 708/2017, astfel cum a fost completat prin Sentinţa nr. 1050/2017, în sensul schimbării acestor hotărâri şi al admiterii capătului de cerere privind dispunerea înscrierii dreptului de superficie ope legis în cartea funciară.

A considerat că raportat la soluţia şi motivarea instanţei de apel pentru respingerea acţiunii în pretenţii în rejudecarea fondului, argumentele de drept aduse prin considerente cu privire la modalitatea de exercitare a superficiei nu mai par ca fiind necesare, fiind din perspectiva argumentaţiei juridice chiar greşite.

A precizat că interesul său în exercitarea căii de atac derivă din faptul că CFR poate emite pretenţii cu titlu de preţ al dreptului de superficie în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză cât timp prin considerentele deciziei se statuează, opozabil, cu privire la stabilirea modalităţii oneroase a dreptului de superficie.

Criticile referitoare la stabilirea eronată a modalităţii de exercitare a superficiei ca fiind cu titlu oneros, au fost circumscrise pct. 8 şi 6 ale art. 488 C. proc. civ., susţinându-se că argumentele instanţei de apel privind lipsa unei folosinţe gratuite a terenului în perioada comunistă sunt greşite şi contradictorii.

Astfel, recurenta a apreciat că instanţa de apel a pornit de la o premisă eronată, considerând că ceea ce s-a transmis cu titlu gratuit în anul 1976 a fost doar dreptul de administrare directă cu privire la construcţii, sens în care a citat cu titlu de putere de lucru judecat pozitivă Decizia nr. 137/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în egală măsură, raportându-se la perioada comunistă, instanţa de apel, în opinia recurentei, a confundat dreptul de administrare gratuită cu privire la construcţii cu folosinţa gratuită asupra terenului.

Chiar dacă Decretul nr. 409/1955 se referă la dreptul de administrare directă, instanţa de apel aduce o interpretare eronată acestui act normativ, în sensul că, chiar dacă acceptă transmiterea gratuită a dreptului ce administrare cu privire la construcţii de la fosta întreprindere CFR la A., totuşi neagă existenţa, înainte de 1990, a unei folosinţe gratuite cu privire la teren.

În opinia recurentei o atare interpretare ar lăsa Decretul nr. 409/1955 fără aplicabilitate practică.

Prevalându-se de procesul-verbal din 09.06.1976, prin care se precizează expres că se transferă mijloacele fixe şi terenul aferent, recurenta a susţinut că s-a transmis şi folosinţa terenului, ambele cu titlu gratuit.

A mai susţinut că instanţa de apel a încălcat şi art. 6 din Constituţia de la 1965, cât timp imobilele aflate în administrarea întreprinderilor socialiste aveau unic proprietar statul.

Dezvoltând teza expusă, recurenta a opinat că argumentaţia curţii de apel este contrară atât art. 978 C. civ. de la 1864, deoarece lipseşte de efecte juridice procesul-verbal de predare-primire din 09.06.1976, cât şi art. 981 din acelaşi cod.

Suplimentar, în opinia recurentei, argumentaţia curţii de apel este şi contradictorie, în condiţiile în care instanţa a reţinut că în perioada comunistă nu avea rost a se face o transmitere oneroasă a folosinţei bunurilor, cât timp exista forma unică de proprietate de stat.

În continuare, recurenta a susţinut că argumentele instanţei despre lipsa unei convenţii privind folosinţa gratuită a terenului în perioada comunistă sunt date cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 969 alin. (1) şi (2) şi art. 970 alin. (1) şi (2) din vechiul C. civ. cu privire la consfinţirea caracterului gratuit al folosinţei terenului, precum şi străine de natura pricinii.

A considerat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1294 din vechiul C. civ. şi pe cele ale art. 348 şi urm. C. proc. civ., neatribuind niciun efect juridic recunoaşterii, de către CFR, a existenţei dreptului A./A./B. de a folosi terenul atât în perioada comunistă cât şi ulterior până în prezent.

Au fost considerate contrare, cu o amplă motivare, art. 20 din Constituţia republicată şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, argumentele instanţei privind incidenţa cauzei Moculescu împotriva României, prin analogie.

S-a criticat şi greşita statuare cu privire la efectul extinctiv al reorganizării pentru gratuitatea folosinţei terenului, în opinia recurentei, interpretarea primei instanţe încălcând art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi actul de înfiinţare al A., respectiv art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 1039/1950.

Pe de altă parte, raţionamentul a fost apreciat greşit cât timp prin art. 187 din Legea nr. 109/1996, efectul extinctiv al gratuităţii este prevăzut expres în cazul înstrăinării construcţiilor pentru a căror utilizare conform fusese stabilit, în timp ce în speţă nu a intervenit nicio prevedere legală sau convenţională care să înlăture gratuitatea folosinţei terenului stabilită încă din 1976.

