Medical malpractice liability: Admissibility of extrajudicial forensic reports and sufficiency of reasoning on moral damages in solidary civil liability

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 22.02.2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Timişoara, şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor în solidar, la plata echivalentului în RON al sumelor de 28.544 euro reprezentând daune materiale şi 500.000 euro, daune morale.

Prin Sentinţa civilă nr. 1031/22.06.2018, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B. şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale.

A respins restul pretenţiilor reclamantului, precum şi cererea formulată în contradictoriu cu Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

În privinţa pârâtului B. a fost instrumentat un dosar penal, în care acesta a fost cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de neglijenţă în serviciu şi vătămare corporală din culpă, dosarul fiind soluţionat prin clasare, pe motiv că faptele reţinute în sarcina pârâtului nu se circumscriu ilicitului penal. Soluţia de clasare a rămas definitivă, prin respingerea plângerilor formulate de ambele părţi.

Conform dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Fapta ilicită a pârâtului, stabilită în cursul procesului penal, constând în nediagnosticarea corectă şi completă a tipului de fractură de bazin suferită de reclamant, prin neefectuarea unor radiografii indicate în situaţii similare, prin alegerea unei tehnici de tratament care nu era indicată pentru tipul de fractură prezentat de pacient, respectiv prin aplicarea greşită a tratamentului ortopedic ales, se impune instanţei civile cu autoritate de lucru judecat şi conferă reclamantului dreptul de a primi despăgubiri de la pârât.

Instanţa a apreciat că pentru stabilirea despăgubirilor se impune luarea în considerare a gradului culpei, iar faţă de opiniile diferite exprimate în actele medico-legale aflate la dosar, a considerat că în sarcina pârâtului nu poate fi reţinută o culpă de cel mai înalt grad.

Totodată, pârâtului nu-i poate fi imputată întreaga responsabilitate a stării de handicap a petentului, câtă vreme nici în cazul operaţiei primare a fracturii nu exista certitudinea refacerii depline a reclamantului. În consecinţă, s-a apreciat că reclamantului i se cuvin doar parte din daunele morale solicitate.

În ce priveşte daunele materiale, tribunalul a considerat că suma cheltuită cu consultaţia şi tratamentul la Szeget, transportul pe ruta Timişoara - Szeget, cu şedinţele de kinetoterapie, nu sunt consecinţa faptei pârâtului, în condiţiile în care toate forurile medicale au apreciat că reclamantul trebuia să facă oricum operaţia şi kinetoterapie post-operator.

Or, în condiţiile în care nu există certitudine că în situaţia în care s-ar fi urmat varianta alternativă de tratament reclamantul s-ar fi refăcut complet, pârâtul nu poate fi obligat la plata prestaţiei periodice constând în diferenţa dintre pensia de invaliditate şi solda pe care reclamantul o încasa lunar.

Tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantului faţă de Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara este neîntemeiată deoarece între medic şi spital nu există un raport de subordonare în baza căruia spitalul să dea instrucţiuni, să direcţioneze şi să controleze activitatea medicală, astfel încât nu se poate reţine în cauză o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul A., cât şi pârâtul B..

Prin Decizia civilă nr. 312/23.03.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul formulat de reclamant şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara, în solidar cu pârâtul B., la plata daunelor morale determinate de prima instanţă, în cuantum de 15.000 euro. A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa pronunţată de tribunal, a respins apelul formulat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara să plătească reclamantului suma de 3036 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Contrar susţinerilor apelantului pârât, tribunalul a soluţionat fondul cauzei, şi nu este incident niciun motiv de nulitate care să conducă la o soluţie de anulare a hotărârii primei instanţe.

Greşita decădere a pârâtului din dreptul de a propune probe nu este un motiv de anulare a hotărârii, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, ce permite readministrarea probatoriului sau administrarea de probe noi.

Astfel, a fost administrată proba cu interogatoriu, s-au ataşat dosarele vizând procesul penal şi, faţă de împrejurarea că obiectivele pentru expertiza medico-legală solicitate de apelantul pârât au fost formulate şi în cursul urmăririi penale, fiind analizate în completarea la raportul de expertiză întocmit de Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, avizat de Comisia superioară medico-legală, în raport de dispoziţiile art. 28 din H.G. nr. 774/2000, s-a apreciat că nu se impune efectuarea unui nou raport de expertiză de către Institutul de Medicină Legală Timişoara.

Instanţa de apel a considerat, contrar susţinerilor apelantului pârât, că raportul de expertiză medico-legală întocmit în cursul urmăririi penale nu poate fi apreciat ca probă extrajudiciară, având în vedere că prezenta acţiune civilă are drept cauză tocmai faptele cercetate în cursul procesului penal.

