Road contractor's appeal dismissed; tort liability upheld for unmarked ring road accident, damages affirmed with costs.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2013 la data de 02.08.2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele C.N.A.D.N.R. - prin D.R.D.P. Timişoara, SC B. SRL - Sucursala Banat, SC C. SA Portugalia - Sucursala Bucureşti şi D. SA - Sucursala Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 680.742 RON actualizată la data efectuării plăţii efective, reprezentând prejudiciul material şi moral suferit de către reclamantă ca urmare a faptelor ilicite ale pârâtelor, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, la data de 05.08.2010, a fost victima unui accident rutier, în timp se ce afla pe locul din dreapta faţă în autoturismul marca x nr. de înmatriculare x, condus se soţul său pe DN 6 din direcţia Timişoara spre Bucureşti. La ieşirea din localitatea Coşteiu a intrat pe centura ocolitoare a Lugojului, drum recent construit, şi a rulat pe aceasta având în faţă un alt autoturism jeep care se deplasa în aceeaşi direcţie. La un moment dat, a intrat în coliziune cu un alt autoturism care a intrat pe centură din stânga, ambele autoturisme fiind grav avariate, iar şoferul celui de-al doilea autoturism a decedat ulterior la spital.

La pătrunderea pe centura ocolitoare a municipiului Lugoj nu exista semnalizarea pentru un drum închis circulaţiei publice, ci, dimpotrivă, erau montate un indicator "drum cu prioritate", precum şi un indicator de orientare Deva - Caransebeş.

De asemenea, înainte de şi în intersecţia unde s-a produs impactul dintre cele două autoturisme nu existau nici un fel de semne sau indicatoare că ar fi urmat o intersecţie sau cu privire la regulile de circulaţie aplicabile în această intersecţie.

În urma acestui accident rutier reclamanta a suferit grave leziuni la coloana vertebrală, care au necesitat efectuarea unei operaţii de implant spinal, operaţie ce a presupus introducerea unei tije de metal şi a unor şuruburi în coloana vertebrală.

Prin precizarea depusă la dosar, reclamanta a arătat că înţelege să cheme în judecată şi pe SC E. SRL, în calitate de beneficiar al lucrărilor de marcare rutieră pe Centura Lugojului.

Reclamanta a arătat că, potrivit Capitolului IX pct. 9.4 din Contractul de execuţie nr. x/05.07.2010 încheiat între SC B. SRL - Sucursala Banat şi SC E. SRL, acesta din urmă, în calitate de beneficiar al lucrărilor de marcaje rutiere pe Centura Lugojului, avea obligaţia "să asigure închiderea traficului pe timpul executării lucrărilor de marcaj".

Obligaţia redată corespunde dispoziţiilor obligatorii din Planul de Management al Traficului referitoare la accesul pe centura în lucru a Lugojului din sensul giratoriu de la ieşirea din localitatea Coşteiu spre Lugoj, acces care, în conformitate cu acest plan, trebuia să fie complet şi permanent închis.

Totodată, această obligaţie concordă şi cu conţinutul adresei nr. x/17.12.2010 a CNADNR SA prin DRDP Timişoara: "Referitor la semnalizarea lucrărilor, deoarece accesul în şantier al utilajelor nu se făcea din drumul naţional, ci de pe drumurile locale - inclusiv DJ 609 dinspre Hezeriş, nu au fost necesare aprobări de restricţie de circulaţie din partea DRDP Timişoara, constructorul având obligaţia să respecte planul de management al traficului".

Prin precizarea de acţiune depusă la data de 18.02.2014, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de părţi, şi a pârâţilor F. şi SC G. SA.

Prin Sentinţa civilă nr. 1655 din data de 29.05.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosar nr. x/2013, s-a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de pârâta SC E. SRL.

S-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtele CNADNR SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, SC C. SA - Sucursala Bucureşti, D. SA - Sucursala Bucureşti, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat.

S-a admis în parte acţiunea precizată, a fost obligată pârâta SC G. SA să achite reclamantei suma de 438186,47 RON cu titlu de daune materiale şi morale.