Recurenta a prezentat, în continuare, argumentele instanţei de apel privind respingerea caracterului gratuit al superficiei din perspectiva securităţii raporturilor juridice, cât timp nu se aduce atingere proprietăţii asupra construcţiilor şi amplele sale motive pentru care nu poate fi de acord cu acestea, susţinând şi încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1991, ale art. 45 şi art. 44 alin. (1) şi (7) din Constituţie, în vigoare la data privatizării A. SA (noiembrie 1994) şi a preluării participaţiilor de către investitorul austriac C..

A susţinut astfel că statul şi-a asumat constituţional obligaţii în materia specifică investiţiilor străine/directe pe care le-a garantat şi astfel nu poate anula respectivele investiţii prin actele sale.

- Decizia a fost criticată prin prisma art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte respingerea apelului propriu împotriva soluţiei primei instanţe de respingere a petitului cererii reconvenţionale având ca obiect intabularea dreptului de superficie în cartea funciară, apreciindu-se că hotărârile primelor instanţe sunt nelegale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (5) şi 35 alin. (5) ale Legii nr. 7/1996, din al căror conţinut recurenta a dedus că instanţa avea posibilitatea de a dispune înscrierea dreptului şi comunicarea hotărârii ce încorpora o astfel de dispoziţie biroului de carte funciară.

- O ultimă critică a privit diminuarea cuantumului onorariului de avocat, critică, de asemenea, circumscrisă art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât raţionamentul instanţei este fundamentat pe dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pe care recurenta le-a considerat, deşi cuprinse într-o normă de procedură, de drept substanţial.

A precizat că cuantumul onorariului este unul rezonabil şi necesar, atât în raport de valoarea litigiului şi de riscurile implicate, cât şi în raport de volumul activităţii avocaţiale prestate, care nu s-a redus, cum greşit a considerat instanţa de apel, la reluarea unor argumente ci a cuprins critici concrete la hotărârea primei instanţe, precum şi apărări adecvate apelului părţii adverse.

La data de 21.05.2018, ambele părţi au depus la dosar întâmpinări la recursurile formulate, solicitând respingerea acestora ca nefondate şi, de asemenea, au depus răspunsuri la întâmpinări la datele de 11.06.2018 şi 15.06.2018.

La data de 25.10.2018, judecata recursurilor a fost suspendată pe temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile care făcea obiectul dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. La data de 14 martie 2019 cauza a fost repusă pe rol, iar la 3 mai 2019 a fost întocmit raportul asupra recursurilor, comunicat părţilor.

La data de 12 iunie 2019 a fost pronunţată încheierea de admitere în principiu a recursurilor.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

a) Cu referire la recursul declarat de reclamanta-pârâtă C.N.C.F. "C.F.R." - SA, se constată că acesta deduce judecăţii critici nefondate.

- Prin cel dintâi motiv de recurs, a fost criticată pentru nelegalitate soluţia instanţei de apel dată problemei lipsei de interes a pârâtei-reclamante în formularea cererii sale reconvenţionale, afirmându-se de către recurenta-reclamantă că nu a contestat modul în care partea adversă a dobândit proprietatea incintei situată pe terenul în litigiu, nici întinderea şi caracteristicile construcţiei, că nu a invocat un drept de accesiune imobiliară şi, de asemenea, că nici măcar nu a contestat dreptul de folosinţă al pârâtei asupra terenului (SC B. SA desfăşurându-şi activitatea fără nicio tulburare din partea sa), motiv pentru care nu se justifică un interes în promovarea "acţiunii confesorii" deduse judecăţii de aceasta.

Negând ceea ce a reţinut instanţa de apel în considerentele hotărârii sale (despre care afirmă i-a distorsionat afirmaţiile) - anume că ar fi recunoscut pârâtei-reclamante un drept de superficie sau că nu i-ar fi contestat un atare drept - recurenta-reclamantă a mai afirmat că societatea pârâtă ar fi promovat cererea reconvenţională nu pentru a-şi realiza un drept real presupus încălcat, ci cu scopul de a paraliza acţiunea principală având ca obiect pretenţii, respectiv obligarea sa la plata contravalorii folosinţei terenului.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, aceste din urmă precizări ale sale demonstrând neechivoc că este corectă dezlegarea instanţei de apel care a reţinut că interesul pârâtei-reclamante în formularea cererii sale reconvenţionale se justifică prin aceea că, obiectul şi temeiurile juridice ale cererii principale - despăgubiri decurgând din săvârşirea unei fapte ilicite, în condiţiile art. 1357 din C. civ. - demonstrează o negare a temeiului juridic al folosinţei terenului astfel cum a fost afirmată de societatea pârâtă (care a indicat acest temei ca regăsindu-se în dreptul său de superficie asupra terenului, iar nu într-un delict civil)

Justificarea formulării unei acţiuni în recunoaşterea/constatarea dreptului de superficie, cum este cea promovată pe calea cererii reconvenţionale de către pârâta-reclamantă, nu se poate găsi doar într-o "împiedicare în fapt" a exercitării dreptului de superficie, după cum lasă să se înţeleagă recurenta-reclamantă, ci, deopotrivă, şi într-o "împiedicare în drept", care poate îmbracă forma negării titlului cu care se exercită folosinţa terenului de către subiectul implicat.

