Cassation appeals annulled for failure to articulate specific cassation grounds challenging res judicata and evidence evaluation in a land restitution dispute under Law No. 10/2001

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea transmisă, prin poştă, la data de 24 noiembrie 2017, Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâta Primăria Comunei Bujoreni a declarat recurs împotriva împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin cererea de recurs, neîncadrată în drept, pârâta nu a dezvoltat critici cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, ci a prezentat situaţia de fapt a litigiului, arătând că Primarul Comunei Bujoreni, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, a emis dispoziţia din 3 decembrie 2001, prin care a restituit, în natură, conacul şi terenul aferent, iar prin Sentinţa civilă nr. 353 din 17 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Teleorman, s-a constatat că, la data restituirii, reclamanta A. ocupa terenul retrocedat în suprafaţă de 2681 mp.

La data de 11 decembrie 2017, reclamanta A. a declarat recurs împotriva împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei atacate în sensul anulării dispoziţiei nr. 40/2001 a Primăriei Comunei Bujoreni pentru suprafaţa de 1000 mp, dată cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât la emiterea acestei dispoziţii nu s-a ţinut cont de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului casă de locuit în suprafaţă de 153,50 mp şi folosinţa suprafeţei de 1000 mp teren pentru toată perioada de existenţă a construcţiei, potrivit Legii nr. 61/1990.

În continuare, reclamanta a prezentat, pe larg, situaţia de fapt a litigiului şi a învederat că instanţa de judecată nu a ţinut cont de situaţia existentă la momentul emiterii dispoziţiei din 3 decembrie 2001 şi a analizat acte ulterioare, respectiv Sentinţa nr. 377 din 1 martie 2006, pronunţată de Judecătoria Alexandria, care a avut în vedere dispoziţia emisă de Primăria Comunei Bujoreni, prin care s-a trecut în proprietatea comunei suprafaţa de 4.05 ha, conform schiţei anexă care nu a respectat situaţia reală şi în care nu au fost trecute clădirile existente pe acea suprafaţă de teren, pentru care reclamanta plăteşte taxe şi impozite din anul 1993; de asemenea, a susţinut că schiţa a fost întocmită pentru o altă parcelă, în care conacul a fost trecut cu pixul, fără a se ţine cont de dimensiunile şi localizarea în teren.

Reclamanta a mai învederat că, în mod corect, instanţa a reţinut că, la data restituirii, ocupa suprafaţa de 2681 mp pe care se aflau construcţii permanente şi provizorii, teren pentru care nu avea niciun drept de proprietate, însă nu a ţinut cont că avea un drept de folosinţă asupra suprafeţei de 1000 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare x/1993 şi Legii nr. 61/1990.

Conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1996, reclamanta a cumpărat casa de locuit în suprafaţa de 113 mp şi un garaj, iar suprafaţa de 1000 mp teren i-a fost dată în folosinţă pe toată durata existenţei construcţiilor; la apariţia Legii nr. 10/2001, S.C. B. S.A. avea în administrare terenul pentru care i-a cedat folosinţa odată cu vânzarea casei, iar terenul l-a avut în administrare până când a fost preluat de Agenţia Domeniilor Statului.

Reclamanta a arătat că, în mod greşit, terenul de 4.05 ha a fost trecut în administrarea Primăriei Bujoreni prin dispoziţia din 28 octombrie 2001, deşi în tarlaua x parcela x Agenţia Domeniilor Statului are şi în prezent 0.99 ha cu destinaţia curţi construcţii, iar curtea de apel a reţinut corect că suprafaţa de teren de 4.05 ha care a făcut obiectul dispoziţiei x/2001 se afla în proprietatea UAT Bujoreni, fiind administrată de Agenţia Domeniilor Statului Teleorman.

A mai susţinut reclamanta că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993, aceasta avea dreptul de proprietate asupra casei şi a garajului şi folosinţa terenului de sub aceste construcţii, nesocotind dreptul de folosinţă asupra suprafeţei de 1000 mp, conform contractului anterior menţionat.