Au fost obligate, în solidar, pârâtele Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, SC C. SA - Sucursala Bucureşti, D. SA - Sucursala Bucureşti, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat să achite reclamantei suma de 81228 RON cu titlu de daune materiale şi morale.

Au fost obligate, în solidar, pârâtele Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, SC C. SA - Sucursala Bucureşti, D. SA - Sucursala Bucureşti, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat să achite reclamantei suma rezultată din actualizarea în raport cu indicele de inflaţie a sumei de 76566,75 RON, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la data plăţii efective.

Au fost obligate aceleaşi pârâte, în solidar, să achite reclamantei suma rezultată din actualizarea în raport cu indicele de inflaţie a sumei de 4661,25 RON, de la data de 05.08.2010 şi până la data plăţii efective.

S-a respins cererea de actualizare a sumelor acordate reclamantei cu titlu de despăgubiri materiale şi morale şi stabilite în sarcina pârâtei SC G. SA.

A fost obligat pârâtul F. să achite reclamantei suma de 22105,52 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, care se va actualiza în raport cu indicele de inflaţie de la data de 05.08.2010 şi până la data plăţii efective.

A fost obligată pârâta SC G. SA la plata sumei de 8697,93 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost obligate pârâtele Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, SC C. SA - Sucursala Bucureşti, D. SA - Sucursala Bucureşti, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat, în solidar, la plata sumei de 1534,92 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat pârâtul F. la plata sumei de 338,12 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-au respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de pârâtele SC C. SA - Sucursala Bucureşti, D. SA - Sucursala Bucureşti, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat, SC G. SA, având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, prima instanţă a reţinut că pârâtele CNADNR SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, SC C. SA - Sucursala Bucureşti, D. SA - Sucursala Bucureşti, SC E. SRL şi SC B. SRL - Sucursala Banat nu au respectat obligaţiile impuse prin planul de management al traficului, contractul de execuţie şi normele legale în vigoare în legătură cu blocarea accesului pe un drum încă nedeschis circulaţiei publice, semnalizarea existenţei unui drum care nu era deschis circulaţiei publice, acoperirea indicatoarelor temporar neconforme cu regimul real de circulaţie în acea zonă, existenţa unei intersecţii între drumul de centură şi DJ 609 dinspre Hezeriş, semnalizarea regulilor de circulaţie în acea intersecţie, având în vedere că DJ 609 era deschis oficial circulaţiei publice.

În ceea ce o priveşte pe pârâta SC E. SRL, singura care a declarat recurs în cauză, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul nr. x LU/153 din data de 01.07.2010, pârâtele SC C. SA - Sucursala Bucureşti şi D. SA - Sucursala Bucureşti au convenit cu pârâta SC E. SRL producerea, aprovizionarea şi instalarea indicatoarelor rutiere, accesoriilor şi elementelor de siguranţă rutieră. Din conţinutul contractului rezultă că nu este vorba despre asumarea obligaţiilor care reveneau pârâtelor menţionate privind siguranţa traficului pe durata executării lucrărilor, ci despre semnalizarea finală a drumului care trebuie să fie dat în folosinţă.

Cu toate acestea, la data de 05.07.2010 s-a încheiat contractul nr. x, prin care SC B. SRL se obligă să execute lucrări de marcaje rutiere pe centura Lugoj, în conformitate cu solicitările beneficiarului, pârâta SC E. SRL, aceasta din urmă având obligaţia în temeiul art. 9.4 din contract, să asigure închiderea traficului pe timpul executării lucrărilor de marcaj.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa organelor de cercetare penală, instanţa a reţinut că, la momentul producerii accidentului, se executau lucrări de către angajaţii SC B. SRL, în executarea contractului menţionat.

Tribunalul a mai avut în vedere adresa nr. x/17.12.2010 a CNADNR SA, prin DRDP Timişoara, care precizează:

"Referitor la semnalizarea lucrărilor, deoarece accesul în şantier al utilajelor nu se făcea din drumul naţional, ci de pe drumurile locale - inclusiv DJ 609 dinspre Hezeriş, nu au fost necesare aprobări de restricţie de circulaţie din partea DRDP Timişoara, constructorul având obligaţia să respecte planul de management al traficului".

