Admissibility of revision based on discovery of archival documents: requirement of impossibility beyond party control vs. procedural negligence

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19.09.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii revizuenţi A., B. şi C., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, Prefectul Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să fie admisă cererea de revizuire împotriva Sentinţei civile nr. 129/24.01.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

La termenul de judecată din data de 9.12.2016, instanţa a admis excepţia nulităţii parţiale a cererii de chemare faţă de lipsa semnăturii aparţinând revizuenţilor B. şi C..

Prin Sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea formulată de revizuentul reclamant A..

Prin Decizia civilă nr. 462A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1403/29.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii revizuenţi A., B. şi C., împotriva încheierii de şedinţă din 15.12.2016, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Prefectul Municipiului Bucureşti, a admis apelul declarat de apelanţii revizuenţi împotriva încheierii de şedinţă din 9.12.2016 şi împotriva Sentinţei civile nr. 48/13.01.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a desfiinţat încheierea din 9.12.2016 şi a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată dispunând trimiterea spre rejudecare a cererii de revizuire formulată de C. şi B. Totodată, instanţa a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la cererea de revizuire formulată de A..

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2018.

Prin Sentinţa civilă nr. 797/18.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenţii C. şi B., împotriva Sentinţei civile nr. 129/24.01.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Prefectul Municipiului Bucureşti şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, având ca obiect "Legea 10/2001 - rejudecare, împotriva Sentinţei civile nr. 129/24.01.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2006", ca inadmisibilă.

Prin Decizia nr. 417A din 29 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii - revizuenţi C. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 797 din 18.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2018.

Împotriva Deciziei nr. 417 A din 29 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat recurs revizuenţii B. şi C., în drept invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-revizuenţi au prezentat istoricul litigiului din primul ciclu procesual, inclusiv modalitatea în care au înţeles să îşi apere drepturile formulând cerere de recuzare împotriva judecătorului învestit cu soluţionarea cererii de revizuire în primul ciclu procesual, arătând că soluţia primei instanţe de apel, în sensul desfiinţării parţiale a sentinţei primei instante şi trimiterii spre rejudecare a cererii de revizuire numai în ceea ce priveşte revizuenţii C. şi B. constituie o eroare gravă care a creat premisa judecăţii inechitabile a cauzei în cel de al doilea ciclu procesual.

Fiind o cauză unitară nu numai prin natura sa, ci şi prin faptul că demersul procesual iniţial se bazează pe o notificare unică, cauza nu putea fi "disjunsă" prin desfiinţarea parţială a sentinţei apelate; unica soluţie era desfiinţarea sentinţei apelate în integralitatea ei, iar rejudecarea să vizeze ansamblul cauzei.

În opinia recurenţilor, procedându-se astfel, le-a fost încălcat dreptul la apărare, aceştia arătând, totodată, sub acest aspect că în cadrul dezbaterilor, în prima fază procesuală, în rejudecare, nu au avut posibilitatea de a formula concluzii pe larg, cererea de amânare formulată de mandatar fiind eronat respinsă, în opinia lor, ceea ce ar avea semnificaţia unei judecăţi formale, fără a le fi ascultate efectiv argumentele aduse în sprijinul admiterii cererii de revizuire.

Recurenţii-revizuenţi au arătat, totodată că, prin decizia atacată, instanţa de apel a interpretat restrictiv condiţiile cerute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., fără a avea în vedere natura înscrisurilor pe care revizuenţii le-au descoperit şi faptul că, fiind stabiliţi în străinătate, puteau fi mai puţin pasivi, decât a reţinut instanţa, în cercetarea sau prospectarea Arhivelor Naţionale (motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.).

În cazurile reglementate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., legiuitorul a evitat să definească cele două sintagme enunţate în cadrul primelor două teze, lăsându-le al aprecierea judecătorului. Or, în cauză, judecătorul a abordat problema înscrisurilor noi într-o manieră generală, fără a preciza criteriile în raport de care revizuenţii pot îndeplini cerinţele pentru a se putea promova demersul lor procedural.

Instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere că revizuenţii sunt plecaţi din România de mulţi ani, iar proprietăţile au aparţinut bunicilor acestora, cu care nu au fost în legătură şi, prin urmare, nu au putut obţine informaţii despre modul în care au dobândit bunurile respective.

Revizuenţii au mai arătat că este de notorietate că Arhivele Naţionale refuză să înregistreze o cerere dacă nu se indică o serie de date prealabile referitoare la înscrisurile solicitate, iar aceste impedimente sunt întâlnite şi pentru persoanele care locuiesc în ţară. Înscrisurile pe care le-au invocat drept temei al revizuirii au fost identificate, întâmplător, de o cunoştinţă a revizuenţilor, care a întâlnit în arhivele naţionale numele bunicilor lor.

Dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu prevăd un termen limită în care înscrisurile pot fi descoperite, iar în cauză, înscrisurile au fost descoperite de o altă persoană, întâmplător, împrejurare care poate fi asimilată cu o împrejurare mai presus de voinţa revizuenţilor.

Cât priveşte sintagma "înscrisuri reţinute de partea potrivnică", ca premisă a revizuirii, prima instanţă a interpretat greşit că înscrisurile trebuiau ascunse sau reţinute numai de municipalitate, care are calitatea de pârât în cauză, omiţându-se un aspect important, acela că bunurile respective sunt deţinute de către stat, iar "partea potrivnică" nu este doar entitatea pârâtă care reprezintă statul, ci şi celelalte autorităţi din subordinea statului.

Conchizând, recurenţii-revizuenţi au solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte urmează a o respinge pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menţionează că, întrucât obiectul recursului este reprezentat de hotărârea atacată, iar scopul acestei căi de atac, exercitată în condiţiile art. 304 C. proc. civ., este verificarea conformităţii soluţiei cu normele de drept incidente, nu pot face obiectul analizei în recurs criticile care vizează temeinicia hotărârii, cum sunt cele care privesc situaţia de fapt ori aprecierea probelor, după cum nu pot fi examinate nici criticile cu privire la aspecte care au fost analizate în primul ciclu procesual prin hotărâri irevocabile.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenţii revizuenţi au enumerat formal motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., întrucât criticile, aşa cum au fost dezvoltate, nu cuprind o raportare la toate motivele de recurs enunţate.

Totodată, se constată că în motivarea recursului recurenţii reiau criticile formulate prin cererea de apel, privind respingerea cererii lor de recuzare, a cererii de revizuire formulată de A.

Or, în ceea ce priveşte criticile recurenţilor cu acest obiect, referitoare la soluţionarea cererii de recuzare formulată oral la data de 09 decembrie 2016, în primul ciclu procesual, precum şi cele referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulată de A., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, întrucât vizează aspecte soluţionate irevocabil prin Decizia civilă nr. 1403/29.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, hotărâre care, potrivit art. 315 C. proc. civ., este obligatorie.

Astfel, repunerea în discuţie a chestiunilor de drept dezlegate în primul ciclu procesual este inadmisibilă, faţă de caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în recurs, aceste dezlegări intrând sub puterea lucrului judecat.

În ceea ce priveşte criticile vizând modul în care instanţele anterioare au interpretat dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea dreptului lor la apărare, critici care pot fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

Astfel, în privinţa criticii vizând încălcarea dreptului la apărare al recurenţilor, Înalta Curte constată că o primă teza invocată de revizuenţi vizează modalitatea în care s-a derulat litigiul de faţă anterior soluţionării irevocabile a cererii de revizuire formulată de A. prin Decizia civilă nr. 1403/29.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, Înalta Curte, constată că fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de recurenţii revizuenţi împotriva Deciziei civile nr. 417A/29.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nu are îndreptăţirea de a cenzura legalitatea şi nici oportunitatea unor soluţii dispuse printr-o hotărâre care a fost deja supusă cenzurii în recurs, devenind astfel, irevocabilă şi, aşa cum s-a arătat deja, nici a soluţiilor dispuse de instanţa de recurs anterioară.