Făcând referire la raportul de expertiză întocmit în cauză şi la suplimentul la acest raport, reclamanta a arătat că în varianta admisă de instanţa de judecată prin Sentinţa nr. 377/2006, aceasta nu poate folosi casa, fiind obligată să demoleze celelalte dependinţe şi o parte din bucătărie, iar, astfel, rămâne fără acces la puţul cu apă, care, potrivit expertizei, este pe linia de hotar, prin această sentinţă încălcându-i-se dreptul de proprietate asupra casei şi a dependinţelor.

Prin cererea depusă la Curtea de Apel Bucureşti la data de 12 decembrie 2017, reclamanta A., prin avocat C., a depus un memoriu distinct de recurs împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi, după rejudecare, admiterea acţiunii introductive şi anularea, în parte, a dispoziţiei nr. x/2001, emisă de Primăria Bujoreni, în ceea ce priveşte măsura de restituire a întregii suprafeţe de teren, respectiv 1000 mp (în loc de 387 mp), suprafaţă atribuită reclamantei în folosinţă odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993.

În cuprinsul recursului, reclamanta a prezentat, pe larg, considerentele instanţei de apel şi a învederat că recursul vizează reţinerea eronată a Curţii de Apel Bucureşti în sensul că doar suprafaţa de 387 mp de teren aferentă locuinţei acesteia nu poate fi restituită în natură, iar nu întreaga suprafaţă de 1000 mp dobândită în folosinţă de către reclamantă odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiei.

A mai arătat reclamanta că, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, terenul în suprafaţă de 1000 mp pe care îl deţinea nu era la dispoziţia comisiei locale ca teren liber pentru a putea fi restituit, iar interdicţia de restituire opera cu privire la toată suprafaţa, nu doar pentru suprafaţa de 387 mp, apreciată de instanţa de apel ca fiind necesară pentru folosirea şi utilizarea normală a locuinţei acesteia; a aprecia în alt fel, înseamnă a modifica ori a anula, cel puţin în parte, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1993, asupra căruia nu s-a pronunţat până în prezent nicio instanţă în sensul celor arătate.

Reclamanta a arătat că susţinerea instanţei de apel în sensul că doar suprafaţa de 387 mp nu se afla la dispoziţia entităţii notificate, pe considerentul că această suprafaţă este necesară utilizării construcţiei, deşi s-a reţinut de aceeaşi instanţă că printr-un contract necontestat a fost indisponibilizată de la restituire o suprafaţă de 1000 mp, echivalează cu o soluţie ce conţine motive contradictorii şi care este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Totodată, reclamanta susţinut că, în mod judicios şi obiectiv, instanţa de apel a reţinut că în ceea ce priveşte efectele Sentinţei civile nr. 377 din 1 martie 2006, pronunţată de Judecătoria Alexandria, definitivă prin Decizia civilă nr. 168/A din 17 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Teleorman, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 788 din 11 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, soluţia pronunţată nu este de natură a afecta puterea de lucru judecat a hotărârii respective, întrucât în litigiul anterior s-a judecat o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, în schimb, în prezenta cauză, se pune în discuţie valabilitatea titlului de proprietate, respectiv a dispoziţiei nr. x/2001.

Reclamanta a învederat că, în cauză, trebuie avută în vedere şi autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2612 din 14 decembrie 2009, definitivă şi irevocabilă, prin care Judecătoria Alexandria a admis acţiunea acesteia şi a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 2 septembrie 2004, de BNP D., având în vedere documentaţia cadastrală fals întocmită de expertul E., părţile fiind repuse în situaţia anterioară vânzării.

Prin cererea transmisă, prin poştă, Curţii de Apel Bucureşti, la data de 6 decembrie 2017, recurentul F. a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecarea cauzei.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că terenul care a făcut obiectul retrocedării prin dispoziţia nr. x/2001 a fost la dispoziţia autorităţii publice locale care a emis această dispoziţie, fiind trecut în proprietatea Comunei Bujoreni prin Hotărârea nr. 26 din 28 octombrie 2001, emisă de Consiliul Local al Comunei Bujoreni.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 14 februarie 2019, sub nr. x/2014*, şi repartizate aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 10.