În plus, specificul activităţii medico-legale limitează atribuţiile organelor judiciare în legătură cu modul de desfăşurare a activităţii de expertizare, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 28 din Regulamentul de aplicare al O.G. nr. 1/2000.

Având în vedere soluţia de clasare dispusă de procuror, confirmată prin hotărârea judecătorească de respingere a plângerilor formulate împotriva acestei soluţii, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, cum greşit a apreciat prima instanţă.

Cu toate acestea, a arătat curtea de apel, faţă de concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală întocmite de Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, avizate de Comisia superioară medico - legală, prima instanţă a reţinut în mod corect că pârâtului îi sunt imputabile o serie de fapte, precum diagnosticarea incompletă a fracturii reclamantului, investigaţii imagistice incomplete (deşi dotarea spitalului permitea investigaţii suplimentare), atât iniţial, cât şi în primele zile după intervenţia chirurgicală. Aceste fapte au condus la adoptarea unei soluţii ortopedice inapte să restabilească starea de sănătate a reclamantului şi la indicarea cu întârziere a intervenţiei chirurgicale.

De altfel, ineficacitatea tratamentului aplicat a fost constatată chiar de pârât, care, la primul control efectuat după externare, a recomandat reclamantului intervenţia chirurgicală.

În ceea ce priveşte criticile formulate prin apelul declarat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că, prin faptele culpabile ale pârâtului, astfel cum au fost reţinute, i-a fost cauzat reclamantului un prejudiciu constând în prelungirea suferinţei fizice şi psihice şi în diminuarea şanselor de recuperare a stării de sănătate, prejudiciu ce se impune a fi recuperat.

Curtea de apel a considerat că, întrucât în antecedenţa cauzală a stării de handicap a reclamantului se regăseşte în primul rând accidentul de circulaţie, şi având în vedere concluziile actelor medico-legale care au arătat că nu există certitudinea recuperării complete a reclamantului nici în ipoteza în care se intervenea chirurgical imediat după accident, că nu se poate stabili legătura de cauzalitate dintre paralizia membrului drept şi tratamentul ortopedic aplicat de pârât, suma de 15.000 euro acordată de prima instanţă este una echitabilă.

Instanţa de apel a reţinut că trebuie avută în vedere şi conduita reclamantului, care, la rândul său, a amânat intervenţia chirurgicală până în iunie 2009, deşi pârâtul a indicat acest tratament în aprilie 2009.

Curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe sub aspectul daunelor materiale, arătând în considerentele hotărârii că sumele pretinse pentru şedinţele de kinetoterapie şi pentru consultaţiile şi operaţia din Ungaria nu pot fi acordate, în condiţiile în care, independent de conduita pârâtului, operaţia şi procedurile ulterioare de recuperare trebuiau efectuate.

Fără o concluzie clară, stabilită în cuprinsul actelor medico-legale, în sensul că afectarea capacităţii de muncă este consecinţa acţiunilor sau omisiunilor pârâtului, acesta din urmă nu poate fi obligat la plata prestaţiilor periodice constând în diferenţa dintre veniturile lunare încasate de reclamant înainte de ivirea invalidităţii şi cele obţinute după instalarea invalidităţii.

În plus, în ceea ce priveşte costurile unor operaţii şi proteze viitoare, prejudiciul nu este cert şi determinat, cerinţe imperativ necesare pentru a putea fi acoperit.

Curtea de apel a apreciat că este fondată critica vizând respingerea acţiunii faţă de Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara.

Potrivit dispoziţiilor art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2016 (forma în vigoare la data de 18.02.2009) unităţile sanitare, în calitate de furnizor de servicii medicale, răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile cauzate de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

Prin urmare, natura raportului dintre unitatea sanitară şi personalul medical angajat naşte răspunderea pentru fapta altuia, în condiţiile dreptului comun. Or, potrivit C. civ., în cazul de faţă este atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., răspundere fundamentată pe ideea de garanţie şi menită să asigure persoanei păgubite posibilitatea reparării pagubei.

Împotriva Deciziei nr. 312/23.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara.

Totodată, reclamantul A. a formulat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 12.03.2019.

I. Recursul declarat de reclamantul A.

1. Prin recursul promovat împotriva încheierii de la termenul de judecată din data de 12.03.2019, reclamantul formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportate la dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.:

În încheierea de la termenul de judecată din data de 12.03.2019, se consemnează următoarele:

"La apelul nominal făcut în şedinţă publică se prezintă reclamantul apelant, asistat de av. C., şi pârâtul apelant B., asistat de av. D., lipsă fiind reprezentantul pârâtului intimat Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara".

Încheierea este nelegală deoarece apelant-reclamantul A. a fost prezent şi asistat de avocat D., în vreme ce apelantul B. a fost prezent şi asistat de avocat C..