În acest sens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în Cauza Amurăriţei c. României, din data de 23 septembrie 2008 a arătat că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, respectiv că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care urmăreşte, între altele, ca soluţia pronunţată în mod definitiv în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în cauză [cauza Brumărescu împotriva României, parag. § 61,]. În această cauză s-a statuat că instanţele trebuie să ţină cont chiar şi de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive, şi să nu le mai repună în discuţie într-o nouă procedură.

Referitor la celelalte argumente invocate în susţinerea acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că analiza acestei critici nu poate ignora faptul că prezenta cauză a parcurs deja un prim ciclu procesual, că întreaga procedură desfăşurată în cauză a fost una contencioasă, în care inclusiv recurenţii au avut posibilitatea să formuleze căi de atac şi apărări apreciate necesare şi corespunzătoare propriului lor interes procesual, după cum, trebuie reţinut că aprecierea motivată, realizată de către o instanţă în sensul constatării caracterului nefondat al anumitor cereri sau al unei căi de atac nu poate avea valenţa încălcării dreptului de acces la instanţă sau a dreptului la un proces echitabil al părţilor litigante.

În acest context, se constată că este eronată aprecierea recurenţilor, în sensul că judecătorul de primă instanţă învestit în prezentul ciclu procesual cu analiza cererii lor de revizuire a fost lipsit de obiectivitate, ca urmare a observării conduitei lor procesuale anterioare.

Astfel, analizând cererile formulate de mandatarul recurenţilor în prima fază procesuală şi modul de soluţionare a acestora, în raport de discuţiile purtate şi consemnate în încheierea de şedinţă din 03.04.2018, se constată că procedura s-a desfăşurat potrivit legii şi că judecătorul care a compus completul F2, nu a făcut vreo afirmaţie cu referire la soluţia pe fond.

Tot astfel, imparţialitatea judecătorului fondului trebuie să rezulte din acte sau fapte concrete ale judecătorului, săvârşite în timpul instrumentării procesului, privit în ansamblul său, care să creeze o suspiciune rezonabilă asupra nepărtinirii acestuia în judecarea cauzei- premisă care nu este însă incidentă în cauză. De altfel, dacă atitudinea judecătorului, în ceea ce priveşte tratamentul procesual acordat părţilor, ar fi fost de natură să creeze o îndoială legitimă în legătură cu imparţialitatea sa, recurenţii ar fi avut posibilitatea formulării unei cereri de recuzare, în condiţiile art. 27 C. proc. civ., sens în care aceştia nu au procedat.

Pe de altă parte, independent de considerentele utilizate de prima instanţă în vederea motivării soluţiei adoptate, care, de altfel, prin ele însăşi, nu generează în cauza de faţă dubii în legătură cu garanţiile procesuale pe care instanţa trebuie să le asigure, în mod egal, părţilor din dosar, nu se poate ignora că acestea sunt susceptibile de verificare în căile de atac, ele fiind supuse cenzurii în faţa instanţelor de control judiciar.

Totodată, rezolvarea anumitor cereri- cum este cea privind amânarea cauzei formulată în faţa tribunalului la termenul din 03.04.2018, în condiţii conforme cu cerinţele impuse de dispoziţiile art. 156 din C. proc. civ., nu poate constitui motiv de a crede în mod rezonabil, că judecătorul şi-a format deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza.

De altfel, trebuie observat că recurenţii au beneficiat în faţa tribunalului în prezentul ciclu procesual, de posibilitatea de a formula concluzii scrise, cauza fiind amânată în acest scop la termenul menţionat, respectiv că instanţele învestite cu rejudecarea cererilor de revizuire formulate de cei doi revizuenţi au procedat la o analiză proprie a acestora în limitele impuse de art. 326 alin. (3) din C. proc. civ., înlăturând argumentat, cu trimitere la normele legale şi probele apreciate ca fiind utile argumentele contrare ale revizuenţilor.