Prin motivele sale de recurs, recurenta-reclamantă a negat doar situaţia ce corespunde primei ipoteze, a unei tulburări de fapt, în timp ce instanţa de apel, ce a considerat în mod legal că există un interes al pârâtei-reclamante în promovarea cererii sale reconvenţionale, a identificat acest interes într-o situaţie ce corespunde celei de-a doua ipoteze, respectiv aceea a unei tulburări în drept.

Statuarea instanţei de apel este corectă în condiţiile în care reclamanta s-a adresat instanţelor cu o cerere în pretenţii, în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante pentru folosinţa exercitată asupra terenului pe care este amplasată construcţia proprietatea acesteia din urmă, în timp ce instanţele de fond au stabilit, pe baza examinării probatoriilor, că raporturile în care se regăsesc cele două părţi litigante în legătură cu bunurile ce aparţin fiecăreia dintre ele, corespund situaţiei legale a unui drept de superficie.

Prin urmare, există şi este justificat deplin interesul pârâtei să se lămurească titlul din care decurge folosinţa sa asupra terenului pe care se găseşte edificată construcţia proprietate ce îi aparţine, dată fiind inexistenţa unor raporturi reglementate cu reclamanta S.N.C.F. "C.F.R." SA Bucureşti. Acest interes, care este legitim, nu poate fi negat ori înlăturat nici de neafirmarea unui atare drept de către pârâta-reclamantă anterior litigiului - Înalta Curte reţinând totuşi, în dezacord cu afirmaţiile recurentei-reclamante, că existenţa dreptului de superficie a fost invocată de pârâtă încă din 20.02.2015, astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. x/1/1038 - şi nici de scopul obţinerii efectului paralizării acţiunii principale, după cum critică recurenta-reclamantă, fiind, de altfel, benefică ambelor părţi lămurirea raporturilor juridice în care se află aceasta în legătură cu bunurile a căror proprietate o deţin, respectiv terenul şi clădirile.

- Nefondat critică recurenta şi soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii promovate de pârâtă-reclamantă pe calea cererii reconvenţionale, acţiune prin care aceasta a solicitat, în principal, recunoaşterea unui drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 16.679 mp situat în Galaţi str. x şi obligarea reclamantei-pârâte să-i permită exercitarea deplină şi netulburată a acestui drept.

Respingând excepţia de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale, prima instanţă a argumentat că dreptul invocat de pârâta-reclamantă îşi găseşte ocrotire în sfera juridicului, în timp ce instanţa de apel a apreciat asupra admisibilităţii acesteia în considerarea naturii sale de acţiune confesorie care este o acţiune reală petitorie, în realizare, prin care pârâta-reclamantă nu doreşte obţinerea unui titlu, ci doar recunoaşterea folosirii terenului cu titlu de superficie, iar nu de detentor precar.

Aşa cum o afirmă şi instanţa de apel, acţiunea confesorie este o acţiune reală petitorie, cu o fizionomie similară celei în revendicare, fiind acţiunea prin care reclamantul, care a pierdut stăpânirea materială a bunului ce face obiectul dreptului său - terenul pe care se află construcţia, plantaţia ori alte lucrări - pretinde pârâtului, care a intrat în stăpânirea lor, să îi recunoască dreptul pe care îl are asupra acestor imobile şi să îi restituie stăpânirea lor materială.

Or, instanţele de fond au stabilit că nu aceasta este premisa raporturilor litigioase dintre părţi şi că nu reintrarea pârâtei-reclamante în stăpânirea imobilelor care formează obiectul dreptului său este scopul cererii reconvenţionale, reţinând chiar pe baza susţinerilor celor două părţi că o tulburare în fapt a folosinţei exercitate de pârâta-reclamantă asupra terenului nu a existat.

Astfel fiind, acţiunea dedusă judecăţii pe calea cererii reconvenţionale nu constituie o acţiune confesorie, după cum au calificat-o instanţele de fond, ci o cerere în constatarea existenţei dreptului de superficie al pârâtei-reclamante, drept care constă în dreptul de proprietate asupra incintei şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află aceasta şi a celui necesar exploatării construcţiei (în cazul de faţă, în suprafaţă de 16.679 mp). Aşa cum chiar instanţa de apel afirmă, scopul cererii reconvenţionale este acela al clarificării titlului cu care se exercită de către pârâta-reclamantă folosinţa asupra terenului, iar nu reintrarea acestei părţi în stăpânirea imobilelor ce constituie obiect al dreptului său de superficie şi pe care, de altfel, se înţelege că nu a pierdut-o niciodată.

Dar, chiar astfel fiind, soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale se relevă a fi corectă tocmai în considerarea dispoziţiilor art. 35 din C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, potrivit cu care, cel care are un interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept ori de câte ori calea acţiunii în realizare nu îi este deschisă.