Din această explicaţie, instanţa a dedus că intrarea pe centura Lugojului din sensul giratoriu de la ieşirea din Coşteiu trebuia să fie complet închisă chiar şi pentru utilajele pârâtei SC B. SRL, ceea ce nu s-a întâmplat, din fotografii rezultând că parapeţii din plastic erau depărtaţi, fapt ce a condus la pătrunderea autoturismului în care se afla reclamanta, pe un drum închis circulaţiei publice.

Faţă de starea de fapt prezentată, prima instanţă a concluzionat că accesul pe centura în construcţie trebuia să fie permanent şi complet blocat, nici măcar utilajelor societăţii comerciale pârâte menţionate nefiindu-le permis accesul pe şantier din sensul giratoriu de la ieşirea din Coşteiu pe care a pătruns autoturismul condus de pârâtul F.. Nici un indicator nu arăta că drumul respectiv nu era dat în folosinţă.

Pârâtele SC C. SA - Sucursala Bucureşti şi D. SA - Sucursala Bucureşti trebuiau să asigure închiderea traficului în temeiul contractului încheiat cu pârâta CNADNR SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara şi Planului de Management al Traficului, pârâta SC E. SRL în temeiul contractului încheiat cu SC B. SRL, iar aceasta din urmă răspunde pentru fapta prepusului, muncitorii angajaţi ai săi fiind cei care au înlăturat şi minimele mijloace de semnalizare, parapeţii din plastic.

Instanţa de fond a considerat că pretinsele avertizări ale salariaţilor pârâtelor, audiaţi ca martori în dosarul penal, nu întrunesc niciuna dintre condiţiile şi metodele de semnalizare permise de normele legale aplicabile. Balizele de plastic nu pot fi folosite eficient ca mijloace de semnalizare a lucrărilor decât sub forma unui parapet continuu, iar nu depărtate la distanţe de câţiva metri. De asemenea, conurile de dirijare, chiar dacă ar fi existat, aveau prin natura lor, rolul de direcţionare, nu de blocare a accesului pe un drum închis circulaţiei publice.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele SC G. SA, SC C. SA - (actual SC H. SA Portugalia) - Sucursala Bucureşti, SC B. SRL - Sucursala Banat, SC E. SRL, C.N.A.D.N.R., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, actual denumită Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA CNAIR şi D. SA - Sucursala Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr. 642 din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a redus daunele materiale şi morale acordate reclamantei A., în sarcina pârâtei: SC G. SA de la suma de 438.186,47 RON la suma de 319.621,68 RON, din care 4305,68 RON reprezentând 85% din contravaloarea implantului spinal de 5068,5 RON, 25.704 RON reprezentând 85% din contravaloarea şedinţelor de fiziokinetoterapie de 30.240 RON, 77.112 RON reprezentând 85% din contravaloarea şedinţelor de masaj de 30.240 RON, 212.500 RON reprezentând 85% din contravaloarea daunelor morale de 250.000 RON.

A redus daunele materiale şi morale acordate intimatei reclamante A. în sarcina pârâtelor: Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA - prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, actual denumită Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, SC C. SA - Sucursala Bucureşti, actual denumită H. SA Portugalia - Sucursala Bucureşti, D. SC Portugalia - Sucursala Bucureşti, SC E. SRL, SC B. SRL - Sucursala Banat, de la suma de 81.228 RON la suma de 60.313,47 RON, reprezentând 15% contravaloare implant spinal, din 5.068,50 RON = 760,27 RON, 15% din contravaloarea daunelor morale de 250.000 RON = 37.500 RON, 15% din 26.061,5 RON reprezentând contravaloarea a 1/2 din autoturism = 3.909,2 RON, 15% din suma de 30.240 RON reprezentând contravaloarea şedinţelor de fiziokinetoterapie = 4.536 RON, 15% din contravaloarea şedinţelor de masaj de 90.720 RON = 13.608 RON.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A dispus darea în debit a pârâtei SC B. SRL - Sucursala Banat, cu suma de 2000 RON, onorariu expert, în favoarea expertului I..