Or, aceste circumstanţe factuale nu fac decât să confirme lipsa oricărei vătămări înregistrată de aceştia în cauză ca urmare a modalităţii în care le-a fost soluţionată cererea de amânare a cauzei.

Împrejurarea că, procedând la judecarea cererii de revizuire formulată de cei doi revizuenţi recurenţi, instanţele anterioare s-au raportat la rezolvările în drept stabilite de instanţa de casare în privinţa aplicării în cauză a art. 48 alin. (2) din C. proc. civ., nu încalcă accesul liber la justiţie al acestora, întrucât aceste rezolvări au fost date în cadrul activităţii cu caracter jurisdicţional a instanţelor de casare, pe calea unei hotărâri pronunţate în urma dezbaterilor contradictorii. Pe de altă parte, independenţa şi obiectivitatea judecătorului de fond nu a fost ştirbită prin faptul că, rejudecând cauza, acesta a respectat rezolvarea în drept stabilită de instanţa de casare, deoarece prin aceasta el nu s-a supus voinţei unei autorităţi străine de cauza judecată, ci s-a conformat hotărârii judecătoreşti date de prima instanţă de recurs în exercitarea competenţei legale de control judiciar.

Din acest punct de vedere, nu pot fi validate criticile vizând ignorarea de către instanţele de fond a identităţii de situaţii procesuale în care s-ar regăsi toţi revizuenţii, de vreme ce, aşa cum corect s-a constatat prin decizia recurată, instanţa anterioară de casare a analizat deja această chestiune litigioasă şi a apreciat că, raportat la soluţiile deja pronunţate la acel moment în cauză, recurenţii de faţă nu justifică o vătămare din perspectiva limitelor în care urma a se proceda la rejudecarea parţială a cauzei.

De asemenea, revizuenţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat restrictiv prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., fără a ţine seama de natura înscrisurilor pe care le-au descoperit şi de faptul că sunt stabiliţi de multă vreme în străinătate respectiv de condiţiile impuse de Arhivele naţionale privind indicarea în cadrul cererilor formulate a unor date exacte privitoare la natura, data sau părţile actului solicitat pe care aceştia nu au avut posibilitatea de a le cunoaşte.

Se reţine că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere, conform dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere".

Rezultă că pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite cererea de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie a fi confirmat de alte mijloace de probă; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.

În analizarea revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanţa sesizată este obligată să se limiteze, potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., la analiza admisibilităţii cererii şi a faptelor pe care se întemeiază, fără a putea repune în discuţie aspectele legate de fondul pricinii, aceleaşi rigori fiind impuse şi instanţei care soluţionează recursul declarat împotriva deciziei prin care s-a soluţionat cererea de revizuire.

Verificând incidenţa dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile expres prevăzute de acest text legal.

În acest sens, se reţine că înscrisurile invocate de revizuenţi, aşa cum corect s-a constatat de către instanţa de apel, deşi au fost descoperite ulterior, nu au fost reţinute de părţile potrivnice, ci potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză, acestea s-au aflat în deţinerea Arhivelor Naţionale ale României şi Administraţiei Fondului Imobiliar şi au putut fi identificate şi eliberate recurenţilor în urma formulării de către aceştia a unor cereri cu acest obiect adresate autorităţilor deţinătoare.

Or, pentru a fi admisibilă cererea de revizuire, este necesar a se proba nu doar descoperirea ulterior judecăţii a unor acte noi, determinante, ci şi imposibilitatea înfăţişării lor în instanţă din cauza unor împrejurări mai presus de voinţa părţii.

Astfel, este necesar ca înscrisul nou să nu putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Per a contrario, această condiţie nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat şi depus la dosar prin diligenţa părţii interesate.