Or, pârâta-reclamantă, aflată în stăpânirea bunurilor ce fac obiectul dreptului său (de superficie, potrivit dezlegărilor celor două instanţe de fond), respectiv incinta şi terenul de 16,679 mp, şi netulburată în fapt în folosinţa exercitată asupra terenului, nu are la îndemână calea unei acţiuni în realizare pentru stabilirea şi recunoaşterea dreptului afirmat, motiv pentru care, în acord cu prevederile legale mai sus redate, aceasta are deschisă calea unei acţiuni în constatare care este, astfel, deplin admisibilă, după cum corect au decis instanţele de fond, însă cu justificarea din prezenta decizie menită să substituie, în aceste limite, considerentele greşite ale instanţei de apel.

- Este, de asemenea, corectă şi soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa cererii principale deduse judecăţii, având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante pentru folosinţa exercitată asupra terenului pe care se află situată incinta proprietatea sa, în scopul obţinerii obligării acesteia la plata de despăgubiri pe tărâmul dispoziţiilor art. 1357 din C. civ.

Pentru a stabili caracterul neîntemeiat al acestei acţiuni, instanţa de apel a pornit în mod corect în analiza sa de la apărările formulate în proces de pârâta-reclamantă şi de la conţinutul cererii sale reconvenţionale, prin care a solicitat constatarea dreptului său de superficie existent în legătură cu incinta a cărei proprietate o deţine şi cu terenul necesar exploatării acesteia.

Se mai reţine că, atât prima instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 708/20.06.2017, cât şi cea de apel, prin decizia atacată în recurs, au statuat în sensul existenţei în patrimoniul pârâtei-reclamante a unui drept de superficie (având ca temei legal dispoziţiile art. 492 din vechiul C. civ.) născut ope legis, drept constând în dreptul de proprietate asupra construcţiilor dobândite prin efectul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi drept de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 16.679 mp, situat în Galaţi str. x.

Dezlegarea tribunalului din cuprinsul Sentinţei civile nr. 708 din 20.06.2017, în sensul constatării existenţei dreptului de superficie al pârâtei-reclamante nu a făcut obiectul criticilor în apel din partea recurentei-reclamante, căreia i-a fost opus acest drept. Astfel fiind, în mod corect a fost înlăturată în apel rezolvarea antagonică ori contradictorie dată litigiului prin hotărârea primei instanţe care, admiţând ambele cereri cu soluţionarea cărora a fost învestită, a apreciat că se impune deopotrivă angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante pentru fapta ilicită de ocupare a terenului în suprafaţă de 16.679 mp situat în Galaţi, Staţia de cale ferată Galaţi Mărfuri fără plata unei contraprestaţii, obligând-o la plata sumei de 745.404,52 RON cu titlu de despăgubiri, dar şi constatarea existenţei unui drept de superficie în patrimoniul pârâtei-reclamante cu referire la acelaşi teren.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, de vreme ce pârâta-reclamantă foloseşte terenul cu titlu de superficiar, nu se poate spune că aceasta exercită o folosinţă ilicită a aceluiaşi teren care să poată justifica angajarea răspunderii sale civile delictuale pe tărâmul art. 998 - 999 C. civ. sau al art. 1357 din actualul C. civ. pentru prejudiciul cauzat. Totodată, titlul precar care constituie situaţia premisă a folosinţei ilicite exercitate şi care ar sta la baza angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante, intră în contradicţie cu înseşi efectele superficiei care dau dreptul proprietarului construcţiilor să folosească şi terenul aferent, după cum în mod pertinent a observat instanţa de apel.

Aceste concluzii sunt valabile, independent de dezlegarea ce s-ar da titlului gratuit sau oneros al superficiei exercitate de pârâta-reclamantă asupra terenului, rămânând deschisă oricând nudului proprietar calea unei acţiuni pentru dezlegarea acestei chestiuni şi, eventual, pentru obligarea superficiarului la plata unei prestaţii pecuniare pentru folosinţa exercitată asupra terenului.

Nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante care a susţinut că fapta reclamată prin cererea principală nu ar fi fost cea a folosinţei exercitate asupra terenului său de către pârâta-reclamantă, ci aceea a utilizării terenului în lipsa oricărei contraprestaţii, oricare ar fi denumirea acesteia - chirie, preţ prestaţie, contravaloarea folosinţei teren, taxă/tarif de superficie, etc. Deşi insistă în afirmarea temeiului acţiunii sale ca fiind corect ales, cel al răspunderii civile delictuale, dată fiind vinovăţia pârâtei-reclamante care nu a acceptat niciodată ideea unui preţ al folosinţei terenului, recurenta-reclamantă afirmă că scopul acţiunii sale a fost cel al obţinerii unei despăgubiri în bani din partea societăţii pârâte (oricare ar fi denumirea unei atare despăgubiri) pentru folosinţa exercitată, astfel că soluţia adoptată de prima instanţă ar fi trebuit păstrată, cu atât mai mult cu cât şi în orientarea noului C. civ. - art. 696 - tariful pentru superficie este la nivelul chiriilor.