A obligat-o pe intimata A. să plătească: apelantei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA - prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, actual denumită Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara -300 RON cheltuieli de judecată parţiale ocazionate în apel; apelantei SC C. SA -Sucursala Bucureşti, actual denumită H. SA Portugalia - Sucursala Bucureşti -1300 RON - cheltuieli de judecată parţiale ocazionate în apel; apelantei D. SC Portugalia - Sucursala Bucureşti - 1300 RON - cheltuieli de judecată parţiale ocazionate în apel; apelantei SC E. SRL -1300 RON - cheltuieli de judecată parţiale ocazionate în apel; apelantei SC B. SRL - Sucursala Banat - 300 RON cheltuieli de judecată parţiale ocazionate în apel; apelantei SC G. SA - 800 RON cheltuieli de judecată parţiale ocazionate în apel.

Împotriva Deciziei civile nr. 642A din 7 iunie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta SC E. SRL, invocând critici care se pot încadra, în parte, în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta pârâtă a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a ignorat argumentele din apel cu privire la lipsa oricărei culpe a societăţii în nesemnalizarea şi nerestricţionarea accesului pe şantier şi nu şi-a motivat concluzia că sunt incidente prevederile art. 1349 C. civ. pentru atragerea răspunderii delictuale faţă de reclamantă.

Societatea recurentă nu avea nicio răspundere şi obligaţie legală sau contractuală în legătura cu semnalizarea rutieră temporară, restricţionarea accesului pe şantier, verificarea restricţionării sau remedierea unor eventuale probleme.

Responsabilitatea delimitării zonei şantierului de spaţiile publice adiacente (inclusiv DN6) era în sarcina antreprenorului general, în baza planului de management de trafic pe care acesta l-a supus aprobării beneficiarului şi Politiei rutiere, această responsabilitate nu a fost transferată contractual către E. SRL.

Conform contractului nr. x LU/153 din data de 01.07.2010, încheiat cu constructorul SC C. SA şi D. S.A Portugalia, Sucursala Bucureşti, societatea recurentă doar a livrat şi montat indicatoarele rutiere definitive solicitate de constructor şi a efectuat marcaje, subcontractate către pârâta B..

Expertul I. în mod corect a stabilit că societatea recurentă nu avea nici o răspundere în producerea accidentului, deoarece nu avea nici o obligaţie cu privire la semnalizare şi managementul traficului.

Contractul a fost semnat aproape de finalizarea lucrărilor (în 2010), iar semnalizarea şi restricţionarea accesului trebuia făcută de antreprenor conform obligaţiilor acestuia legale şi a Planului de Management al Traficului la momentul demarării lucrărilor (2007).

Societatea recurentă nu a preluat nicio responsabilitate în legătura cu managementul traficului, aspect reţinut de altfel şi de instanţa de fond: "Din conţinutul contractului rezultă că nu este vorba despre asumarea obligaţiilor care reveneau pârâtelor menţionate privind siguranţa traficului pe durata executării lucrărilor (...)".

Chiar şi instanţa de apel stabileşte că în contractul dintre societatea recurentă şi antreprenor nu au fost preluate responsabilităţile în legătură cu managementul traficului: "(...) fără însă ca părţile contractante să fi stabilit preluarea obligaţiilor asumate de executantul lucrării şi care îi incumbau privitor la siguranţa traficului pe durata executării lucrărilor" [pag. 40 alin. (6) din decizie].

Însă, în totală contradicţie cu această concluzie din motivare, instanţa de apel admite acţiunea şi faţă de societatea recurentă.

Contractul dintre antreprenorul general şi SC E. SRL a fost doar pentru execuţie semnalizare definitivă - partea de indicatoare şi marcaje cu care se dotează drumul pentru a putea fi deschis circulaţiei publice -, fără legătură cu semnalizarea de şantier (temporară), care a rămas în permanenţă în responsabilitatea exclusivă a antreprenorului.

Aceasta se poate verifica în lista Anexa 1 şi în Anexa 2 (oferta comercială) la contractul enunţat mai sus; ea nu conţine niciun tip de mijloc de semnalizare temporară.

