Reivindicatory action and delictual liability for loss of use based on prior judgment's positive effect of res judicata establishing valid ownership title against public domain claims.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2006 pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Craiova prin Primar, Grădiniţa de Copii cu Program Prelungit "B.", Serviciul Public Management Spitale-Cabinete Medicale şi Creşe din Municipiul Craiova, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună evacuarea acestora din imobilul proprietatea reclamantei, situat în Craiova, judeţul Dolj şi plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului până la data evacuării efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în municipiul Craiova, str. x, drept de proprietate, opozabil erga omnes, intabulat în baza Încheierii nr. 9130/17.05.2005 a O.C.P.I. Dolj, că prin Sentinţa civilă nr. 360/1997 a Judecătoriei Craiova au fost obligate atât Creşa de Copii cât şi Grădiniţa să încheie contracte de închiriere cu reclamanta în ce priveşte imobilul arătat.

La data de 16 octombrie 2006, reclamanta a depus o precizare a cererii principale, prin care s-a indicat atât perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă 21.07.2003 - 21.07.2006 şi în continuare până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, precum şi cuantumul despăgubirilor - 105.961 RON.

La data de 26 iunie 2007, reclamanta a solicitat în baza art. 129 C. proc. civ., ca instanţa să califice cererea principală, fie ca acţiune în evacuare, fie ca acţiune în revendicare.

La 21 mai 2007, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în locul Primăriei Craiova, a Unităţii Administrativ Teritoriale, reprezentată prin Primarul Craiovei.

La data de 22 iunie 2007, Municipiul Craiova prin Primarul Municipiului, în calitate de reprezentant al unităţii administrativ teritoriale a formulat întâmpinare şi cerere cu caracter reconvenţional la acţiunea ce formează obiectul dosarului nr. x/2006 (nr. vechi y/C/2006), prin care a solicitat, în principal, respingerea acesteia ca neîntemeiată, iar în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii, a solicitat admiterea cererii reconvenţionale, aşa cum a fost formulată şi plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluţionarea litigiului, arătându-se că prin protocolul încheiat în anul 1990 între D. Craiova şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj, imobilul aflat în litigiu, împreună cu personalul şi evidenţa contabilă, au fost preluate de către Inspectoratul Şcolar, având ca temei juridic prevederile H.G. nr. 940/1990.

Prin Sentinţa civilă nr. 5253 din 8 aprilie 2008, pronunţată de Judecătoria Craiova fost respinsă acţiunea, ca inadmisibilă. A fost respinsă şi cererea reconvenţională, ca rămasă fără obiect.

Prin Decizia civilă nr. 303 din 14 mai 2009, Tribunalul Dolj a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinţei din 8 aprilie 2008 pronunţată de Judecătoria Craiova.

Prin Decizia nr. 923/2009 a Curţii de Apel Craiova, s-a dispus casarea Deciziei civile nr. 303/2009 a Tribunalului Dolj, s-a admis apelul, s-a anulat Sentinţa civilă nr. 5253/2008 a Judecătoriei Craiova şi s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Cu ocazia rejudecării s-a dispus ca cercetarea să aibă în vedere drept obiect al cauzei o cerere în revendicare şi evacuare.

Prin Sentinţa civilă nr. 3933/2012 a Judecătoriei Craiova s-a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi s-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin încheierea de şedinţă de la 25 octombrie 2013 în temeiul art. 105 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a constatat nulitatea tuturor actelor de procedură pe care le-a îndeplinit Judecătoria Craiova în cauză. Totodată, instanţa a reţinut că a fost învestită să soluţioneze cererea reconvenţională formulată de pârâtul Municipiul Craiova prin Primar întrucât hotărârea instanţei de fond care a fost desfiinţată ca urmare a casării a respins această cerere, reţinând că nu a intrat în autoritate de lucru judecat şi urmează a fi soluţionată.

În şedinţa din data de 17 mai 2016 s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulate de către Grădiniţa cu program prelungit "B.", iar în şedinţa din data de 28 iunie 2016, instanţa a dispus respingerea excepţiei lipsei de interes a cererii reconvenţionale formulate de către Municipiul Craiova, excepţie invocată de către reclamanta A. SA, iar prin încheierea de şedinţă din 13 decembrie 2016 s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulate de Municipiul Craiova.

Prin Sentinţa civilă nr. 167 din 16 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul Municipiul Craiova să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa 4885 mp, şi construcţia situată pe respectivul teren, grădiniţă şi creşă cu regim de înălţime S+P+E, intabulată în CF a localităţii Craiova cu caracter nedefinitiv sub nr. x, cu număr cadastral provizoriu x, aflată în str. x reclamantei SC A. SA. A fost respinsă cererea privind evacuarea pârâţilor Grădiniţa cu program prelungit "B." şi Serviciul public management spitale - Cabinete medicale şi creşe din Municipiul Craiova, ca rămasă fără obiect.

De asemenea a fost admisă în parte cererea privind contravaloarea lipsei de folosinţă şi obligat Municipiul Craiova la plata sumei de 4.088.606 RON actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei noiembrie 2004 - decembrie 2016. A mai fost obligat Municipiul Craiova la plata către reclamantă a sumei de 45.369 RON reprezentând cheltuieli de judecată, taxă timbru, onorariu expert.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că la data de 31.12.1990, s-a încheiat în temeiul H.G. nr. 940/1990, un acord de voinţă intitulat Protocol de către " D. Craiova" şi Grădiniţa cu program prelungit, prin care s-a predat activul şi pasivul existent la acea dată, identificat prin inventarul întocmit de către Inspectoratul Şcolar al judeţului Dolj. În apărarea sa, UAT Craiova, prin întâmpinare, s-a prevalat de Protocolul menţionat în parag. precedent, argumentând că bunurile pretinse prin cererea principală au fost preluate la data de 31.12.1990 în temeiul H.G. nr. 940/1990 de la D. Craiova şi, ulterior, potrivit art. 166 alin. (4) din Legea învăţământului nr. 85/1995 aşa cum a fost modificat prin O.G. nr. 206/2000, terenurile şi clădirile în cauză au intrat ope legis în patrimoniul UAT Craiova. În aprecierea pârâtei, cu respectarea dispoziţiilor constitutive de drept de proprietate, s-au adoptat în acord cu Legea nr. 213/1998 HCL a Municipiului Craiova nr. 147/1999 şi H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public, unde imobilele în litigiu figurează în anexa 2 poziţia 34. Faţă de succesiunea cronologică a actelor ce au vizat imobilele pe tot parcursul perioadei din anul 1990, s-a constatat că prin procesul-verbal din data de 14.02.1991, încheiat de părţile actului intitulat Protocol din 31.12.1990, s-a stabilit că bunurile au fost predate cu titlu de împrumut până la apariţia ordinului de transfer, stabilindu-se în sarcina Grădiniţei cu program prelungit obligaţia de plată a unei chirii în cuantum de 2027 RON lunar.

S-a mai observat că SC A. SA. a obţinut în temeiul H.G. nr. 1296/1990 certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi clădirilor, seria x/30.06.1993, respectiv seria x nr. x/1993 privind dreptul de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul prezentului litigiu. Prin încheierea nr. 9130/2005 a OCPI Dolj, s-a dispus înfiinţarea cărţii funciare cu caracter nedefinitiv nr. 40581 a localităţii Craiova cu privire la imobilul compus din teren intravilan cu suprafaţă de 4897,90 mp din măsurători 4885 mp şi construcţia C1 - grădiniţă şi creşă, având număr cadastral provizoriu x în favoarea SC A.

SA. În data de de 27.05.1998 se înregistrează de către Spitalul Clinic Judeţean Craiova un contract de închiriere al cărui scop, aşa cum rezultă din clauzele încheiate, a urmărit generarea unor efecte retroactive, prin care se statuează că între SC A. SA şi Spitalul Clinic nr. 1 se derulează raporturi de închiriere în privinţa imobilului creşă de copii în suprafaţă de 430 mp, pentru perioada 1995-1998. Instanţa de fond a mai reţinut că prin HCL nr. 96/2001 a Municipiului Craiova, s-a constatat că bunurile fac parte din domeniul public al Municipiului Craiova, confirmat de H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public, unde imobilele în litigiu figurează în anexa 2 poziţia 34, aşa cum a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 141/2003.

Prin Protocolul de predare primire, încheiat în data de 28.09.2001, în temeiul HCL Craiova nr. 96/2001 s-au predat către Grădiniţa "B." imobilele din cauză, de către Consiliului Local Craiova, prima având calitatea de titular al unui drept de administrare instituit prin HCL nr. 174/2001. Prin Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a analizat(ca urmare a unei cereri de chemare în judecată formulată de către Consiliul Local Craiova, la data de 11.09.2001) în contradictoriu cu Ministerul Industriilor şi SC A.