Această teză nu poate fi primită întrucât pretinde efectuarea unei judecăţii cu nesocotirea obiectului, temeiurilor de drept şi a cauzei juridice a acţiunii, dovedindu-se din susţinerile şi apărările părţilor, dar şi din probele administrate în faţa instanţelor de fond, că raporturile litigioase deduse judecăţii în cererea principală nu corespund raporturilor juridice reale existente între părţi în legătură cu bunurile ce aparţin acestora.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel ulterior statuării asupra caracterului oneros al dreptului de superficie ce aparţine pârâtei-reclamante, chiar dacă reclamanta a solicitat o sumă de bani (care ar putea reprezenta întinderea obligaţiei corelative exercitării dreptului de superficie pentru o perioadă de timp), în soluţionarea cererii principale nu s-ar putea face abstracţie de faptul că suma a fost solicitată cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat printr-un delict civil.

Fiind ţinută, în puterea dispoziţiilor art. 9 şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., de principiul disponibilităţii, instanţa de apel a apreciat corect că, în prezenţa unui drept de superficie care justifică folosinţa exercitată de pârâta-reclamantă asupra terenului ce constituie proprietatea reclamantei-pârâte, nu ar putea menţine obligaţia celei dintâi la plata unei sume de bani acordate prin hotărârea primei instanţe pe tărâmul dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală decât prin schimbarea obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată şi cu nesocotirea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Justificarea de către recurentă a formulării cererii principale pe temeiul răspunderii civile delictuale prin atitudinea de pasivitate a pârâtei-reclamante, care nu şi-ar fi afirmat dreptul de superficie anterior litigiului, nu ar putea fundamenta menţinerea soluţiei primei instanţe asupra cererii principale, observându-se în plus că, cel puţin la data de 20.02.2015 (aşadar anterior litigiului, început la 26.01.2016), cu prilejul unei întâlniri între cele două societăţi, în scopul clarificării relaţiilor dintre acestea, pârâta a invocat ca temei al folosinţei terenului dreptul său de superficie, astfel cum rezultă din procesul-verbal al întâlnirii nr. x/1/1038, dosarul primei instanţe.

Nici argumentul că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze culpa pârâtei-reclamante prin raportare la perioada anterioară promovării acţiunii (când SC A. SA nu-şi clama dreptul de superficie), iar nu prin raportare la apărările şi solicitările cuprinse în cererea sa reconvenţională, nu este întemeiat. Pe de-o parte, obiectul litigiului este conturat atât de pretenţiile afirmate prin cererea de chemare în judecată, cât şi de apărările invocate prin întâmpinare ori de pretenţiile proprii ale altor părţi litigante, invocate pe cale de cerere reconvenţională, de intervenţie, etc., astfel că ceea ce se critică - în mod nefondat - de către recurentă este înfăptuirea unei judecăţi prin "ascultarea" tuturor părţilor şi cu luarea în considerare a întregului obiect al litigiului determinat prin cererile şi apărările ambelor părţi litigante. Pe de altă parte, perioada anterioară introducerii acţiunii principale este nerelevantă în raport cu rezultatul prezentei judecăţi, observându-se că instanţele de fond au statuat asupra existenţei unui drept de superficie în patrimoniul pârâtei-reclamante născut ex lege prin chiar dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 care au dat temeiul legal al dobândirii proprietăţii acesteia asupra construcţiilor situate pe terenul atribuit în proprietate reclamantei-pârâte. Prin urmare, conform statuărilor acestora, necontestate în recurs, dreptul de superficie nu a luat naştere prin hotărârea judecătorească pronunţată în cauză, ci el preexista chiar de la data dobândirii de către părţile litigante a proprietăţii separate asupra bunurilor care au concurat la naşterea acestuia, respectiv terenul în suprafaţă de 16.679 mp aparţinând reclamantei şi construcţiile din incinta Staţiei de cale ferată Galaţi-Mărfuri, aparţinând pârâtei.

- În sfârşit, o ultimă critică a recurentei-pârâte a vizat omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra motivului său de apel relativ la greşita aplicare a legii în stabilirea cheltuielilor de judecată în urma judecăţii de primă instanţă. Potrivit recurentei, în apel ar fi susţinut că în urma judecăţii de primă instanţă nu ea a dobândit statutul de parte căzută în pretenţii, acţiunea sa fiind admisă în totalitate, iar onorariul apărătorului pârâtei apare ca exagerat prin raportare la circumstanţele speţei.

Înalta Curte apreciază şi această critică a fi nefondată, observându-se că la fila x a deciziei recurate se regăseşte tratat de către instanţa de apel motivul de apel pretins a fi fost omis, dar pe care Curtea de Apel Galaţi l-a considerat nefondat în condiţiile în care a apreciat că onorariul contestat nu este disproporţionat în raport cu obiectul cauzei, valoarea şi dificultatea litigiului, numărul de termene acordate, conţinutul apărărilor şi al cererii reconvenţionale.