Instanţa de apel face şi o greşita aplicare a prevederilor legale incidente cu privirile la obligaţiile părţilor în cazul construirii de noi drumuri.

Art. 3 alin. (5) din H.G. nr. 1391/2006 prevede expres cine are responsabilitatea exclusivă pentru semnalizarea unui drum care nu este deschis circulaţiei: la intrarea pe un drum care nu este deschis circulaţiei publice, proprietarul sau administratorul acestuia este obligat să instaleze, în loc vizibil indicator cu semnificaţia "Accesul interzis" şi panou cu inscripţia "Drum închis circulaţiei publice".

În cadrul şantierului, responsabilitatea era a antreprenorului şi a responsabilului cu Managementul Traficului, desemnat de acesta, conform art. 11 din Normele metodologice privind condiţiile de închidere a circulaţiei şi de instituire a restricţiilor de circulaţie în vederea executării de lucrări în zona drumului public şi/sau pentru protejarea drumului. Aceasta responsabilitate nu a fost transmisă (convenţional sau legal) societăţii recurente.

Prin urmare, până la accesul pe şantier, responsabilitatea era a CNADNR-ului, iar în cadrul şantierului responsabilitatea era cea stabilită de art. 4 (şi, în special, art. 4.2) din Planul de Management al Traficului, iar conform acestei prevederi, responsabilitatea era a antreprenorului şi a responsabilului cu Managementul Traficului, desemnat de acesta.

În concluzie, dacă instanţa de apel aplica corect normele incidente trebuia să stabilească faptul că recurenta nu avea calitatea procesuala pasivă în prezenta speţă, neavând vreo obligaţie în legătură cu pretinsele fapte prejudiciabile invocate de reclamantă.

Art. 9 din contractul cu B. nu stabileşte o obligaţie a recurentei de închidere a traficului, ci stabileşte asigurarea condiţiilor de lucru pentru subcontractant în calitatea recurentei de intermediar între B. şi Antreprenor (nefiind o obligaţie de rezultat, ci de mijloace), în ipoteza în care trebuiau efectuate lucrări pe un drum deschis circulaţiei.

La data accidentului, suprafaţa de asfalt ce constituia şantierul viitorului drum de centură, nu avea nici marcaje rutiere, aceasta activitate - contractată de antreprenor cu E. şi subcontractată de acesta către B. SRL, abia fusese începută. Faptul că în contractul dintre E. şi B. SRL se indica obligaţia primului de a asigura pentru acesta din urma semnalizarea rutieră a echipajelor de marcaj, nu are relevanţă pentru acest dosar - obligaţia asumată este de semnalizare a unui eşalon care se deplasează lucrând (maşina de marcaj) şi se referă la marcajele executate pe zone deschise traficului rutier, nu în interiorul şantierului, unde o astfel de activitate este superfluă.

Întreaga lucrare a fost efectuată pe un drum închis circulaţiei, în construcţie, aşa cum au stabilit ambele expertize efectuate în cauză, iar clauza contractuală nu a operat. Experţii stabilesc în răspunsul la obiecţiuni că sectorul de drum nu era deschis traficului şi, prin urmare, nici art. 9.4 din contractul cu B. nu era incident pentru a atrage răspunderea recurentei, deoarece traficul pe timpul executării lucrărilor de marcaj era închis.

Mai mult, instanţa de apel este şi în eroare, deoarece aşa cum au demonstrat toate probele administrate, recurenta nu efectua lucrări pe şantier în ziua accidentului.

De asemenea efectele contractului între părţi nu pot fi utilizate pentru a extrapola în mod neîntemeiat efecte faţă de terţi, în sensul de a se susţine că recurenta s-ar fi obligat la modul general să asigure managementul traficului. Prin urmare, instanţa a dat un alt înţeles contractului dintre recurentă şi B., cu încălcarea art. 1272 C. civ. şi a aplicat greşit prevederile art. 1280 C. civ., potrivit cărora "contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Recurenta mai arată că expertul Dr. ing. J. a stabilit în opinia separată că drumul nu era un drum public, aşa cum prevede art. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, astfel că nu se poate reţine că recurenta a încălcat prevederile legale din O.U.G.. 195/2002, respectiv Regulamentul de aplicare a acestei ordonanţe, în speţa art. 85, alin. (3) şi (4) şi art. 105 alin. (3), aşa cum precizează în raport, experţii numiţi de instanţă.