SA Craiova, legalitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/30.06.1993, respectiv seria x/1993, de care se prevalează în dovedirea dreptului de proprietate, în prezenta cauză, reclamanta. Instanţa de fond a mai constatat că motivele de nulitate invocate se fundamentează pe dispoziţiile art. 166 din Legea nr. 85/1995 care reglementează intrarea în patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale, ope legis, a dreptului de proprietate asupra clădirilor şi terenurilor în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar, şi pe existenţa Protocolului din 31.12.1990 prin care s-au predat respectivele bunuri Grădiniţei intitulată la acea dată " Grădiniţa B.".

Drept urmare, cercetarea judecătorească intrată în irevocabil, a statuat că imobilele construcţii au fost construite din fondurile Întreprinderii de stat "D. Craiova", antecesoarea pârâtei din respectiva cauză, SC A. SA, persoană ce întruneşte calitatea de reclamantă în litigiul de faţă şi, că la data intrării în vigoare a a Legii nr. 85/1995, imobilul a aparţinut celei din urmă. Ultima reţinere, a obligat instanţa ca pe cale de consecinţă să aprecieze că respectivele bunuri nu intră în domeniul de aplicare al dispoziţiilor art. 166 din Legea învăţământului, aşa cum de altfel s-a concluzionat prin Decizia nr. 121/1996 a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte natura raporturilor juridice pe care le-a generat Protocolul din 31.12.1990, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia sus enunţată a constatat că actul în sine, nu este de natură să transmită valabil dreptul de proprietate în favoarea instituţiei de învăţământ, Grădiniţă B. de la acea dată.

S-a mai reţinut că în scopul recuperării atributelor folosinţei şi uzului, componente ale dreptului de proprietate, reclamanta prevalându-se de titlu de proprietate, constând în certificatele de atestare a proprietăţii, a promovat prezenta cerere în revendicare, că în cauză, potrivit art. 6 din Legea 287/2009 C. civ., coroborat cu art. 223 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., sunt aplicabile disp. 480 C. civ. din anul 1864. Instanţa de fond a constatat că acţiunea în revendicare este mijlocul juridic prin care proprietarul neposesor cere recunoaşterea dreptului său de proprietate şi trebuie să dovedească, nu numai existenţa dreptului său de proprietate, ci şi ocupaţiunea abuzivă exercitată de pârât

Din această perspectivă s-a reţinut că revendicarea de faţă, în raport de împrejurările invocate de către ambele părţi, pune în dezbatere compararea titlurilor de care se prevalează cele două părţi, respectiv reclamanta, certificatele de proprietate emise în temeiul H.G. nr. 1296/1990, iar pârâta, HCL nr. 96/2001 a Municipiului Craiova, confirmat de H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public, aşa cum a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 141/2008.

S-a mai reţinut că pentru o legală şi temeinică analiză, instanţa trebuie să aibă în vedere cui îi aparţine sarcina probei, că, aşa cum dispune art. 1169 C. civ. din anul 1864, reclamanta are obligaţia de a proba că titlurile de care se prevalează sunt mai bine caracterizate, precum şi dovada posesiei de către pârât a bunului revendicat. Prin urmare, s-a constatat că de esenţă, şi în acord cu preeminenţa dreptului, în stabilirea titlului mai bine caracterizat, sunt considerentele Deciziei nr. 2862/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care, analizează aceleaşi argumente pe care pârâta UAT Craiova, le-a adus în sprijinul caracterizării propriului titlu, situaţie în care, revine instanţei sarcina de a lămuri, din ce perspectivă produce decizia respectivă efecte.

În acest sens s-a reţinut că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă, de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

În consecinţă, numai în raport de tripla identitate de cauză, obiect şi părţi, excepţia autorităţii lucrului judecat devine operantă cu caracter absolut, or în speţă Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, nu se bucura de prezumţia absolută a autorităţii de lucru judecat întrucât lipsesc elementele triplei identităţi în ceea ce priveşte părţile şi obiectul. Prin urmare, actul jurisdicţional se bucură de o prezumţie relativă, ce are ca efect răsturnarea sarcinii probaţiunii, partea faţă de care se invocă, fiind cea care are obligaţia prevăzută de art. 1169 C. civ.

Altfel spus, nu mai este necesar ca reclamanta să dovedească că titlurile sunt mai bine caracterizate, dat fiind că în considerente se reţine că pentru imobilele din speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 166 din Legea nr. 85/1995, înlăturându-se posibilitatea ca să intervină o constituire a dreptului de proprietate, ope legis, în favoarea unităţii administrativ teritoriale. Astfel, instanţa de fond a reţinut că, faţă de considerentele hotărârii cu efect de putere de lucru judecat, pârâta nu îşi face niciun un fel de apărare, deşi înscrisul doveditor al acesteia a fost depus încă din primul dosar al Judecătoriei Craiova, şi că prin reluarea aceloraşi elemente ale argumentului privind mai buna caracterizare a propriului titlu constând în obţinerea dreptului de proprietate în temeiul legii, nu răstoarnă prezumţia de care beneficiază reclamanta.

Drept urmare, pentru cele expuse în precedentele paragrafe, instanţa a reţinut că titlurile reclamantei sunt mai bine caracterizate. În privinţa celui de al doilea element care interesează în cercetarea unei acţiuni în revendicare, şi anume, în ce măsură pârâtul deţine posesia bunurilor, s-a constatat că, deşi la momentul pronunţării soluţiei, cele două unităţi de învăţământ, aşa cum rezultă din interogatoriile ce au fost administrate nu îşi mai desfăşoară activitatea în imobilele construcţii, dat fiind existenţa HCL Craiova nr. 174/2001 prin care s-au dat în administrare celor din urmă instituţii, se reţine că posesia este exercitată de către UAT Craiova prin intermediul acestora.

Mai mult decât, atât asumarea posesiei unui imobil construcţie şi teren nu exclude lipsa exercitării unei aproprieri materiale a bunurilor, mai ales în condiţiile în care poziţia procesuală a pârâtului a fost aceea de asumare a dreptului de proprietate în toată plenitudinea atributelor sale. Faţă de cele reţinute în fapt şi în drept, în temeiul art. 480 C. civ. din anul 1864, instanţa de fond a admis petitul privind revendicarea dispunând obligarea pârâtului Municipiul Craiova să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa 4885 mp, şi construcţia situată pe respectivul teren, grădiniţă şi creşă cu regim de înălţime S+P+E, intabulată în CF a localităţii Craiova cu caracter nedefinitiv sub nr. x, cu număr cadastral provizoriu x, aflată în str. x reclamantei SC A.

SA. În ceea ce priveşte petitul prin care se solicită evacuarea pârâţilor Grădiniţa cu program prelungit" B." şi Serviciul public management spitale - Cabinete medicale şi creşe din Municipiul Craiova, instanţa de fond a apreciat că se impune o analiză din perspectiva art. 112 pct. 3 C. proc. civ. din 1865 cu referire la lipsa elementului obiect, dat fiind că cele două entităţi nu mai exercită nicio folosinţă asupra bunurilor atât în fapt cât şi în drept. S-a reţinut că practica judiciară atât cea anterioară intrării în vigoare a noilor coduri, civil şi de procedură civilă, a consacrat soluţia de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecăţii a fost deja executat de pârât (pârâţi) de bună voie, înainte de finalizarea procesului, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, că deşi nu este consacrată legislativ, o atare soluţie este just aplicabilă, fiind dedusă pe cale de interpretare din dispoziţiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ.

Raportat la considerentele teoretico-jurisprudenţiale enunţate, s-a constatat că în prezenta cauză este incidentă ipoteza premisă a interpretărilor consacrate, fiind evident că a intervenit o executare de bună voie a obiectului cererii dedusă judecăţii ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, în acest sens, motiv pentru care instanţa de fond a respins cererea ca rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului aferentă ultimilor trei ani anteriori promovării cererii principale şi până la predarea terenului, contravaloare actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii s-a reţinut că obiectul cererii de faţă se circumscrie în drept dispoziţiilor art. 480 C. civ. ce dispun că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, şi celor ale art. 998 C. civ. ce reglementează că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, să-l repare.

Or, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în discuţie, aşa cum s-a statuat în analiza petitului privind revendicarea, împrejurare care a generat în sarcina pârâţilor obligaţia de respectare a dreptului de la data la care bunul a intrat în patrimoniul reclamantei. Sui generis, prin încălcarea obligaţiei de respectare a dreptului de proprietate, implicit, în sarcina celui ce a generat încălcarea izvorăşte obligaţia, prevăzută în art. 998 C. civ., aceea de a repara prejudiciul produs. Acestei obligaţii îi corespunde dreptul de creanţă al proprietarului reclamant, de a obţine despăgubiri care să compenseze prejudiciul produs în patrimoniul acestuia.

Dreptul la despăgubiri corelativ obligaţiei de a nu face, aceea de a nu încălca dreptul de proprietate, este condiţionat de întrunirea elementelor constitutive ale angajării răspunderii civile delictuale. Un prim element, fapta ilicită, aceea de împiedicare a exercitării dreptului de proprietate în componenţa tuturor atributelor sale, se reţine în sarcina tuturor pârâtelor. UAT Craiova într-o primă certă manifestare de încălcare a emis HCL a Municipiului Craiova 96/2001, prin care a constatat că bunurile se află în domeniul său public.