Deşi critica de recurs a invocat o deficienţă a judecăţii de apel constând în omisiunea în analiză, se înţelege în acelaşi timp că recurenta-reclamantă supune cenzurii instanţei de recurs şi o evaluare a dezlegărilor instanţei de apel date pe problema cheltuielilor de judecată,

Înalta Curte reţine că, în urma judecăţii de primă instanţă, statutul reclamantei-pârâte de parte căzută în pretenţii decurgea din admiterea cererii reconvenţionale, independent de iniţiala admitere (integrală) şi a cererii sale principale.

Evaluate la acest moment, condiţiile s-au şi schimbat în dinamica litigiului, dată fiind schimbarea în apel a soluţiei adoptate în cererea principală (prin respingerea acesteia ca nefondată), schimbare care - s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii - a fost una legală. Astfel fiind, la momentul evaluării de faţă, recurenta-reclamantă are statutul de parte căzută în pretenţii atât în cererea principală, care a fost respinsă în urma devoluării fondului în apel, cât şi în cea reconvenţională, admisă în parte încă din prima instanţă.

Cât priveşte modalitatea de aplicare de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte precizează că ţine de puterea de apreciere a acestora măsura şi elementele - desigur, care trebuie să fie dintre acelea reglementate de norma legală - în raport de care se decide asupra diminuării onorariilor avocaţiale considerate nejustificat de mari, putere de apreciere care nu poate fi supusă cenzurii în calea de atac a recursului, rezervată prin lege doar aspectelor de nelegalitate a judecăţilor realizate de instanţele de apel, nu şi celor de netemeinicie.

Desigur că, de principiu, aplicarea de către instanţele de fond a dispoziţiilor legale ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu exclude posibilitatea formulării unor critici de nelegalitate, numai că ceea ce s-a contestat de către recurenta-reclamantă nu a fost o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie, ci modul în care instanţa de fond ar fi apreciat asupra onorariului avocaţial al părţii adverse, pe care nu l-a calificat a fi unul exorbitant, după cum consideră reclamanta-pârâtă. Or, în mod evident, o reconsiderare a aprecierilor instanţei de fond pe acest aspect ar presupune o cenzură asupra temeiniciei soluţiei sale, la realizarea căreia instanţa de recurs nu este îndreptăţită să procedeze, pentru argumentele prezentate anterior.

În considerarea tuturor acestor motive, recursul recurentei-reclamante urmează să fie respins ca nefondat.

b)Recursul pârâtei-reclamante deduce judecăţii critici care sunt parţial întemeiate, potrivit celor ce urmează.

- Cea dintâi critică a acestui recurs a fost îndreptată împotriva considerentelor deciziei instanţei de apel, în partea acestora dedicată stabilirii modalităţii de exercitare a dreptului de superficie - ca fiind oneroasă, în loc de gratuită, după cum pretinsese partea - recunoscut ca existând în patrimoniul pârâtei-reclamante şi ca fiind titlul ce justifică folosinţa exercitată de aceasta asupra terenului în suprafaţă de 16.679 m.p.

În esenţă, critica recurentei-pârâte a susţinut caracterul nenecesar al dezlegării date de instanţa de apel acestui element litigios al cauzei.

Înalta Curte apreciază critica întemeiată în considerarea următoarelor aspecte:

În primul rând, se observă că prin niciunul din petitele cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă nu a cerut să i se constate existenţa unui drept de superficie cu titlu gratuit (aceasta fiind teza societăţii pârâte în legătură cu dreptul afirmat), solicitarea sa fiind limitată la "recunoaşterea dreptului de superficie" asupra terenului în suprafaţă de 16.679 m.p. şi la obligarea reclamantei-pârâte să-i permită exercitarea deplină şi netulburată a acestui drept, aspect de altfel, sesizat ca atare şi de instanţa de apel.

Dezvoltări în legătură cu caracterul gratuit al dreptului de superficie au fost formulate de pârâta-reclamantă pe cale de apărare, în motivarea cererii sale reconvenţionale.

În al doilea rând, se constată că o statuare din partea primei instanţe asupra caracterului oneros al dreptului de superficie constatat a exista în patrimoniul pârâtei-reclamante a fost realizată doar prin Sentinţa civilă nr. 708/20.06.2017, iar nu şi prin cea completatoare nr. 1050/19.10.2017, care doar a făcut trimitere la dezlegarea dată acestei probleme de drept prin sentinţa completată.

Dacă o statuare în considerentele hotărârii de primă instanţă nr. 708/20.06.2017 asupra caracterului oneros sau gratuit al dreptului de superficie, constatat ca existând în patrimoniul pârâtei-reclamante, îşi găsea o justificare, în contextul în care tribunalul o obligase pe pârâtă să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 745.404,52 RON pentru fapta ilicită constând în ocuparea terenului în suprafaţă de 16.679 m.p., reţinându-se ca argument al stabilirii obligaţiei de plată şi caracterul oneros al superficiei, nu acelaşi lucru se poate afirma în legătură cu considerentele deciziei de apel.