Recurentul susţine că nu este vorba despre o eroare materială cu privire la nume, ci despre nesocotirea înscrisurilor de la dosar (împuternicirile avocaţiale), aspect care nu poate fi remediat pe calea îndreptării erorii materiale. Verificarea părţilor, a calităţii de apărător, este o obligaţie a instanţei, iar această obligaţie a fost încălcată, fiind astfel pronunţată o încheiere nelegală.

2. În ceea ce priveşte Decizia nr. 312/23.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, recurentul formulează următoarele critici:

a. Conform dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ., raportate la art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârea dată de instanţa de apel trebuia să conţină: numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor.

Or, hotărârea recurată nu cuprinde domiciliul părţilor şi sediul intimatului-pârâtului Spitalul Clinic Judeţean Timişoara, ceea ce, în opinia recurentului, atrage incidenţa art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

b. Opinia dr. E. nu este probă încuviinţată în cauză şi, cu toate acestea, la fila x a deciziei recurate se arată următoarele: "Concluziile noii expertize medico-legale reproduc pct. de vedere exprimat de medicul F. de la Spitalul Foişor" "la efectuarea expertizei a participat şi expertul asistent din partea pârâtului dr. E. de la G." "noua expertiză a fost avizată de Comisia de avizare şi control în componenţa căreia au intrat parte din membrii Comisiei Superioare medico-legale care au dispus efectuarea noii expertize".

În acest fel, susţine recurentul, au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

c. Un alt motiv de recurs este cel întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurentul arată că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu poate fi determinată în acelaşi mod ca şi în cazul făptuitorului.

Or, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara, în solidar cu pârâtul B., la plata daunelor morale, astfel cum au fost determinate de prima instanţă. Însă, prima instanţă, atunci când a apreciat cuantumul daunelor morale, a avut în vedere o serie de fapte imputabile pârâtului, care nu pot sta şi la baza răspunderii comitentului. Răspunderea unităţii spitaliceşti, a comitentului are ca fundament garanţia obiectivă.

În plus, susţine recurentul, instanţa de apel nu analizează prejudiciul moral din toate perspectivele arătate în cuprinsul motivelor de apel.

Seria de fapte culpabile reţinute chiar de instanţa de apel exclude culpa din partea reclamantului, iar considerentele prin care curtea de apel arată că, în ceea ce priveşte costurile unor operaţii şi proteze viitoare, prejudiciul nu este cert şi determinat sunt contradictorii celor prin care, anterior, instanţa de apel a reţinut că reclamantului i s-a produs un prejudiciu.

Recurentul arată că instanţa de apel nu a analizat prejudiciul estetic care i-a fost produs şi nici efectele acestui prejudiciu estetic pe plan personal şi social. Nemotivarea hotărârii sub aspectul criteriilor avute în vedere pentru stabilirea prejudiciului moral astfel cum ele au fost solicitate prin cererea de apel precizată şi cum sunt arătate în jurisprudenţa constantă depusă la dosar, duce la concluzia că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, mărginindu-se la a prelua argumentele primei instanţe.

d. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (304 pct. 9 C. proc. civ.).

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează liberul acces la justiţie şi prin prisma predictibilităţii rezultate dintr-o practică unitară şi din principii de drept aplicabile la soluţionarea unor cauze similare.

Instanţa de apel, atunci când analizează prejudiciul, nu are în vedere niciun criteriu doctrinar sau jurisprudenţial, nu face referire la vreunul dintre acestea şi concluzionează eronat că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu material, aspect contrazis de probele administrate în cauză.

Nu i se poate reproşa reclamantului faptul că la câteva luni după data internării ar fi refuzat o pretinsă operaţie. În aceste câteva luni, oasele bazinului au crescut, iar reconstrucţia bazinului nu putea în efectuată în ţară, în baza contractului de colaborare dintre România şi Ungaria, pacienţii fiind îndrumaţi la Szeget, acolo unde reclamantul a şi fost operat.

În consecinţă, arată recurentul, urmare a tratamentului greşit aplicat, a devenit o persoană cu grad de handicap, iar prepusul şi comitentul sunt ţinuţi în solidar să suporte daunele materiale dovedite şi certe.

II. Recursul declarat de pârâtul B.

a. În temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că, deşi tribunalul, reţinând autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, nu a soluţionat fondul litigiului, adică nu a examinat starea de fapt, vinovăţia, urmarea produsă şi raportul de cauzalitate dintre acestea, instanţa de apel, prin considerentele hotărârii recurate, a apreciat că "prima instanţa a reţinut în mod corect ca pârâtului îi sunt imputabile o serie de fapte".

Decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe, în condiţiile în care, contrar hotărârii primei instanţe, curtea de apel a reţinut că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, a avut drept efect privarea sa de un grad de jurisdicţie, iar remediul constând în administrarea de probe în apel nu poate exclude incidenţa art. 297 C. proc. civ.

b. În baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală deoarece curtea de apel a reţinut că fapta ilicită constă "într-o serie de fapte" precum diagnosticarea incompletă a fracturii reclamantului, investigaţii imagistice incomplete, adoptarea unei soluţii ortopedice incomplete care nu a fost aplicată pe durata indicată, indicarea cu întârziere a intervenţiei chirurgicale. Or, aceste concluzii se fundamentează pe interpretarea greşită a succesiunii în timp a conduitei recurentului cu prilejul desfăşurării actului medical.

c. Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a condiţiilor angrenării răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciu şi raportul de cauzalitate.

În esenţă, instanţa de apel nu a stabilit în ce a constat fapta ilicită a recurentului, în condiţiile în care luxaţia reclamantului nu exista la radiografia de la momentul externării, ci a fost evidenţiată după o lună de zile când reclamantul s-a prezentat la control şi a fost efectuată o noua radiografie. Între perioada externării şi perioada controlului ulterior, conduita reclamantului este incertă şi pusă sub semnul întrebării în condiţiile în care, deşi din fişa de externare, i s-a recomandat repaus fizic, acesta a fost la fiziokinetoterapie, procedură contrară prescripţiei medicale.

Or, conduita reclamantului în intervalul de timp cuprins intre externare şi data controlului, de nerespectare a prescripţiei medicale, nu poate duce la concluzia că recurentul a săvârşit o faptă ilicită, luxaţia de cap femural putând rezulta în urma procedurilor de kinetoterapie.

Atâta timp cât nu se poate stabilit cu certitudine în ce a constat fapta ilicită a recurentului, precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Mai mult, la data controlului şi în urma refacerii radiografiei a fost descoperită luxaţia de cap femural, dată la care reclamantul a recomandat tratamentul adecvat, tratament pe care reclamantul nu 1-a efectuat imediat, ci după trecerea unei perioade de timp.

Hotărârea pronunţată în apel este dată şi cu încălcarea legii, respectiv a Ordinul nr. 1196/2013 al Ministrului Sănătăţii, a Legii nr. 459/2011, a Legii nr. 271/2004 şi a H.G. nr. 774/2000.

Probele din prezenta cauză sunt extrajudiciare (efectuate pe parcursul cercetării penale) şi nelegale, deoarece expertiza medico-legală efectuată de Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, ca urmare a celor statuate de Comisia superioară medico-legală, a fost întocmită cu încălcarea legii; mai mult, chiar avizul Comisiei superioare medico-legale nr. x este nelegal, fiind dat de o comisie nelegal compusă.

Astfel, pe parcursul cercetării penale, Institutul de Medicină Legală Timişoara a efectuat o primă expertiză medico-legală cu nr. x/15.07.2013, ale cărei concluzii au fost favorabile recurentului. Deşi nu era necesar, acest raport a fost avizat de către Comisia de avizare şi control a actelor medico-legale din cadrul Institutului de Medicină Legală Timişoara. Partea vătămată a solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale, cerere încuviinţată, astfel că Institutul de Medicină Legală Timişoara a întocmit noua expertiză medico-legală nr. x/05.11.2014, avizată la rândul sau de către Comisia de avizare şi control a actelor medico-legale de la Institutul de Medicină Legală Timişoara.

Partea vătămată a solicitat o nouă expertiză medico-legală, însă de această dată s-a solicitat din partea organului de urmărire penală avizul Comisiei Superioare medico-legale din cadrul Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti.

În mod nelegal, susţine recurentul, se obţine un înscris cu nr. x/27.03.2015, semnat de Prof. Dr. F. de la Spitalul Foişor din Bucureşti, înscris adresat Comisiei Superioare medico-legale, în care se fac referiri cu privire la modul de diagnosticare a reclamantului în februarie 2009, deci la mai bine de 6 ani distanţă.

În contra reglementarilor ce guvernează activitatea şi componenţa Comisiei superioare medico-legale, la şedinţa acestei comisii din data de 30.04.2015 este cooptat ca membru acelaşi Prof. Dr. F. Pe baza referatului acestuia, comisia a apreciat că ar fi utilă efectuarea unei noi expertize medico-legale cu examinarea persoanei la Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti.

Atragerea Prof. Dr. F. ca membru în Comisia superioară medico-legală este nelegală, deoarece acesta nu mai îndeplinea criteriul impus de lege pentru a putea fi cooptat la lucrările comisiei pentru că nu mai era profesor universitar din data de 10.03.2012, dată la care i-a încetat contractul individual de muncă la Universitatea de Medicină şi Farmacie "H.".