Ulterior, a emis HCL Craiova 174/2001 prin care a atribuit dreptul de administrare către unităţile de învăţământ ce le foloseau. Prin acest din urmă act, se reţine şi în sarcina celorlalte două pârâte încălcarea obligaţiei de a respecta dreptul de proprietate al reclamantei. Pentru a fi însă obligate pârâtele la plata prejudiciului, este necesar ca în sarcina fiecărei dintre ele să se reţină una din formele de vinovăţie necesare angajării răspunderii civile delictuale. Culpa în materia încălcării obligaţiilor de a nu face este prezumată.

Drept urmare, pârâtele sunt prezumate că au săvârşit fapta ilicită din culpă. Probatoriul administrat, însă, în cauză, dovedeşte fără urmă de îndoială că pârâtele Grădiniţa de Copii cu Program Prelungit " B.", şi Serviciul Public Management Spitale, Cabinete Medicale şi Creşe din Municipiul Craiova au avut calitatea de detentori precari ai UAT Craiova în temeiul HCL nr. 174/2001, apreciind cu bună credinţă că deţin folosinţa imobilului în temeiul unui titlul. Împrejurarea că dreptului reclamantei i s-a deschis carte funciară provizorie, nu este suficientă în a se reţine o culpă prin neglijenţă, în condiţiile în care dreptul de administrare fusese stabilit printr-un act administrativ de nivelul unei hotărâri de consiliu local.

În consecinţă, instanţa de fond a reţinut culpa în săvârşirea faptei în sarcina UAT Craiova. Cum izvorul obligaţiei de plată astfel stabilit de instanţă în sarcina pârâtei îl reprezintă, deci, faptul juridic, respectiv împiedicarea exercitării dreptului de proprietate, prejudiciul produs în patrimoniul reclamantului există, este cert astfel cum a fost calculat prin raportul de expertiză în specialitatea evaluare, întocmit în cauză de către expert C., iar raportul de cauzalitate dovedindu-se prin însăşi existenţa faptei ilicite.

În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că în litigiul de faţă ne aflăm în situaţia unei răspunderi civile delictuale în sarcina pârâtei UAT Craiova, dovedită, astfel că instanţa de fond a dispus admiterea în parte a acţiunii formulată de reclamantă împotriva pârâtei şi, obligarea UAT Craiova la plata sumei de 4.088.606 RON actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei noiembrie 2004 - decembrie 2016. Reţinând culpa procesuală a pârâtei UAT Craiova prin admiterea în parte a cererii (revendicare şi despăgubiri) instanţa de fond a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 45.369 RON reprezentând cheltuieli de judecată, taxă timbru, onorariu expert. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Craiova, iar prin Decizia nr. 499 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a fost admis apelul, schimbată în parte sentinţa civilă, în sensul că a fost respinsă cererea privind contravaloarea lipsei de folosinţă. A fost obligat pârâtul Municipiul Craiova la plata către reclamantă a sumei de 23984,5 RON cheltuieli de judecată, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile. De asemenea a fost obligată reclamantă SC A. SA Craiova către apelantul pârât Municipiul Craiova la plata sumei de 10872,5 RON cheltuieli de judecată în apel.

Întrucât reclamanta SC A. SA a declarat apel împotriva încheierii din 20 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Dolj, şi întrucât aceasta a renunţat la judecata apelului declarat, prin Decizia nr. 499 din 27 februarie 2019 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a luat act de această renunţare în temeiul art. 246 C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele considerente: Cu privire la excepţia lipsei de interes al apelului formulat de către pârât, excepţie invocată de către apelanta reclamantă, instanţa de apel a constatat că acţiunea formulată de reclamantă a fost admisă faţă de pârâtul Municipiul Craiova, că pentru promovarea oricărei acţiunii în justiţie trebuie să se facă dovada interesului şi numai partea nemulţumită de hotărârea instanţei se poate îndrepta împotriva acesteia cu calea de atac recunoscută de lege. Din această perspectivă s-a apreciat că în speţă apelantul pârât are interes în a ataca sentinţa primei instanţe, că apelul acestuia este fondat pentru următoarele considerente:

S-a apreciat că, esenţial în cauză este faptul că, prin Decizia nr. 28632/26.04.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2002, a fost admis recursul pârâtei din acea cauză, respectiv SC A. SA Craiova, fiind respinsă acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Craiova, că se impune a se face referire la aceasta având în vedere dezlegările de drept date de către instanţa supremă, în legătură cu aspectele cauzei intrate în puterea lucrului judecat, în mod irevocabil. S-a reţinut că, în acţiunea formulată în contencios administrativ, reclamantul Consiliul local al Municipiului Craiova a recunoscut că imobilul folosit ca şi creşă, respectiv ca şi grădiniţă de copii, situat în Craiova, str. x, a fost construit din fondurile D. Craiova, în prezent Societatea comercială A. SA Craiova, că această societate s-a privatizat ulterior, şi că, în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 7 din 10 ianuarie 1995, nr. 2 din 19 ianuarie 1995 şi nr. 60 din 7 martie 1995, a dobândit dreptul de proprietate inclusiv asupra construcţiei şi a terenului în suprafaţă de 4197 mp, menţionate la adresa de mai sus. Prin urmare s-a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii învăţământului nr. 85/1995, bunul imobil aparţinea pârâtei şi nu putea fi reintegrat în baza materială sau în patrimoniului unităţilor şi instituţiilor de învăţământ existente în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale.

Pentru aceeaşi concluzie pledează şi Decizia civilă nr. 121 din 16 octombrie 1996 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că prevederile art. 166 alin. (3) din Legea învăţământului nr. 85/1995, (invocate Consiliul Local al Municipiului Craiova), sunt constituţionale numai în măsura în care reintegrarea, fără plată, a bazei materiale aferente procesului de construcţie şi educaţie, se referă la imobilele din patrimoniul societăţilor comerciale la care statul deţine majoritatea capitalului social, nu şi la imobilul aparţinând societăţilor comerciale care s-au privatizat în condiţiile legii.

Cât priveşte protocolul încheiat de fosta D. Craiova şi, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Dolj la 31 decembrie 1990 instanţa de apel a reţinut că acest document nu are natura unui act juridic valabil de transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea instituţiei de învăţământ, întrucât operaţiunea materială consemnată în protocol s-a realizat prin aplicarea dispoziţiilor cuprinse în H.G. nr. 940/1990, care însă, reglementau exclusiv organizarea şi atribuţiile Învăţământului şi Ştiinţei.

S-a mai reţinut şi faptul că, terenul aferent construcţiei nu se regăseşte în conţinutul protocolului, ceea ce înseamnă că el nu a fost predat efectiv Inspectoratului Şcolar al Judeţului Dolj, rămânând în administrarea şi folosinţa recurentei.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că nu este lipsită de relevanţă juridică nici împrejurarea că prin Sentinţa civilă nr. 360 din 14 ianuarie 1997, Judecătoria Craiova a admis în parte acţiunea introdusă de Societatea Comercială A. SA Craiova şi a obligat pârâtele Grădiniţa de copii de pe lângă D. Craiova, Creşa de copii de pe lângă aceeaşi fabrică şi Spitalul Clinic Judeţean nr. 1 Craiova, să încheie cu SC A. SA contracte de închiriere pentru spaţiile în litigiu, ocupate la data respectivă.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra spaţiilor utilizate şi a terenului aferent, cu titlul, a cărui anulare în justiţie nu fusese cerută, iar prin decizia civilă 1948 din 20 august 1997, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat în cauză de către Grădiniţa "B." Craiova.

Din perspectiva celor expuse, s-a reţinut că, speţa de faţă aduce în discuţie distincţia între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat. Astfel, efectul de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: autoritatea de lucru judecat care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, şi respectiv puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă ce exprimă adevărul şi care nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

În alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Prin urmare, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind îndrituită să pronunţe o soluţie în care să ţină cont de cele stabilite în hotărârea judecătorească.

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti relevă, deci, faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi, ca atare, nu poate fi contrazisă printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.

În speţă, s-a reţinut că Decizia civilă nr. 2862 de la 26.03.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2002, se bucură de putere de lucru judecat şi, ca atare, cele constatate în cuprinsul ei nu mai pot face obiectul unei noi analize judiciare.

Raportat la cele ce preced, s-a mai reţinut că motivul referitor la reţinerea de către instanţa de fond a prezumţiei de lucru judecat, în sensul că, s-a făcut o apreciere eronată a materialului probator şi o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, este nefondat.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi reţinute nici criticile vizând luarea în considerare a Deciziei nr. 121/16.10.1996 a Curţii Constituţionale a României şi faptul că instanţa a apreciat că această decizie este incidentă în cauză, fără o motivare pertinentă în sensul aplicabilităţii acesteia la cauza dedusă judecăţii şi fără a avea în vedere că actele doveditoare ale dreptului real pentru cele două părţi litigante sunt anterioare pronunţării deciziei.