Astfel cum s-a reţinut cu ocazia examinării recursului recurentei-reclamante, în urma controlului judiciar asupra Sentinţei civile nr. 708/20.06.2017 a Tribunalului Galaţi, curtea de apel a decis în mod corect asupra schimbării soluţiei iniţiale a cererii principale, dată fiind incompatibilitatea între angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante pentru fapta ilicită a folosirii terenului proprietatea reclamantei-pârâte în absenţa unei contraprestaţii (în soluţionarea cererii principale) şi dreptul de superficie reţinut ca existând în patrimoniul pârâtei-reclamante şi ca justificând titlul asupra folosinţei terenului (în soluţionarea cererii reconvenţionale) de către aceasta.

Întrucât, în urma rejudecării fondului în apel, instanţa de apel a ajuns la concluzia (corectă, potrivit considerentelor de mai sus) respingerii cererii principale - deoarece a constatat că prin indicarea delictului civil ca izvor al pretenţiilor recurentei, nu se pot acorda despăgubiri, neexistând raportul juridic pretins izvorât din faptul ilicit, în timp ce raporturile dintre părţi sunt cele specifice dreptului de superficie - nu mai era necesară o statuare din partea acesteia asupra naturii oneroase sau gratuite a superficiei, chiar în condiţiile învestirii sale de către pârâta-reclamantă cu un apel îndreptat împotriva soluţiei şi considerentelor hotărârii de primă instanţă care admisese acţiunea principală în pretenţii şi care reţinea caracterul oneros al superficiei exercitate de SC B. SA asupra terenului.

Practic, schimbând soluţia primei instanţe asupra cererii principale, în sensul respingerii acesteia pentru argumente de ordin procedural - inexistenţa unor raporturi juridice delictuale între părţi în legătură cu folosinţa terenului, respectarea principiului contradictorialităţii, efectuarea judecăţii în limitele învestiri, în raport cu obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată - apare ca fiind contradictorie şi, totodată, lipsită de finalitate practică menţinerea de către instanţa de apel a dezlegării primei instanţe asupra caracterului oneros al dreptului de superficie ce aparţine pârâtei-reclamante, argument ce nu-şi mai regăseşte suport, în urma finalizării judecăţii în apel, în niciuna din soluţiile din dispozitiv (aşa cum se întâmpla în hotărârea de primă instanţă, unde dezlegarea menţionată susţinuse soluţia din cererea principală, ce impunea în sarcina pârâtei-reclamante obligaţia de plată a despăgubirilor).

De asemenea, apare ca fiind contradictorie şi lipsită de finalitate practică propria analiză a instanţei de apel asupra aceluiaşi element al cauzei, invocat doar pe cale de apărare în cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante, dar care în judecata instanţei de apel nu se reflectă şi nici nu sprijină niciuna din soluţiile litigiului.

Aşa cum s-a reţinut şi în analiza recursului reclamantei, indiferent de caracterul oneros sau gratuit al superficiei, respingerea cererii principale s-ar fi impus oricum date fiind deficienţele constatare în formularea pretenţiilor părţii reclamante.

Astfel fiind, se reţine că în considerentele deciziei recurate, respectiv în cuprinsul parag. 6.2.4., instanţa de apel a dat dezlegări unei probleme de drept - caracterul oneros/caracterul gratuit al superficiei - ce nu avea legătură cu judecata procesului, în sensul dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. şi pentru care, justificarea că pârâta-reclamantă a fost cea care a pus în discuţie acest aspect, nu putea fi nici suficientă şi nici acoperitoare din punct de vedere legal. De aceea se apreciază că, în limitele acestor considerente, instanţa de apel a înfăptuit o judecată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectarea atrage sancţiunea nulităţii, deoarece nu a sesizat că a fost învestită cu acest element procesual doar pe cale de apărare, iar nu pe cale de solicitare (cerere din partea pârâtei-reclamante) şi că, în plus, nici dezlegarea pe cale incidentală a acestuia nu servea judecăţii înfăptuite în apel, date fiind soluţia pronunţată şi justificarea acesteia. În egală măsura, în limitele acestor considerente, instanţa de apel a înfăptuit o judecată utilizând motive contradictorii [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.] deoarece a păstrat şi confirmat ca valide dezlegările tribunalului pe aspectul oneros/gratuit al dreptului de superficie, deşi a schimbat soluţia primei instanţe date asupra cererii principale (în considerarea unor argumente de ordin procedural determinate de neconfirmarea raporturilor juridice deduse judecăţii în cuprinsul acestei cereri), singura pe care aceste dezlegări o sprijineau, în economia judecăţii astfel realizate.