Motivarea deciziei recurate, întemeiată pe constatările regăsite în expertiza medico-legală întocmită de Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, care reproduce opinia de specialitate exprimată de Prof. Dr. F., constituie o aplicare greşită a legii, lipsind de temei legal constatările instanţei de apel.

III. Recursul declarat de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara

a. În temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică decizia instanţei de apel cu motivarea că aceasta reproduce succint unele constatări din raportul de expertiză medico-legală efectuată în cauză de Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, fără a face referiri şi la celelalte acte medico-legale regăsite în cauză întocmite de Institutul de Medicină Legală Timişoara. Mai mult, arată recurentul, instanţa de apel a reţinut în mod greşit diagnosticarea incompletă a fracturii reclamantului în condiţiile în care, atât la prezentarea în serviciul de urgenţă, cât şi la investigaţiile efectuate înaintea externării nu era declarată nicio luxaţie a membrului inferior.

Contrar aspectelor relevate de probatoriu, constând chiar în afirmaţiile şi recunoaşterile reclamantului, din cuprinsul cărora reiese că acesta nu a respectat prescripţiile medicale de la externare, instanţa a apreciat că pârâţii sunt răspunzători pentru o parte din prejudiciul suferit de reclamant.

În concret, la externare petentul nu prezenta luxarea capului femural reclamată în cauză, iar recomandările la externare au constat în repaosul la pat. Cu toate acestea, reclamantul a urmat un tratament fiziokinetoterapeutic, ceea ce a dus la luxarea capului femural identificat la controlul efectuat. La prima constatare a acestei afecţiuni, recomandarea a fost de intervenţie chirurgicală, pe care reclamantul nu a dorit să o efectueze în reţeaua sanitară din România, deşi era posibilă.

b. Hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale respectiv fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate.

În esenţă, instanţa de apel nu a stabilit în ce a constat fapta ilicită a copârâtului, în condiţiile în care luxaţia reclamantului nu exista la momentul externării, ci a fost evidenţiată după o lună de zile, când acesta s-a prezentat la control şi a fost efectuată o nouă radiografie.

Atâta timp cât nu se poate stabili cu certitudine în ce a constat fapta ilicită şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Recurentul susţine că hotărârea pronunţată de instanţa în apel este dată cu încălcarea Ordinului nr. 1196/2013 a Ministerului Sănătăţii, a Legii nr. 459/2011, a Legii nr. 271/2004 şi a H.G. nr. 774/2000.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul declarat de reclamantul A.

1. Criticile formulate de recurentul-reclamant împotriva încheierii de la termenul de judecată din data de 12.03.2019 sunt nefondate.

Aspectele relevate nu pot fi analizate în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.

Ceea ce invocă recurentul nu este o nelegalitate în sensul dispoziţiilor legale menţionate, ci o eroare materială remediabilă în procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ.

Recurentul nu a probat vătămarea procesuală produsă prin menţionarea greşită a numelui avocatului care i-a asigurat asistenţa juridică la termenul din data de 12.03.2019 şi nici împrejurarea că vătămarea astfel produsă poate fi remediată numai prin anularea actului de procedură îndeplinit.

Inversarea numelor avocaţilor s-a produs numai în al doilea paragraf al încheierii, când s-au consemnat numele părţilor prezente la apelul nominal făcut în şedinţă publică, fiind în mod evident vorba despre o eroare materială.

Atunci când în cuprinsul încheierii s-au redat concluziile orale formulate de cei doi apărători nu s-au mai consemnat numele acestora, iar concluziile formulate de "avocatul apelantului pârât B.", respectiv de "avocatul apelantului reclamant A." au corespuns intereselor părţilor asistate juridic.

În aceste condiţii, nu poate exista o vătămare procesuală şi nici o nelegalitate atrasă de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., fiind în mod evident o eroare materială ce ar putea fi îndreptată în procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 12.03.2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

2. Criticile formulate de recurentul-reclamant împotriva Deciziei nr. 312/23.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă

a. Nu sunt fondate susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 316 C. proc. civ., raportate la art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., justificate de recurent prin lipsa indicării domiciliului părţilor şi a sediului Spitalul Clinic Judeţean Timişoara din cuprinsul deciziei recurate.

Recurentul nu a probat faptul că lipsa acestor menţiuni ar atrage o vătămare procesuală ce nu se poate remedia decât prin anularea actului de procedură, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte nu poate dispune admiterea recursului în baza acestui motiv de recurs.

b. Nu poate fi primită critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în raport cu consemnările legate de opinia dr. E., cuprinse în fila x a hotărârii instanţei de apel.

Paragrafele indicate de recurent nu cuprind argumentele, considerentele instanţei de apel în soluţionarea căii de atac, dezlegări a căror legalitate să poată fi supusă controlului judiciar pe calea recursului.