Instanţa de apel a mai constatat că sunt nefondate criticile legate de faptul că cercetarea judecătorească trebuia să vizeze cronologia actelor juridice deţinute de părţile litigante în raport de Decizia nr. 121/16 octombrie 1996 pronunţată de Curtea Constituţională şi efectele sale juridice, în contextul în care aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 121/1996 a Curţii Constituţionale a României, a fost consecinţa reţinerii prezumţiei de lucru judecat, în considerentele hotărârii.

Prin urmare, s-a constatat că nu mai pot fi repuse în discuţie, (în condiţiile în care tribunalul nu se pronunţă direct asupra acestor aspecte, ci ţine seama de acestea, raportându-se în motivare) criticile referitoare la incidenţa în cauză a Deciziei nr. 121/1996 a Curţii Constituţionale a României, a efectelor pe care le produce această decizie, aplicabilitatea articolului 147 alin. (1) Constituţie.

Faţă de dezlegarea de drept dată prin decizia civilă amintită, în întreg ansamblul problematicii de drept, instanţa de apel a mai constatat că nu poate fi reţinută nici critica în sensul că excepţia puterii de lucru judecat vizează strict certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi că, de fapt, titlul pe care se sprijină prezenta acţiune în revendicare îl reprezintă cele 3 contracte de vânzare-cumpărare, impunându-se ca atare compararea titlului de proprietate ale părţilor.

Aceasta întrucât, obiectul litigiului anterior l-a format analizarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, dar prin Decizia nr. 2862/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat irevocabil că imobilul folosit ca şi creşă şi grădiniţă a fost construit din fondurile D. Craiova, în prezent SC A. SA Craiova, societate care s-a privatizat ulterior şi în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 7 din 10 ianuarie 1995, nr. 2 din 19 ianuarie 1995 şi nr. 60 din 7 martie 1995, a dobândit dreptul de proprietate inclusiv asupra construcţiei şi terenului în suprafaţă de 4197 mp menţionate la adresa de mai sus.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că puterea de lucru judecat se circumscrie mai multor aspecte, inclusiv în privinţa acestor contracte de vânzare-cumpărare, şi că sunt neîntemeiate criticile în acest sens, formulate de către apelantul pârât.

S-a mai apreciat că este neîntemeiată şi critica vizând faptul că Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a pierdut forţa executorie, pe considerentul că în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani, dat fiind faptul că hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează conflictul dintre părţile litigante.

După durata acţiunii lor, hotărârile judecătoreşti se împart în hotărâri propriu-zise şi hotărâri provizorii. Hotărârile propriu-zise se caracterizează prin aceea că rezolvă fondul litigiului şi au de regulă, o acţiune nelimitată în timp. Hotărârile provizorii prin care se iau măsuri vremelnice în timpul procesului au caracter temporar.

Or, reţine instanţa de apel, în cauza de faţă decizia civilă amintită, este o hotărâre propriu-zisă având o acţiune nelimitată în timp. Este adevărat că, prin pronunţarea hotărâri judecătoreşti se interverteşte prescripţia - odată rezolvată problema prescripţiei extinctive anterior pronunţării hotărârii, după pronunţarea hotărârii apare o nouă prescripţie, respectiv prescripţia executării silite a hotărârii care, în principiu, potrivit dispoziţiilor în materie, dacă legea nu prevede altfel, este de 3 ani, în cazul acţiunii reale imobiliare, termenul de prescripţie a punerii în executare silită este de 10 ani.

Dar, în situaţia dată nu se pune în discuţie o atare ipoteză, faţă de cele menţionate şi mai ales ţinând seama de faptul că, decizia civilă pronunţată prin soluţia de fond, de respingere a acţiunii nu face parte din categoria hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare pe cale silită.

Urmând, acelaşi raţionament ca efect al puterii de lucru judecat reţinute, s-a apreciat că nu sunt fondate nici criticile relativ la analiza pe care o face instanta cu privire la titlurile de proprietate deţinute de părţi, titlul nefiind dat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, şi nici susţinerile privind faptul că apartenenţa bunului ce face obiectul dedus judecăţii este dat de H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Dolj, municipiilor şi oraşelor şi comunelor judeţului Dolj, act neatacat.

În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate în baza H.G. nr. 965/2002, s-a reţinut că deşi legea poate constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate, în speţă, pe baza situaţiei de fapt reţinute de instanţa de fond cu referire la Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dreptul de proprietate asupra construcţiei revendicate aparţine autoarei reclamantei, care a construit-o din fonduri proprii.

Un argument suplimentar în combaterea acestui aspect îl constituie existenţa raporturilor locative dintre reclamantă şi Grădiniţa de copii de pe lângă D. Craiova şi Creşa de copii de pe lângă aceeaşi fabrică şi Spitalul Clinic Judeţean nr. 1 Craiova.

Astfel, prin Decizia nr. 2862/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că:, Nu este lipsită de relevanţă juridică nici împrejurarea că prin Sentinţa civilă nr. 360 din 14 ianuarie 1997, Judecătoria Craiova a admis în parte acţiunea introdusă de Societatea Comercială A. SA Craiova şi a obligat pârâtele Grădiniţa de copii de pe lângă D. Craiova, Creşa de copii de pe lângă aceeaşi fabrică şi Spitalul Clinic Judeţean nr. 1 Craiova să încheie cu reclamanta contracte de închiriere pentru spaţiile în litigiu ocupate la data respectivă.

Din perspectiva considerentelor arătate, instanţa de apel a reţinut că nu este întemeiată nici critica vizând faptul că în mod eronat titlul reclamantei a fost apreciat de către instanţă ca fiind mai bine caracterizat şi nici criticile cu privire la incidenţa art. 7 din Legea 213/1998, art. 166 alin. (4) (1), art. 166 alin. (3) din Legea 84/1995, art. 21 din Legea 213/1998 şi nici critica, prin prisma principiului acţiunii în revendicare, relativ la compararea titlurilor, câtă vreme în cadrul acţiunii în revendicare reclamantul nu trebuie să facă dovada decât că este proprietarul bunului pe care îl revendică şi că bunul respectiv este în posesia pârâtului. Tulburarea proprietăţii rezultă din faptul că posesorul neproprietar refuză predarea posesiei proprietarului neposesor.

Caracteristicile dreptului de proprietate publică, astfel cum sunt menţionate în Constituţie, în Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001, respectiv insesizabilitate, inalienabilitate şi imprescriptibilitate, invocate de apelanţi nu sunt de natură să paralizeze, în speţă, acţiunea în revendicare, întrucât, aşa cum s-a arătat, nu a existat un titlu valabil de preluare a bunului revendicat în proprietatea unităţii administrativ teritoriale.

S-a mai constatat că nici critica referitoare la dispoziţiile art. 166 din legea nr. 84/1995 nu este fondată având în vedere că la data adoptării actului normativ invocat (august 1995), prin Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut irevocabil că reclamanta SC A. SA Craiova, s-a privatizat ulterior şi că în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 7 din 10 ianuarie 1995, nr. 2 din 19 ianuarie 1995 şi nr. 60 din 7 martie 1995 a dobândit dreptul de proprietate inclusiv asupra construcţiei şi terenului în suprafaţă de 4197 mp, menţionate la adresa de mai sus.

Prin urmare, s-a constatat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că pârâtul, faţă de considerentele hotărârii cu efect de putere de lucru judecat, nu îşi face apărări, deşi înscrisul doveditor al acesteia a fost depus încă din primul dosar al Judecătoriei Craiova.

În ceea ce priveşte criticile vizând posesia asupra imobilului, instanţa de apel a reţinut că şi acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză interogatoriu şi înscrisuri, HCL nr. 174//2001, s-a reţinut că, cele două unităţi de învăţământ, nu îşi mai desfăşoară activitatea în imobilele construcţii, dar având în vedere HCL Craiova nr. 174/2001 prin care s-au dat în administrare celor din urmă, instanţa de fond a reţinut întemeiat că posesia este exercitată de către UAT Craiova prin intermediul acestora.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că nu pot fi primite criticile ce se circumscriu faptului că pârâtul este persoana care a investit în contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului construcţie, acestea formând obiectul cererii reconvenţionale ce a fost disjunsă prin încheierea nr. 13 decembrie 2016, formându-se Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, aceasta fiind una dintre măsurile dispuse de către instanţă în vederea unei mai bune administrări a cauzei.

Cât priveşte criticile referitoare la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii s-a reţinut că, din verificările motivării sentinţei, instanţa de fond a făcut o motivare a în fapt şi în drept a hotărârii, că instanţa a argumentat şi a răspuns tuturor criticilor şi apărărilor formulate de părţi, fiind analizate şi probele, în mod coroborat, pentru a arăta cum şi-a format convingerea.