Întrucât, prin schimbarea soluţiei în apel date cererii principale în Sentinţa civilă nr. 708/20.06.2017, se înţelege că trebuie considerate înlăturate toate considerentele care susţineau respectiva soluţie şi întrucât sentinţa civilă completatoare nr. 1050/2017 nu conţine dezlegări proprii asupra caracterului oneros/gratuit al superficiei (ci face doar trimitere la statuările pe acest aspect ale Sentinţei civile nr. 708/2017), găsind întemeiat acest motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, cu consecinţa înlăturării din considerentele Deciziei nr. 10A/29 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, a parag. nr. 6.2.4 relativ la caracterul oneros al dreptului de superficie (respectiv, atât considerentele ce confirmă dezlegările primei instanţe pe această problemă de drept, dar şi cele proprii instanţei de apel).

Deşi o atare soluţie nu se regăseşte evocată printre cele aflate la dispoziţia Înaltei Curţi, ca instanţă de recurs, în cuprinsul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., se înţelege din art. 461 C. proc. civ. că înlăturarea considerentelor, în privinţa cărora se constată una din situaţiile menţionate în textul de lege, poate fi dispusă inclusiv de Înalta Curte atunci când găseşte întemeiat recursul la considerente, spre a nu transforma judecata acesteia într-un act de judecată pur formal care, altfel, ar presupune o soluţie de casare cu trimitere la instanţa de apel spre a se dispune de către aceasta înlăturarea propriilor considerente nenecesare judecăţii, din cuprinsul hotărârii sale. O atare înţelegere şi aplicare a normelor procesuale arătate ca fiind incidente - aflate în mod neîndoielnic într-o situaţie de necorelare - nu ar fi benefică, însă, nici părţilor şi nici instanţei de trimitere.

Găsind întemeiat acest prim motiv de recurs, care a condus şi la soluţia înlăturării din cuprinsul hotărârii atacate a considerentelor nenecesare (şi, desigur, vătămătoare pentru pârâta-reclamantă), de bună seamă că devine lipsită de interes şi, tot astfel, nenecesară analiza criticilor de recurs ale aceleiaşi părţi prin care aceasta a susţinut nelegalitatea dezlegărilor instanţei de apel asupra caracterului oneros al superficiei [motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ.].

- Criticile aduse soluţiei de respingere a cererii pârâtei-reclamante privind întabularea dreptului său de superficie în cartea funciară a imobilului teren, au fost susţinute cu trimitere la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că, în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (5) şi 35 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, instanţa de judecată avea posibilitatea de a dispune înscrierea dreptului şi de a comunica hotărârea ce încorpora o astfel de dispoziţie biroului de carte funciară.

Separat de împrejurarea că dispoziţiile art. 29 alin. (5) sunt în prezent abrogate, criticile nu sunt fondate deoarece nu evidenţiază o judecată nelegală realizată de instanţele de fond atunci când au decis respingerea acestui capăt al cererii reconvenţionale, subsecvent constatării că reclamanta-pârâtă a realizat înscrierea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă totală de 78.842 mp în CF nr. x 531 a Municipiului Galaţi, şi aprecierii că, în acest moment, titularului dreptului real de superficie poate solicita şi obţine el însuşi înscrierea dreptului în cartea funciară a terenului.

De vreme ce impedimentul care făcea ca şi această operaţiune să aibă o conotaţie litigioasă între părţi a fost depăşit - prin realizarea situaţiei premisă, a înscrierii în CF a localităţii a dreptului de proprietate al reclamantei-pârâte asupra terenului din str. x, Galaţi - se înţelege că nu mai există nicio raţiune pentru intervenţia instanţei, regula constituind-o înscrierea drepturilor reale asupra imobilelor în cartea funciară a localităţii la solicitarea titularului.

- Cât priveşte criticile formulate de recurenta-pârâtă în privinţa soluţiei din apel asupra cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată, soluţie care a presupus şi o aplicare din partea instanţei a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu onorariul avocaţial, nu vor fi primite, reţinându-se, întocmai ca şi în cazul recursului reclamantei, că ceea ce se contestă pe temeiul dispoziţiilor art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. constituie, în realitate, elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanţei de apel şi care scapă cenzurii instanţei de recurs, acestea constituind aspecte de netemeinicie a judecăţii înfăptuite, iar nu de nelegalitate.

În considerarea tuturor acestor motive, recursul reclamantei-pârâte va fi respins ca nefondat, ceea ce face ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, constând în taxă de timbru, să nu poată fi admisă. Va fi admis recursul pârâtei-reclamante, în limitele şi cu precizările realizate anterior, urmând ca soluţia pronunţată în apel să fie menţinută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta CNCF CFR SA Bucureşti-Sucursala Regionala CF Galaţi cu sediul în Galaţi, judeţul Galaţi împotriva Deciziei nr. 10/A din 29 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA, cu sediul procesual ales la SCA D., cu sediul în Calea x, Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii şi, în consecinţă, înlătură din considerentele Deciziei nr. 10/A din 29 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, parag. nr. 6.2.4, referitor la caracterul oneros al dreptului de superficie, menţinând soluţia pronunţată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 2 octombrie 2019.

GGC - GV