Prin urmare, nu este suficient ca revizuenţii să invoce faptul că nu au avut cunoştinţă de existenţa unui anumit înscris, ci este necesar să demonstreze că s-au aflat într-o situaţie mai presupus de voinţa lor pentru a afla despre existenţa sa. Astfel, recurenţilor revizuenţi le incumba dovada, alternativă, fie a conduitei obstrucţioniste a părţii adverse, conduită de natură să nu le fi permis să intre în posesia înscrisurilor noi, pe durata soluţionării procesului în fond, fie a unei împrejurări, de acelaşi nivel şi ivite mai presus de voinţa părţilor.

Asemenea împrejurare presupune o situaţie obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de revizuenţi.

Or, în cauză, s-a constatat, urmare a analizei probatoriului, că revizuenţii au formulat cereri pentru obţinerea documentelor privind imobilul în raport de care au solicitat măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparaţie doar după aproximativ opt ani de la pronunţarea Sentinţei civile nr. 129/24.01.2008 de către Tribunalul Bucureşti, respectiv că aceştia au primit înscrisurile solicitate de la instituţiile deţinătoare într-un timp rezonabil, de cca. 30 zile de la formularea cererilor cu acest obiect.

Raportat la aceste circumstanţe factuale, este corectă aprecierea instanţei de apel vizând neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., respectiv inexistenţa unei situaţii mai presus de voinţa părţilor care să îi fi împiedicat pe revizuenţii recurenţi să folosească înscrisul în litigiul soluţionat prin hotărârea ce se cere a fi revizuită.

Astfel, de vreme ce efectuarea tuturor verificărilor rezonabile privind situaţia juridică a imobilului notificat reprezintă unul din elementele de bază în cadrul apărării ce trebuia construite în cursul soluţionării cauzei într-o acţiune având ca scop restituirea unui bun, formulată de către proprietarul (sau succesorii acestuia) deposedat al imobilului naţionalizat până la pronunţarea hotărârii irevocabile, ignorarea sau simpla necunoaştere a existenţei unor înscrisuri, care se găseau fie la Administraţia Fondului Imobiliar, fie la Arhivele Naţionale şi care puteau fi eliberate acestora în urma unei simple cereri - aşa cum s-a întâmplat după cca. 8 ani de la soluţionarea irevocabilă a litigiului, sau ca urmare a uzitării de procedura prevăzută de art. 172 din C. proc. civ. nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa recurenţilor.

În consecinţă, revizuenţii nu pot invoca, în înlăturarea propriei neglijenţe procesuale, faptul stabilirii lor în străinătate ori o imposibilitate de comunicare cu autorii lor privind existenţa unor înscrisuri care să probeze calitatea de fost proprietar pentru imobilul notificat.

Simplul fapt că aceştia au descoperit ulterior pronunţării hotărârii anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voinţa lor i-a împiedicat să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, deoarece, în caz contrar, un proces definitiv câştigat ar putea fi supus revizuirii pe bază de acte şi dovezi posterior confecţionate, iar autoritatea de lucru judecat ar deveni iluzorie.

În acest context, trebuie reamintit că instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obţinerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumţiei de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti irevocabile şi principiului securităţii raporturilor juridice (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Cum dispoziţia înscrisă în art. 322 pct. 5 C. proc. civ. stabileşte condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru a fi admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe descoperirea unor înscrisuri noi, iar acestea trebuie îndeplinite cumulativ - situaţie premisă care nu este incidentă în cauză, aşa cum s-a arătat în considerentele anterior prezentate - Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestei norme legale în cauză.

În considerarea acestor argumente, constatând că nu este dovedită incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va menţine decizia atacată şi va respinge recursul formulat de recurenţii C. şi B. împotriva Deciziei nr. .417 A din data de 29 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de revizuenţii C. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 417 A din data de 29 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2019.

GGC - GV