Or, în cauză tribunalul, a analizat probele nu în mod singular, ci punând în balanţă probele administrate de către ambele părţi, analizând probele unei părţi în opoziţie cu partea adversă, tocmai în vederea formării unei convingeri bazată pe elemente obiective.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene, noţiunea de proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real toate problemele esenţiale ce i-au fost supuse.

Or, în cauza de faţă instanţa s-a pronunţat şi a argumentat tocmai probleme esenţiale, motive care erau determinate pentru verificarea realităţii soluţiei care s-a pronunţat şi analizarea ulterioară a celorlalte capete de cerere a căror soluţie depinde în mod inevitabil de soluţionarea acestora (cauza Albina împotriva României publicată în M. Of. 1049/25.11.2005).

S-a mai reţinut că hotărârea din punctul de vedere arătat a fost motivată, şi din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a reglementării dreptului la un proces echitabil şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la o instanţă.

Instanţa de apel a apreciat că este întemeiată critica referitoare la răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998 C. civ., circumscrisă obligaţiei la plata contravalorii lipsei de folosinţă, că premisa de analiză a pretenţiilor reclamantei ce vizează plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului litigios, reclamă verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza în care debitorul obligaţiei nu îşi execută obligaţia cu vinovăţie sau fără justificare, situaţie care reclamă ideea de culpă în neexecutarea obligaţiei.

Este de principiu că acordarea despăgubirilor solicitate nu poate fi realizată decât, prin prisma îndeplinirii condiţiei care impune existenţa unei fapte ilicite, imputabilă debitorului obligaţiei. În aceste circumstanţe, nu se poate reţine ca fiind îndeplinită condiţia premisă pentru antrenarea răspunderii civile în sarcina pârâtului apelant deoarece acţiunea acestuia de contestare a dreptului de proprietate exhibat de reclamantă nu poate avea natura juridică a unei fapte ilicite, săvârşită cu vinovăţie.

Instanţa de apel a apreciat că nu poate fi angajată în cauză răspunderea civilă delictuală, atât timp cât, disputa litigioasă în cadrul acţiunii în revendicare pendinte s-a purtat asupra determinării titularului dreptului de proprietate, demersul judiciar având rolul de a statua irevocabil asupra recunoaşterii dreptului de proprietate reclamat în privinţa bunului litigios. Deţinerea anterior al elementului material al posesiei (corpus) a generat în favoarea acesteia prezumţia de proprietate, conform art. 1854 C. civ. În acest context, nu poate fi reţinută ilicitatea faptei pârâtului până la momentul statuării, de către instanţă, asupra titularului dreptului de proprietate şi a consecinţei pe care o generează prezenta acţiune în revendicare, respectiv restituirea imobilului. Drept urmare, având în vedere dispoziţiile legale care ocrotesc buna-credinţă a posesorului şi în absenţa unei fapte ilicite imputabile debitorului obligaţiei, a inexistenţei unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi antrenată, astfel încât, din această perspectivă, decizia urmează a fi reformată.

S-a reţinut că, judecăţile anterioare având ca obiect anulare acte, nelegalitatea H.G. etc. - hotărâri existând la dosarul cauzei - nu au avut ca obiect în esenţă revendicarea care să impună compararea titlurilor părţilor într-un cadru anume fixat în acest sens, conform legii.

Instanţa de apel a mai reţinut că este adevărat că s-a statuat irevocabil cu privire la titlurile exhibate, dar nu în cadrul unor procese ce să aibă ca obiect acţiune în revendicare. Prin urmare, fiind de esenţa acestei acţiuni determinarea titularului dreptului de proprietate, până la acest moment, al analizării şi stabiliri titlului mai bine caracterizat nu se poate reţine în sarcina apelantului pârât vreo formă de vinovăţie. Mai mult chiar, reclamanta a recunoscut că imobilul a fost anterior abandonat de către pârât, motiv pentru care a fost respins capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă formulată de către reclamantă.

Cât priveşte cheltuielile de judecată - aferente la fond, pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat la plata sumei de 45369 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru şi onorariu expert ce a fost în cuantum de 2600 RON.

Astfel instanţa de apel a apreciat că nu va modifica cheltuielile de judecată constând în onorariu expert, ci va acorda cheltuielile de judecată constând în taxă timbru, proporţional cu capetele de cerere admise în mod corespunzător, având în vedere că unul dintre capetele cererii de chemare în judecată şi anume cel privitor la contravaloarea lipsei de folosinţă a fost respins.

Prin urmare, cheltuielile de judecată care cad în sarcina pârâtului la fond sunt în cuantum de 23984,5 RON (21384,5 RON taxă timbru având în vedere că doar un capăt de cerere a fost admis la care se adaugă onorariu expert în cuantum de 2600 RON).

Împotriva Deciziei civile nr. 499 din data de 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au declarat recurs atât reclamanta SC A. SA precum şi pârâtul Municipiul Craiova prin primar.

Recursul declarat de reclamanta Societatea A. SA Craiova, a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în susţinerea motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susţinut că din considerentele hotărârii recurate reiese că aspectele reţinute de instanţă în soluţionarea apelului cu privire la capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă sunt neconcordante cu cele stabilite anterior la secţiunea referitoare la acţiunea în revendicare.

În acest sens, s-a susţinut că, pe de-o parte, instanţa de apel a reţinut efectele puterii de lucru judecat ale Deciziei nr. 2862/2005 pronunţată în Dosarul nr. x/2002 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se statuează că Municipiul Craiova nu a avut niciodată un drept de proprietate, neexistând un titlu valabil de preluare a bunului în proprietatea unităţii administrativ teritoriale, iar pe de alta parte, instanţa apreciază că nu ar exista o fapta ilicită şi nicio vinovăţie a intimatului-pârât până la momentul stabilirii titularului dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare, fiind de esenţă acestei acţiuni analiza şi determinarea titlului mai bine caracterizat.

Având în vedere că nu există niciun titlu pentru Municipiul Craiova, aspect reţinut în cuprinsul aceleiaşi hotărâri, raportat la datele speţei, o pretinsă comparare a titlurilor este inexistentă, motiv pentru care acest argument nu poate fi indicat pentru înlăturarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În aceeaşi idee, s-a arătat că pentru a schimba soluţia primei instanţe în sensul respingerii capătului de cerere, instanţa a reţinut suplimentar şi nedecisiv că imobilul ar fi fost abandonat de către Municipiul Craiova, spre deosebire de cele menţionate la pagina 15 din aceeaşi hotărâre, potrivit cărora, în conformitate cu cele stabilite de prima instanţă, posesia este exercitată de către UAT Craiova prin cele două unităţi de învăţământ, chiar dacă acestea nu îşi mai desfăşoară activitatea în imobilele construcţii.

Inclusiv din susţinerile cuprinse în apelul formulat de Municipiul Craiova rezultă că acesta a refuzat să predea imobilul, chiar dacă din 10.09.2012 activitatea de învăţământ a fost suspendată, acesta evidenţiind faptul că imobilul nu a fost părăsit de autoritatea publica locală, paza, precum şi verificarea privind integritatea acestuia asigurându-se prin grija Poliţiei locale.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se învederează faptul că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ. Astfel, în aprecierea recurentei-reclamante, instanţa a stabilit în mod nelegal că nu există o faptă ilicită, cu încălcarea art. 998 raportat la art. 480 C. civ., dar şi a regulilor privind efectul pozitiv al lucrului judecat - fapta Municipiului Craiova de a împiedica exercitarea prerogativelor dreptului adevăratului proprietar reprezintă o faptă ilicită. Contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, obligaţia de a respecta proprietatea unei persoane subzistă pe toată perioada de existenţă a dreptului, independent de momentul la care se soluţionează o acţiune în revendicare introdusă de către adevăratul proprietar împotriva celui care aduce atingere acestui drept. În acest caz, încălcarea dă naştere în patrimoniul proprietarului a dreptului de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul astfel produs.

De asemenea, se învederează că instanţa a stabilit în mod nelegal că nu există vinovăţie, cu încălcarea art. 999 C. civ. raportat la art. 486 şi art. 487 C. civ. S-a mai arătat că, vinovăţia posesorului neproprietar există şi poate fi dovedită, chiar înainte de a se pronunţa o soluţie definitivă în legătură cu o acţiune în revendicare introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Conform art. 487 C. civ., posesorul încetează să mai fie de bună credinţă la data la care viciile titlului său translativ de proprietate îi sunt cunoscute. Vinovăţia Municipiului Craiova este dovedită prin faptul că acesta nu a procedat la predarea de îndată a imobilului către adevăratul proprietar, deşi cunoştea faptul că nu exista vreun drept care să poată fi invocat de acesta.