De aceea, Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate în raport cu susţinerile anterior menţionate şi care nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ.

c. În temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul critică decizia instanţei de apel sub două aspecte:

Primul dintre acestea vizează modul de stabilire a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului şi care, în opinia recurentului, nu poate fi identic cu cel în care este determinată răspunderea făptuitorului. Recurentul consideră că faptele imputabile pârâtului nu pot sta şi la baza răspunderii comitentului, astfel încât instanţa de apel nu putea schimba hotărârea primei instanţe doar sub aspectul debitorilor obligaţiei de reparare a prejudiciului, în sensul stabilirii acestei obligaţii atât în sarcina pârâtului B., cât şi a Spitalului Clinic de Urgenţă Timişoara, fără a modifica şi cuantumul daunelor morale pe care tribunalul le stabilise doar în sarcina pârâtului B..

Al doilea aspect vizează dezlegarea dată de instanţa de apel cererii privind acoperirea prejudiciului estetic reclamat, recurentul susţinând că motivarea hotărârii este contradictorie şi incompletă.

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile subsumate primului aspect menţionat.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare în cauză a prevederilor art. 644 din Legea nr. 95/2006 atunci când a i-a obligat în solidar pe pârâţii B. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara la plata daunelor morale.

Dispoziţiile menţionate prevăd o răspundere solidară, în condiţiile legii civile, a unităţilor sanitare publice sau private pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat. Or, solidaritatea obligaţiei stabilite în sarcina pârâţilor atât prin norma specială prevăzută la art. 644 din Legea nr. 95/2006, cât şi prin norma de drept comun la care aceasta face trimitere - art. 100 alin. (3) şi art. 1003 C. civ. de la 1865 - se caracterizează prin obiectul unic al obligaţiei, toţii debitorii fiind obligaţi, prin excepţie de la regula de drept a divizibilităţii obligaţiei, la aceeaşi prestaţie.

Prin urmare, instanţa nu ar fi putut, dat fiind caracterul solidar, izvorât din lege, al obligaţiei stabilite în sarcina pârâţilor B. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara, să dividă obiectul acestei obligaţii între cei doi pârâţi, stabilind sume diferite de bani în sarcina fiecăruia.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect menţionat, subsumat prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile vizând insuficienta motivare a instanţei de apel în ceea ce priveşte prejudiciul estetic pretins de reclamant.

Reclamantul A. a solicitat instanţei obligarea pârâţilor B. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara la repararea unui prejudiciu moral suferit din culpa pârâţilor şi a arătat în ce a constat acest prejudiciu.

Răspunzând criticilor formulate sub acest aspect prin apelul declarat de reclamant, curtea de apel a reţinut că "i s-a cauzat reclamantului un prejudiciu constând în prelungirea suferinţei fizice şi psihice şi în diminuarea şanselor unei recuperări a stării de sănătate cât mai apropiate de starea anterioară accidentului de circulaţie, prejudiciul ce se impune a fi recuperat", că în lipsa unor criterii de evaluare, revine instanţei sarcina de a aprecia suma de natură a compensa prejudiciul suferit de reclamant şi a indicat drept criterii de evaluare: "antecedenţa cauzală a stării de handicap", "lipsa certitudinii în ceea ce priveşte recuperarea completă a reclamantului chiar în ipoteza în care se intervenea chirurgical imediat după accident", "imposibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre paralizia membrului drept şi tratamentul ortopedic aplicat de pârât".

Înalta Curte reţine că esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane.

Ca element al răspunderii civile delictuale, prejudiciul poate îmbrăca forma prejudiciului moral (a daunelor morale) atunci când rezultă dintr-o atingere adusă prerogativelor ce constituie atributul personalităţii umane şi se manifestă prin suferinţa fizică sau morală pe care o resimte victima.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma propria convingere asupra aspectelor deduse judecăţii, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama de principiile de drept şi de practica judiciară în materie.

Evaluarea daunelor morale este dificilă întrucât este lipsită de criteriile obiective existente în cazul prejudiciului material. Prejudiciul nepatrimonial nu se poate reduce la determinarea "preţului" suferinţei fizice şi psihice, acestea fiind, de altfel, inestimabile. Stabilirea cuantumului unui astfel de prejudiciu trebuie să aibă în vedere toate consecinţele negative produse şi să plece de la premisa că daunele morale se raportează la nivelul trăirilor psihice. Tocmai de aceea, prejudiciul nepatrimonial implică o apreciere raportată la situaţia personală a fiecărei victime în parte.

În determinarea cuantumului despăgubirilor morale, interpretarea normelor aplicabile răspunderii civile delictuale, principiile aplicabile în această materie şi soluţiile pronunţate în jurisprudenţă, conturează aplicarea unor criterii ce vizează gravitatea suferinţei, echitatea şi al proporţionalitatea.