Prin Rezoluţia din 18 martie 2019, completul a dispus comunicarea motivelor de recurs intimaţilor, cu menţiunea că în termen de 30 de zile de la data comunicării au obligaţia de a depune întâmpinare, conform art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

La 12 aprilie 2019, în termen legal, recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinări la recursurile promovate de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni şi de recurentul F..

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni, recurenta-reclamantă a solicitat anularea recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea căii de atac.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul F., recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât acesta nu este parte în dosar, având în vedere că prin Încheierea din 25 mai 2016, Tribunalul Teleorman a respins cererea de intervenţie formulată de acesta, iar prin Decizia civilă nr. 1609/2018 din 14 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de intervenientul F. împotriva Încheierii din 25 mai 2016; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

La 19 aprilie 2019, recurentul F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat, şi admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni.

Învestită cu soluţionarea căilor de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recursurile îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., sunt declarate în termen legal şi sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru. De asemenea, s-a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează să dispună asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi să aprecieze cu privire la încadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se că recurenta-reclamantă a invocat, prin întâmpinare, excepţia nulităţii căii de atac declarate de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul F..

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Primăria Comunei Bujoreni, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin Decizia civilă nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A., împotriva Sentinţei civile nr. 353 din 17 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Agenţia Domeniilor Statului - Reprezentanţa Teritorială Teleorman, Primăria Comunei Bujoreni, G. şi H., ambii moştenitori ai defunctei I., şi cu intimatul intervenient F.; a fost schimbată, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea şi a fost anulată, în parte, dispoziţia nr. x/2001, emisă de Primăria Bujoreni, cu privire la măsura de restituire a suprafeţei de teren de 387 mp, delimitată între punctele LMNSBCDEE1, J1 K în schiţa varianta III la completarea la raportul de expertiză întocmită de expertul J. în dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Alexandria; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin Sentinţa civilă nr. 377 din 1 martie 2006, pronunţată de Judecătoria Alexandria, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993, K. nu a dobândit decât dreptul de proprietate asupra construcţiei şi nu a fost recunoscut vreun drept de folosinţă asupra suprafeţei de 1.000 mp, dată în folosinţă familiei reclamantei pentru lipsa titlului vânzătorului.

Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor cuprinse în hotărârea care face obiectul controlului judiciar, instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 377 din 1 martie 2006, pronunţată de Judecătoria Alexandria, devenită irevocabilă prin respingerea căilor de atac.

Analizând cele două memorii de recurs formulate de reclamanta A., Înalta Curte constată că aceasta nu a formulat critici de nelegalitate prin care să combată raţionamentul instanţei de apel, în sensul că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993, L. a dobândit dreptul de proprietate asupra casei şi a garajului şi dreptul de folosinţă asupra suprafeţelor pe care acestea sunt situate, respectiv pentru suprafeţele de 153,50 mp şi 25,50 mp, respective că cele două drepturi (de proprietate asupra casei şi garajul şi de folosinţă asupra terenului) se concretizează în dreptul de superficie care a fost recunoscut definitiv şi irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 377 din 1 martie 2006, pronunţată de Judecătoria Alexandria.

Reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, arătând că prin dispoziţia nr. x/2001 a fost restituită suprafaţa de teren de sub construcţie, precum şi suprafaţa de 1000 mp aflaţi în folosinţă, însă, prin cererile de recurs, nu a formulat aspecte de nelegalitate cu privire considerentele instanţei de apel care a reţinut puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 377 din 1 martie 2006, pronunţată de Judecătoria Alexandria; de asemenea, nu a arătat care sunt dispoziţiile legale în sensul cărora instanţa de apel ar fi trebuit să reţină, pentru identitate de raţiune, că regimul juridic al terenului în suprafaţă de 387 mp ar trebui extins la întreaga suprafaţă de 1000 mp, aflată în litigiu.