De asemenea, un argument suplimentar în susţinerea atitudinii culpabile a Municipiului Craiova rezultă din persistenţa acestuia, cu toate că există hotărâri judecătoreşti definitive care au stabilit că modalitatea de operare a autorităţii locale, similară cu cea din prezenta cauza, dar faţă de alte persoane juridice, nu îi conferă vreun drept de proprietate asupra imobilelor pe care le posedă în mod nelegal. În acest sens, cu titlu de exemplu, menţionează Decizia nr. 4196/02.10.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care unei alte persoane juridice i-a fost admisă în mod irevocabil acţiunea în revendicare formulată împotriva Primăriei Municipiului Craiova şi Consiliului Local Craiova.

Din perspectiva celor expuse se susţine că instanţa a stabilit în mod nelegal că nu există o legătură de cauzalitate, dintre fapta ilicită şi prejudiciu. cu încălcarea art. 998 C. civ. 1864.

Pentru motivele dezvoltate, reclamanta a mai susţinut că fapta ilicită, respectiv împiedicarea exercitării dreptului de proprietate i-a produs un prejudiciu semnificativ pentru repararea căruia în faţa primei instanţe, potrivit raportului de expertiză în specialitatea evaluare efectuat, s-a dispus obligarea Municipiului Craiova la plata sumei 4.088.606 RON actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii, reprezentând contravaloare de folosinţă aferentă perioadei noiembrie 2004 - decembrie 2016.

Se susţine de asemenea că legătura de cauzalitate dintre cele două este evidentă, că în lipsa încălcării dreptului de proprietate de către Municipiul Craiova, reclamanta ar fi avut posibilitatea de a se bucura de atributele dreptului, respectiv de a-l folosi şi de a încheia contracte de închiriere cu privire la acesta, contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel.

Prin recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin primar întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., se susţine că soluţia pronunţată de către de instanţa de apel în ceea ce priveşte obligarea municipiului Craiova să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 4885 mp şi construcţia situată pe respectivul teren, grădiniţă şi creşă cu regim de înălţime S+P+E intabulată în CF a localităţii Craiova cu caracter nedefinitiv sub nr. x, cu număr cadastral provizoriu x, aflată în str. x, este nelegală şi criticabilă din perspectiva reglementarilor prevăzute de ari 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

S-a învederat că în ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea imobilului, soluţia este motivată numai pe paragrafe inserate în Decizia civilă nr. 2862/26.03.2005 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătura cu aspectele cauzei, şi aşa cum în mod greşit susţine Curtea de Apel Craiova, intrate în puterea lucrului judecat irevocabil.

De asemenea, pârâtul consideră că soluţia pronunţată de către instanţa de apel, este total netemeinică şi nelegală prin reţinerea dezlegărilor de drept date de către instanţa supremă, susţinând că aspectele cauzei au intrat în puterea lucrului judecat în mod irevocabil, având în vedere că soluţia pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost dată într-un litigiu ce a avut ca obiect " constatarea nulităţii parţiale a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x/1993 şi respectiv nr. y/1993". iar obiectul litigiului de faţă îl constituie revendicarea, şi evacuarea din imobilul proprietatea reclamantei, situat în Craiova, str. x şi plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului până la data evacuării efective.

Cauza diferită a unor cereri de chemare în judecată, nu justifică reţinerea autorităţii de lucru judecat, întrucât cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, ci şi la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista putere de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluţionat un litigiu având ca obiect constatarea nulităţii parţiale a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate constatarea nulităţii parţiale a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1993 şi respectiv nr. y/1993 iar prin hotărârea instanţei de apel s-a soluţionat un litigiu având ca obiect revendicare, evacuare şi contravaloare lipsa de folosinţă, cu atât mai mult cu cât nici finalitatea litigiilor nu a fost aceeaşi.

S-a mai învederat că în speţă, reţinând "excepţia puterii de lucru judecat", instanţa de apel a finalizat litigiul, fără a analiza în niciun fel argumentele pârâtei, cărora le-a opus o dezlegare anterioară defavorabilă apelantului pârât municipiul Craiova şi care a condus la menţinerea sentinţei instanţei de fond în ceea ce priveşte admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi liniştita posesie suprafaţa de 4885 mp şi construcţia situată pe terenul respectiv, grădiniţa şi creşă cu regim de înălţime S+P+E aflată în Craiova, str. x reţinându-se în considerente efectul pozitiv al lucrului judecat.

Or, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţă, prin cauză trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu cauza acţiunii, dar nici cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic. De altfel, cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, ci şi la temeiurile de drept cererii.

Faţă de cele expuse, se solicită a se constata că o cauză diferită a cererilor de chemare în judecată nu justifică reţinerea puterii de lucru judecat, că tripla identitate pe care o presupune excepţia autorităţii de lucru judecat nu există în speţă, cele două cauze diferenţiindu-se sub aspectul obiectului, în primul caz fiind vorba despre constatarea nulităţii parţiale a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1993 şi respectiv nr. y/199. Obiectul litigiului de faţă îl constituie revendicarea, evacuarea din imobilul proprietatea reclamantei.

În aceeaşi idee, se mai arată că instanţa de apel a soluţionat cauza reţinând puterea de lucru judecat, invocând Decizia civilă nr. 2862/26.03.2005 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un litigiu ce a avut ca obiect constatarea nulităţii parţiale a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1993 şi respectiv nr. y/1993 deşi, în speţa de faţă are ca obiect revendicare, în care ambele părţi exhibă un titlu de proprietate unde instanţa trebuia să comparare titlurile de proprietate spre a se vedea care dintre le este mai bine caracterizat.

Se mai învederează că, în cronologia derulării aspectelor ce ţin de starea de drept, între D. Craiova şi Inspectoratul Şcolar judeţean Dolj, în vederea punerii în aplicare a H.G. nr. 940/1990 a fost încheiat la data de 31 decembrie 1990 Protocolul prin care D. Craiova preda Inspectoratului Şcolar Judeţean Dolj Grădiniţa cu program prelungit, cu tot activul şi pasivul existent 31 decembrie 1990. În temeiul Legii învăţământului nr. 84/1995, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea publica a municipiului Craiova, aprobându-se astfel Hotărârea Consiliului Local a municipiului Craiova nr. 147/1999, prin care a fost însuşit de către Consiliul local domeniul public, în baza inventarului întocmit de comisia speciala constituită prin HCL nr. 130/1999, acte administrative aduse la cunoştinţa publică prin publicare pe site-ul Primăriei municipiului Craiova şi în cotidiane locale, act administrativ care putea fi contestat în faţă instanţelor de judecată de orice persoană care se consideră vătămată.

Având în vedere prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică precum şi dispoziţiile art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995, astfel cum a fost completată şi modificată de O.U.G. nr. 184/2001, Consiliul Local al municipiului Craiova a adoptat Hotărârea nr. 96/2001, prin care s-a aprobat trecerea în patrimoniul public de interes local al municipiului Craiova a clădirilor şi terenurilor în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat de pe raza municipiului Craiova, la poziţia 50 din Anexa la Hotărârea nr. 96/2001, figurând Grădiniţa B., preluarea de către autoritatea publică locală s-a efectuat pe baza Protocolului de predare primire nr. 11540/18.04.2001 încheiat între "Grădiniţa B., şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj ca reprezentant al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pe de-o parte şi Consiliul Local al municipiului Craiova, pe de altă parte, faţă de Încheierea acestui protocol, este mai mult decât evident că Grădiniţa cu program prelungit nu avea cum să mai fie preluată de către societăţile comerciale înfiinţate ulterior în temeiul Legii nr. 15/1990, aceasta, nemaifiind în patrimoniul D. Craiova ci aparţinând Inspectoratului Şcolar Judeţean Dolj .Terenul fostei societăţi de stat, D., se află în proprietatea statului. Întreprinderile exercitau, mai mult sau mai puţin, dezmembrămintele dreptului de proprietate dar nu şi nuda proprietate.

Prin urmare, la data predării imobilului către Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj această predare nu poate fi interpretată decât ca predare a celorlalte prerogative ale dreptului de proprietate, cu excepţia nudei proprietăţi, drept real pe care nu-1 deţinea, deoarece nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi.

În acelaşi sens, se învederează că a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Dolj, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Dolj, publicată în Monitorul Oficial nr. 687 bis/18.09.2002, care cuprinde bunurile atestate ca aparţinând domeniului public al judeţului Dolj, precum şi bunuri atestate ca aparţinând municipiului Craiova iar imobilul Grădiniţa şi Creşa B. figurează în Anexa nr. 2, poziţia 5077 ca fiind bun aflat în proprietatea publică a municipiului Craiova.

În consecinţă, pârâtul susţine că H.G. nr. 965/2002 vine să întărească această trecere a dreptului de proprietate, cu toate dezmembrămintele sale, din proprietatea statului în cea publică a unităţii administrativ teritoriale, la data la care intimata a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate unitatea administrativ teritorială avea deja imobilul în proprietate, obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, neputând să aibă ca efect constituirea unui drept de proprietate în dauna dreptului care aparţine deja altui proprietar. În speţă, domeniul public al municipiului Craiova a fost însuşit de Consiliul Local al municipiului Craiova prin Hotărârea nr. 147/1999, în baza inventarului întocmit de comisia specială constituită prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Craiova nr. 130/1999, acte administrative aduse la cunoştinţa publică prin publicate pe site-ul Primăriei municipiului Craiova act administrativ care putea fi contestat în faţă instanţelor judecătoreşti de orice persoană care se consideră vătămată.