Toate aceste criterii trebuie analizate de instanţă prin raportare la situaţia particulară a fiecărei peroane care reclamă şi probează un prejudiciu moral încercat, şi la formele pe care acest prejudiciu le îmbracă în fiecare caz în parte.

Reclamantul a pretins că, din culpa pârâţilor, a suferit un prejudiciu estetic, constând într-o infirmitate permanentă care i-a afectat viaţa personală şi profesională.

Or, instanţa de apel nu a cercetat aceste aspecte, nu a analizat formele în care reclamantul pretinde ca s-a materializat prejudiciul moral încercat, gravitatea acestora şi consecinţele pe care le-a produs asupra reclamantului, mulţumindu-se să facă referire generică la: "antecedenţa cauzală a stării de handicap" şi "lipsa certitudinii în ceea ce priveşte recuperarea completă a reclamantului", deşi stabilirea despăgubirilor pentru daune morale presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi care pot fi supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat cuantumul daunelor morale la suma menţionată în dispozitivul hotărârii, fără să analizeze susţinerile reclamantului cu privire la natura prejudiciului produs şi la formele în care acesta s-a manifestat, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar şi atrage casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

d. Criticile grupate la acest subpunct al motivelor de recurs vor fi analizate odată cu cele cuprinse la pct. c) în recursul formulat de pârâtul B. şi la pct. b) în cererea de recurs a Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara deoarece Înalta Curte va răspunde prin considerente comune acestor critici.

II. Recursul declarat de pârâtul B.

a. Recurentul pretinde o încălcare a prevederilor art. 297 C. proc. civ. În opinia sa, a fost privat de un grad de jurisdicţie, în condiţiile în care prima instanţă, reţinând autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, nu a soluţionat fondul litigiului, iar curtea de apel, deşi a considerat că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, l-a decăzut din dreptul de a propune probe.

Critica nu este fondată.

În primul rând, Înalta Curte constată că în faţa primei instanţe, pârâtul a fost decăzut din dreptul de a propune probe, instanţa făcând aplicarea art. 114 1 alin. (2) C. proc. civ. Această împrejurare nu poate echivala cu o necercetare a fondului în condiţiile art. 297 C. proc. civ. În al doilea rând, tribunalul s-a pronunţat asupra fondului litigiului, admiţând în parte pretenţiile reclamantului.

b. Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite. În cauză, hotărârea pronunţată nu s-a întemeiat pe interpretarea greşită a unui act juridic, care a determinat schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, astfel cum impune cazul de modificare a hotărârii menţionat. Temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii în reprezintă răspunderea civilă delictuală, iar hotărârile pronunţate au avut în vedere elementele acestei răspunderi, iar nu interpretarea unui act juridic, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată că nu poate face aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., neputând fi reîncadrate în alt motiv de recurs reglementat de art. 304 C. proc. civ.

III. Recursul declarat de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara

a. Considerentele expuse anterior în analizarea criticilor întemeiate de recurentul B. pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt valabile şi în ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara în acelaşi temei juridic. De altfel, recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara reproduce mare parte din criticile formulate de pârâtul B., rămânând astfel valabile aprecierile anterior expuse vizând imposibilitatea de aplicare de către instanţa de recurs a prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. şi de reîncadrare în acest fel a motivelor de recurs în alte cazuri de modificare ori de casare a hotărârii, reglementate de art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate în cuprinsul pct. 2 d) în recursul declarat de reclamantul A., respectiv cele grupate la pct. c) în recursul formulat de pârâtul B. şi la pct. b) în cererea de recurs a Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara şi care vizează aspecte comune soluţionării prezentei cauze, Înalta Curte reţine următoarele:

Toate părţile atrase în prezentul litigiu au formulat critici legate de dezlegările date de instanţa de apel în privinţa întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în cauză.

Astfel, în ceea ce priveşte culpa, ca element al răspunderii civile delictuale, reclamantul a pretins că nu se poate reţine în sarcina sa o culpă rezultată din faptul că la câteva luni după data internării ar fi refuzat o pretinsă operaţie. Prin urmare, şi dezlegările date de instanţa de apel sub aspectul prejudiciului material, care au avut drept premisă o culpă a reclamantului sunt legale.

Pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara au criticat hotărârea curţii de apel în ceea ce priveşte dezlegarea dată asupra dovedirii faptei ilicite, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate, susţinând că instanţa de apel nu a stabilit în ce a constat fapta ilicită a pârâtului B., în condiţiile în care luxaţia reclamantului nu exista la radiografia de la momentul externării, ci a fost evidenţiată după o lună de zile, când reclamantul s-a prezentat la control şi a fost efectuată o noua radiografie, iar între perioada externării şi perioada controlului ulterior, conduita reclamantului este "incertă şi pusă sub semnul întrebării". Pârâtul B. a pretins şi că hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea legii, a Ordinul nr. 1196/2013 al Ministrului Sănătăţii, a Legii nr. 459/2011, a Legii nr. 271/2004 şi a H.G. nr. 774/2000, respectiv că probele reţinute la pronunţarea deciziei sunt extrajudiciare (efectuate pe parcursul cercetării penale) şi nelegale, sens în care a invocat actele normative menţionate, prin care a argumentat neregularităţi în întocmirea raportului de expertiză medico-legală.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate sub următoarele aspecte:

Temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii îl reprezintă răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile de drept comun prevăzute la art. 998 şi urm. C. civ. (aspect reţinut, de altfel, şi prin Decizia nr. 875/20.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă care a intervenit în cauză).

În raport de acest temei juridic, revenea părţilor sarcina de a dovedi îndeplinirea în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale, şi instanţei obligaţia de a pronunţa hotărârea în raport de limitele în care existenţa şi întinderea acestor elemente au fost probate.

Sub aspect normelor privind administrarea probelor în procesul civil, Înalta Curte reţine următoarele aspecte de nelegalitate:

i. În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel reţine că "raportul de expertiză medico-legală întocmit în cursul urmăririi penale nu poate fi apreciat ca probă extrajudiciară". Acest considerent al curţii de apel contravine celor reţinute prin încheierea din termenul de judecată de 21.11.2018, (când instanţa a constatat caracterul extrajudiciar al expertizelor medico-legale) şi dispoziţiilor art. 129 şi art. 201 C. proc. civ., în raport de care numai dovezile administrate nemijlocit de instanţă sunt probe judiciare.

În măsura în care considera că, faţă de specificul cauzei şi al expertizei ce se poate administra, hotărârea ar putea fi întemeiată pe o probă extrajudiciară (cum sunt rapoartele de expertiză medico-legale efectuate în cauză), instanţa de apel avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor această împrejurare, permiţându-le să îşi exprime poziţia faţă de o astfel de posibilitate.

Prin urmare, pornind de la premisa că expertizele medico-legale efectuate pe parcursul cercetării penale au natura unor probe extrajudiciare, Înalta Curte constată că, pentru respectarea drepturilor procesuale ale părţilor, curtea de apel avea obligaţia de apune în discuţia părţilor în ce măsură o astfel de probă poate servi la darea hotărârii. Întemeierea deciziei pe o probă (extrajudiciară), în lipsa posibilităţii părţilor de a-şi exprima pct. de vedere cu privire la acest aspect, atrage nelegalitatea deciziei în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

ii. Aspectele de nelegalitate invocate de părţi în ceea ce priveşte atitudinea culpabilă a petentului (reclamantul pretinzând lipsa unei astfel de cuple, iar pârâţii susţinând existenţa ei) cu relevanţă asupra întinderii daunelor materiale şi morale acordate, nu pot fi analizate de instanţa de recurs, dată fiind insuficienta motivare sub acest aspect din considerentele deciziei instanţei de apel.

Verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului nu se poate realiza sub aspectul menţionat, cercetarea judecătorească efectuată de instanţa de apel fiind insuficientă în ceea ce priveşte o eventuală culpă a reclamantului şi raportul de cauzalitate între aceasta şi întinderea prejudiciului material şi moral pretins.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel, păstrând natura juridică - de probă extrajudiciară - a expertizelor efectuate în faza de cercetare penală, va pune în dezbaterea contradictorie a părţilor în ce măsură o astfel de probă extrajudiciară poate servi la darea hotărârii, urmând a decide o eventuală completare sub aspect probatoriu a dovezilor necesare în stabilirea elementelor răspunderii civile delictuale.

Totodată, va administra probele necesare pentru a stabili dacă a existat o culpă a reclamantului în producerea prejudiciului moral şi material pretins, iar în ipoteza în care o astfel de culpă va fi dovedită, va stabili măsura în care aceasta va influenţa cuantumul despăgubirilor acordate.

Sub acelaşi aspect, al elementelor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel va analiza susţinerile reclamantului cu privire la prejudiciul moral suferit, verificând prin prisma probelor administrate, întinderea acestuia şi formele în care un astfel de prejudiciu s-a manifestat în cazul reclamantului. Pentru cuantificarea prejudiciului, instanţa de apel ca aplica criteriile dezvoltate în practica judecătorească şi principiile de drept aplicabile, răspunzând totodată şi apărărilor formulate de pârâţi sub acest aspect.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. şi de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, va casa Decizia nr. 312/23.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. şi de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara împotriva Deciziei nr. 312 din 23 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 12 martie 2019 a aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2019.

GGC - GV