Instanţa de apel, analizând apelul din prisma criticilor formulate de părţi, a probelor administrate de prima instanţă şi a dispoziţiilor art. 478 - 480 C. proc. civ., a apreciat că suprafaţa de 387 mp, delimitată în varianta III la completarea la raportul de expertiză întocmit de expertul J. în dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Alexandria, reprezintă, în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, suprafaţa de teren necesară pentru folosirea şi utilizarea normală a locuinţei reclamantei, suprafaţă care nu putea fi restituită în natură.

Prin motivele invocate, reclamanta a susţinut că expertul J. a reţinut că suprafaţa de teren necesară pentru buna utilizare a casei, dependinţelor şi a garajului este de 956 mp, iar în varianta admisă de instanţa de judecată prin Sentinţa nr. 377/2006 nu poate folosi casa şi este obligată să demoleze o parte din construcţii şi dependinţe, rămânând fără acces la puţul de apă.

Înalta Curte reţine că interpretarea probelor administrate de instanţele de fond este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa de apel a apreciat că raportul de expertiză întocmit de expertul J. este relevant pentru soluţionarea cauzei.

Sub un alt aspect, se constată că instanţa de apel expus, pe larg, motivele pentru care a dat eficienţă puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 377 din 1 martie 2006 a Judecătoriei Alexandria, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 168/A din 17 septembrie 2008 a Tribunalului Teleorman şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 788 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti.

În recurs, recurenta nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aceste aspecte, menţionând că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1996 a primit în folosinţă suprafaţa de 1000 mp pe toată durata de existenţă a construcţiilor, fără a dezvolta motivele de casare invocate şi fără a arăta care sunt aspectele contradictorii din cuprinsul deciziei atacate ori normele legale interpretate ori aplicate greşit de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că recurenta a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel şi a dedus judecăţii aspecte care privesc modalitatea de apreciere a probatoriului, invocând formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi nesocotind reglementarea şi conţinutul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate.

Referitor la cererea de recurs formulată de pârâta Primăria Comunei Bujoreni, Înalta Curte reţine că prin motivele de recurs recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ci s-a limitat prezinte, pe scurt, situaţia de fapt a litigiului, fără a expune argumente care să combată raţionamentul instanţei de apel.

Înalta Curte constată că recursul pârâtei nu este încadrat în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi nu conţine critici care să poată fi încadrate în textul legal menţionat.

Având în vedere că atât reclamanta, cât şi pârâta, nu au indicat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni nu îndeplinesc cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Primăria Comunei Bujoreni împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenientul F., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 458 C. proc. civ.:

"căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane".

Art. 55 C. proc. civ. prevede că:

"sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces".

În cauză, la data de 10 septembrie 2015, F. a formulat cerere de intervenţie voluntară principală, cerere care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Încheierea din 25 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă, în dosarul nr. x/2014, cu motivarea că acesta nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii, iar din înscrisurile depuse la dosar reiese că a înstrăinat mare parte din suprafaţa restituită intimatei prin dispoziţia a cărei nulitate se solicită.

Împotriva Încheierii din 25 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă, în dosarul nr. x/2014, a declarat apel intervenientul F., în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data la data pornirii procesului, respectiv la data de 17 martie 2014.

Prin Decizia civilă nr. 1609A/2018 din 14 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-intervenient F. împotriva încheierii de şedinţă din 25 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2014, decizia fiind definitivă, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale, coroborate cu dispoziţiile art. 55 şi art. 458 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul F. împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca inadmisibil, întrucât acesta nu a devenit parte în procesul soluţionat prin decizia anterior menţionată şi nu poate uza de căile de atac prevăzute de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Primăria Comunei Bujoreni împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurentul F. împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca inadmisibil.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2020.

GGC - CL