Prin urmare, susţine pârâtul, există un act normativ valabil, cu putere de lege, care atestă dreptul de proprietate al autorităţii locale asupra imobilului, respectiv H.G. nr. 965/2002, care este în circuitul civil şi care produce efecte juridice, bucurându-se astfel de principiul legalităţii.

Faţă de aspectele precizate, recurentul-pârât apreciază că nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel cu privire la faptul că în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 7 din 10 ianuarie 1995, nr. 2 din 19 ianuarie 1995 şi nr. 60 din 7 martie 1995 apelanta reclamantă a dobândit dreptul de proprietate inclusiv asupra construcţiei şi terenului în suprafaţă de 4197 mp, atâta timp cât nu a făcut dovada că este proprietara imobilului în litigiu întrucât, pe de-o parte obiectul contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora reclamanta şi-a înscris dreptul de proprietate îl reprezintă acţiunile din capitalul social care atestă calitatea de acţionar şi nu de proprietar, iar pe de altă parte reclamanta nu a dovedit şi nu dovedeşte nici în prezent faptul că aceste acţiuni reprezintă bunul imobil compus din teren intravilan cu suprafaţa de 4897,90 mp şi construcţia C1 - grădiniţă şi creşă, aflată pe acest teren iar la data transferului dreptului de proprietate asupra bunului în proprietatea publică a municipiului Craiova în baza Legii învăţământului nr. 84/1995, Statul Român deţinea proprietatea majoritară prin acţiunile cotate la Fondul Proprietăţii de Stat şi la Fondul Proprietăţii Private II Moldova.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează reţinerea prezumţiei de lucru judecat şi din perspectiva Deciziei nr. 121/1996 a Curţii Constituţionale a României, aspecte pe care le critică având în vedere că instanţa de apel constată că Tribunalul Dolj nu a reţinut incidenţa în cauză a Deciziei nr. 121/1996 a Curţii Constituţionale a României, aceasta a fost consecinţa reţinerii prezumţiei de lucru judecat, în considerentele instanţei şi că de fapt Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat anterior în mod irevocabil.

Se arată că potrivit art. 644 C. civ. "Proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune", conform art. 645 din acelaşi cod "Proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau încorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune" iar: potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica, dreptul de proprietate se dobândeşte prin alte moduri prevăzute de lege, în speţa prin Legea Învăţământului nr. 84/1995 .

Invocarea Deciziei nr. 121/16 octombrie 1996, pronunţată de Curtea Constituţională privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 166 alin. (3) din Legea învăţământului nr. 84/1995 nu e de natură a înlătura cercetarea judecătorească şi a retine excepţia puterii de lucru judecat având în vedere pe de o parte Legea nr. 24/27 martie 2000, republicată privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede la art. 11 că " în vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pe de altă parte, potrivit art. 147 din Constituţie, alin. (4) stipulează că " Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru numai viitor.

Având în vedere că Decizia Curţii Constituţionale nr. 121/16 octombrie 1996 pronunţată de Curtea Constituţională nu a fost transpusă în legislaţie şi faţă de prevederile legislative mai sus menţionate, se apreciază că cercetarea judecătorească trebuia să vizeze cronologia actelor juridice deţinute de către părţi.

O dovadă în plus că nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei este adoptarea O.U.G. nr. 184/2001, de modificare şi completare a Legii învăţământului nr. 84/1995, prin articol unic care vine şi statuează că:" alin. (41) al articolului 166 va avea următorul cuprins: Terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat - grădiniţe, şcoli generale (primare şi gimnaziale), licee, grupuri şcolare, seminarii teologice, şcoli profesionale şi şcoli postliceale - fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv al municipiului Bucureşti, şi sunt în administrarea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv al municipiului Bucureşti, şi sunt în administrarea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, m a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea. Celelalte componente ale bazei materiale . sunt de drept proprietate a unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat.

Recurentul pârât mai arată că este eronată şi reţinerea instanţei de apel cu privire la motivarea că "deşi legea poate constitui un mod de dobândire a proprietăţii, în speţă H.G. nr. 965/2002, din nou face referire la Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde apare menţiunea că dreptul de proprietate asupra construcţiei revendicate aparţine autoarei reclamantei, care a construit-o din fonduri proprii, se observă că nu rezultă din nici-un înscris aflat la dosarul, cauzei, că aceasta construcţie a fost constituită din fondurile proprii ale reclamantei.

Recurentul-pârât critică soluţia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte obligarea pârâtului Municipiului Craiova la plata sumei de 23984,5 RON, cheltuieli de judecată, arătând că în mod greşit a dispus instanţa de apel obligarea pârâtului la plata sumei de 23984,5 RON cheltuieli de judecată - nu a făcut o aplicare corectă a art. 274 C. proc. civ. - reclamanta a renunţat la judecata apelului (nu are calitatea de parte câştigătoare).

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea care a căzut în pretenţii trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea câştigătoare, şi solicită instanţei de recurs a observa că aceste cheltuieli în cuantum de 23984,5 RON sunt nejustificate, instanţa de apel nu motivează în ce constau aceste cheltuieli, în condiţiile în care apelanta-reclamantă a renunţat la judecarea apelului, nu s-a plătit taxa judiciară de timbru în cuantum de 23984,5 RON, aceste cheltuieli nu pot reprezenta onorariu de avocat având în vedere că reprezentantul apelantei-reclamante este consilierul juridic al acesteia, în calea de atac a apelului nu s-a efectuat expertiza care să justifice aceste cheltuieli, şi nu în ultimul rând litigiul a suportat două termene în faza de judecată a apelului.

Astfel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotar rea de soluţionare a litigiului.

În consecinţă, se arată că în soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa trebuie să aprecieze asupra culpei apelantei pârâte, analizând în concret considerentele de fapt şi de drept care au dat naştere acestui litigiu, în condiţiile în care apelantul pârât invocă şi dovedeşte un drept de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului, iar în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecată, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Faţă de cele expuse, se susţine că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii şi cu încălcarea normelor de drept material, motiv pentru care se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunţate de către Curtea de Apel Craiova în sensul respingerii petitului privind revendicarea imobilului.

Examinând hotărârea instanţei de apel din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanta SC A. SA şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe calitatea sa de proprietară asupra imobilului situat în mun. Craiova, str. x, drept de proprietate intabulat în baza încheierii nr. 9130/17.05.2005 a O.C.P.I. Dolj.

Din încheierea nr. 9130/17.05.2005 a O.C.P.I. Dolj, rezultă că s-a dispus înfiinţarea CF. nr. x a localităţii Craiova cu privire la imobilul situat în mun. Craiova, str. x, compus din teren intravilan cu o suprafaţă de 4897,90 mp (din măsurători 4885 mp) şi construcţia C1 grădiniţă şi creşă cu regim de înălţime S+P+E având nr. cadastral provizoriu x imobil ce se va înscrie sub A1, dispunându-se totodată şi întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului de sub A1 din CF x a localităţii Craiova în favoarea SC A. SA.

Întabularea dreptului de proprietate dispusă prin încheierea sus enunţată în favoarea reclamantei SC A. SA s-a efectuat în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 7/ian. 1995 încheiat cu F.P.S; nr. 131/20 ian. 1995 încheiat cu F.P.P II Moldova, certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x şi respectiv y/1993 de Ministerul Industriilor, şi adresele nr. x din 17 octombrie 1997 şi nr. 880/19 februarie 2003 emise de F.P.S. fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 7/1996.

În susţinerea acţiunii în revendicare reclamanta a mai arătat că în raport de calitatea sa de proprietar asupra imobilului, prin Sentinţa civilă nr. 360/1997 a Judecătoriei Craiova au fost obligate pârâtele Creşa de Copii şi Grădiniţa să încheie cu reclamanta contracte de închiriere, că în condiţiile în care contractele de închiriere fie au expirat, fie nu s-au mai încheiat, prin adresele nr. x/14 iunie 2006, nr. y/5 iulie 2006 şi nr. z/18 iulie 2006 (Dosar nr. y/C/2006 al Judecătoriei Craiova) a încercat reluarea acestei proceduri cu Primăria Craiova care tutelează cele două unităţi, însă pârâta a refuzat încheierea unui contract de închiriere.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că într-adevăr Primăria Municipiului Craiova nu a fost parte în litigiul finalizat prin Sentinţa civilă nr. 360/1997 a Judecătoriei Craiova, însă pârâtele Creşa de Copii şi Grădiniţa de copii de pe lângă D. Craiova au deţinut imobilul din litigiu în baza unui protocol încheiat cu unitatea administrativ teritorială.

De asemenea, Înalta Curte reţine că raporturile juridice dintre părţile litigiului pendinte în ce priveşte situaţia juridică a imobilului situat în Craiova str. x, au făcut obiectul unui litigiu finalizat prin Decizia nr. 2862/26 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, fiind respinsă acţiunea înaintată de Consiliul local al Municipiului Craiova ce viza constatarea nulităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x şi nr. 0430 emis la 30 august 1993, statuându-se irevocabil că "imobilul a fost construit din fondurile D. Craiova, - în prezent Societatea Comercială "A." SA Craiova", că această societate s-a privatizat ulterior, şi că "în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 7 din 10 ian. 1995; nr. 2 din 19 ian. 1995 şi nr. 60 din 7 martie 1995 a dobândit dreptul de proprietate inclusiv asupra construcţiei şi terenului în suprafaţă de 4.197 mp."

Prin aceeaşi decizie s-a mai statuat că " la data intrării în vigoare a Legii învăţământului nr. 85/1995, bunul imobil sus evidenţiat aparţinea reclamantei SC A. SA şi nu putea fi reintegrat în baza materială sau în patrimoniul unităţilor/instituţiilor de învăţământ existente în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale".

Or, faţă de obiectul litigiului pendinte, de situaţia de fapt conturată în cauză, Înalta Curte reţine că Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, nu se bucură de prezumţia absolută a autorităţii de lucru judecat întrucât lipsesc elementele triplei identităţi în ceea ce priveşte părţile, obiectul şi cauza.

Este real că pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind îndrituită să pronunţe o soluţie în care să ţină cont de cele stabilite în hotărârea judecătorească.

Or, din această perspectivă, cum pârâtul Municipiul Craiova prin primar a susţinut că deţine imobilul cu titlu de proprietate ca urmare a includerii lui în domeniul public al Municipiului Craiova prin H.G. nr. 965/2002, şi, cum prin Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constatat că " la data intrării în vigoare a Legii învăţământului nr. 85/1995, bunul imobil sus evidenţiat aparţinea reclamantei SC A. SA şi nu putea fi reintegrat în baza materială sau în patrimoniul unităţilor/instituţiilor de învăţământ existente în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale" că "pentru imobilele de speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 166 din Legea 85/1995", şi cum în cauză nu s-a făcut nici o dovadă în sensul preluării imobilului de către stat, Înalta Curte reţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu a avut loc determinarea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu până la acest moment, şi că nu se poate reţine în sarcina pârâtului vreo formă de vinovăţie, în condiţiile în care pârâtul nu a avut niciodată un titlu de proprietate asupra imobilului din litigiu ce "a fost construit din fondurile D. Craiova, - în prezent Societatea Comercială A.", reclamanta fiind în imposibilitate de a -şi exercita prerogativele dreptului de proprietate datorită pârâtului.

De asemenea, Înalta Curte reţine că reclamanta şi-a întemeiat cererea în pretenţii pentru lipsa de folosinţă pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., că izvorul obligaţiei de plată pentru lipsa de folosinţă îl reprezintă faptul juridic, respectiv folosirea fără drept de către pârât a imobilului pentru care reclamanta face dovada unui drept de proprietate. Înalta Curte reţine că noţiunea de folosinţă, ca atribut al dreptului de proprietate, se defineşte ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun şi de a-i culege fructele (civile, în cauză) având drept premisă condiţia deţinerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat. Astfel, pentru a invoca lipsa de folosinţă, este necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terţ. Or, în cauză, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate pentru a pretinde lipsa de folosinţă a imobilului, precum şi dovada faptului că a fost în imposibilitate de a-şi exercita acest atribut al dreptului de proprietate datorită deţinerii imobilului de către pârât, motiv pentru care Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte dreptul reclamantei la contravaloarea lipsei de folosinţă, cu atât mai mult cu cât ceea ce s-a susţinut ca izvor (fundament) al pretenţiilor a fost atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei prin fapta ilicită a pârâtului de deţinere fără niciun titlu, a bunului reclamantei.

De asemenea, Înalta Curte constată că fundamentarea în drept a pretenţiilor, aşa cum s-a arătat deja, a fost făcută cu referire la dispoziţiile art. 998 C. civ. care obligă la repararea prejudiciilor cauzate prin atingerea adusă drepturilor reclamantei.

Or, cauza acţiunii, înţeleasă ca fundament juridic al pretenţiilor formulate, împreună cu împrejurările de fapt ce au generat demersul în instanţă al reclamantei, a constat în atingerea adusă dreptului de proprietate al acesteia prin deţinerea de către pârât fără nici un titlu, a imobilului situat în Craiova, str. x.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că prin soluţia pronunţată instanţa de apel a constatat în mod greşit că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în condiţiile în care imobilul se află în patrimoniul reclamantei.

Nu se poate aprecia că pârâtul şi-a conservat buna credinţă în perioada în care între părţi au existat raporturi litigioase în care a fost disputat însuşi titlul de proprietate de care pârâtul s-a prevalat pentru a se opune pretenţiilor legitime ale reclamantei, ale cărei vicii îi erau, de altfel, cunoscute.

Or, admiterea unei acţiuni în revendicare nu are un efect constitutiv de drept, pentru a se aprecia că dreptul de posesie şi folosinţă curge de la acel moment, ci reprezintă un mijloc de apărare a acestui drept preexistent.

Prin urmare, ocuparea fără drept a imobilului revendicat reprezintă o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, asupra căreia instanţa de fond a statuat în mod corect.

Nu vor fi reţinute ca fondate criticile reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât motivarea instanţei de apel nu poate fi considerată contradictorie sub aspectele învederate de recurenta reclamantă.

Inexistenţa dreptului de proprietate al statului asupra imobilului din litigiu nu împiedică o analiză distinctă asupra elementelor răspunderii civile delictuale ce atrag dezdăunarea proprietarului. De asemenea instanţa a făcut distincţie între posesor şi detentorii precari, neexistând o contradicţie în aserţiunile dezvoltate sub acest aspect.

Faţă de considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SA Craiova împotriva Deciziei civile nr. 499 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a modifica în parte decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin primar împotriva Sentinţei nr. 167 din 16 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, şi pe cale de consecinţă urmează a se va înlătura obligarea pârâtului Municipiul Craiova prin primar la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 23.984,5 RON, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Dispoziţia de înlăturare a cheltuielilor acordate în apel este motivată de faptul că ele sunt corespunzătoare capătului de cerere privind lipsa de folosinţă, reprezentând o diminuare a celor date la fond. Prin respingerea apelului şi menţinerea hotărârii de fond, cuantumul cuvenit reclamantei va fi cel dispus de instanţa de fond.

Din perspectiva aceloraşi considerente expuse, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin primar împotriva Deciziei civile nr. 499 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Deşi a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ., criticile recurentului pârât nu dezvoltă aspecte ce ţin de caracterul contradictoriu sau străin de cauză, al motivării şi. nici nu indică un act juridic al cărui conţinut a fost greşit interpretat. Susţinând greşita reţinere de către instanţa de apel a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi inexistenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului din litigiu, motivele recurentului pârât pot fi analizate exclusiv în limitele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat la momentul analizei recursului reclamantei, titlului de proprietate al acesteia rezultat din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, şi construirii clădirilor cu fondurile reclamantei, împrejurare de drept statuată în litigiul derulat în faţa instanţei de contencios administrativ în care a fost analizată valabilitatea titlului reclamantei, pârâta nu le-a putut opune, la rândul său, un titlu valabil, câtă vreme instanţa de contencios administrativ nu a reţinut că în cauză ar fi incidente actele normative ce reglementează domeniul public al statului şi patrimoniul unităţilor de învăţământ.

În plus, în mod corect s-a reţinut de către instanţele de fond că aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu a fost răsturnată în prezentul litigiu de către pârât, care s-a mulţumit să reitereze apărări întemeiate exclusiv pe interpretarea actelor normative care nu sunt de natură a paraliza efectele recunoscute titlului de proprietate exhibat de reclamantă.

Prin urmare, criticile pârâtului întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reţinute ca fondate.

Având în vedere poziţia exprimată de reprezentantul reclamantei în şedinţa publică din 13 iunie 2019, în sensul că solicită cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat în ceea ce priveşte recursul declarat, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 274 C. proc. civ. a dispune obligarea intimatului Municipiul Craiova prin primar la plata sumei de 39.639 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către recurenta-reclamantă Societatea A. SA Craiova, justificate cu factura nr. x din 12 aprilie 2019, din care rezultă că această sumă a fost achitată pentru faza procesuală a recursului Dosar nr. x/2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SA Craiova împotriva Deciziei civile nr. 499 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin primar împotriva Sentinţei nr. 167 din 16 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă.

Înlătură obligarea pârâtului Municipiul Craiova prin primar la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 23.984,5 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin primar împotriva Deciziei civile nr. 499 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe intimatul Municipiul Craiova prin primar la plata sumei de 39.639 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă Societatea A. SA Craiova.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2019.

GGC - GV