Mai mult, la data producerii accidentului, nu se poate vorbi de intersecţia Hezeriş şi nici de obligaţii derivate din legislaţia rutieră cu privire la semnalizarea intersecţiei - acea intersecţie nu exista din punct de vedere legal - nu exista conceptul de "Intersecţie" dintre un drum deschis traficului rutier şi un şantier în lucru. Accidentul s-a produs atunci când şoferul autoturismului x a intrat pe un drum public din lateralul acestuia, fără a se asigura.

Dacă instanţa de fond aplica corect normele de drept material incidente şi analiza argumentele pârâtei din apel, atunci soluţia legală era admiterea apelului societăţii şi respingerea acţiunii faţă de aceasta.

În memoriul de recurs s-a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519, art. 521 din C. proc. civ. şi a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepţie pe care recurenta nu a mai susţinut-o, astfel cum s-a consemnat în încheierea din 21 martie 2019.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a opinat în sensul că recursul a fost declarat în termenul procedural, că îndeplineşte condiţiile de formă şi că este admisibil în raport de criteriul valoric.

La termenul din 13 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, apreciind ca fiind neîntemeiate excepţiile privind inadmisibilitatea recursului, invocate prin întâmpinări, pentru considerentele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

Analizând pe fond recursul declarat în cauză de recurenta pârâtă SC E. SRL, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică, referitoare la nemotivarea de către instanţa de apel a incidenţei dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea delictuală, critică ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în conţinutul cărora intră motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de către părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei.

Din economia textului legal mai sus menţionat reiese obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea, care nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. Curtea mai reţine şi faptul că motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În speţă, instanţa de apel a examinat susţinerile formulate în apel de pârâta SC E. SRL referitoare la lipsa vreunei obligaţii legale sau contractuale a acestei pârâte de a asigura semnalizarea rutieră temporară şi a reţinut, pe baza examinării probatoriului administrat în cele două faze procesuale anterioare, inclusiv concluziile experţilor şi declaraţiile martorilor audiaţi de instanţa de apel, că acestei pârâte îi revine responsabilitatea pentru prejudiciul cauzat reclamantei, în solidar cu celelalte pârâte.

Instanţa de apel a reiterat concluzia la care a ajuns şi prima instanţă, în sensul că prin contractul de execuţie nr. x/05.07.2010, încheiat între SC B. SRL şi SC E. SRL, s-a convenit ca SC B. să execute lucrări de marcaje rutiere pe centura Lugoj, potrivit solicitărilor beneficiarului, a proiectelor de execuţie, la Capitolul IX, punctul 9.4 stabilindu-se ca SC E. SRL să asigure închiderea traficului pe timpul executării lucrărilor de marcaj. Martorul K., fost salariat al SC B. a arătat că la data producerii accidentului se efectuau lucrări de marcaj, în executarea contractului menţionat.

Ca atare, nu poate fi reţinută critica din recurs în sensul că instanţa de apel ar fi ignorat argumentele din apel cu privire la lipsa oricărei culpe a societăţii în nesemnalizarea şi nerestricţionarea accesului pe şantier şi că nu şi-ar fi motivat concluzia că sunt incidente condiţiile legale pentru atragerea răspunderii delictuale faţă de reclamantă.

În ceea ce priveşte criticile aceleiaşi recurente, referitoare la faptul că aceasta nu avea nicio răspundere şi obligaţie legală sau contractuală în legătura cu semnalizarea rutieră temporară, restricţionarea accesului pe şantier, verificarea restricţionării sau remedierea unor eventuale probleme, că responsabilitatea delimitării zonei şantierului de spaţiile publice adiacente (inclusiv DN6) era în sarcina antreprenorului general, se constată că acestea sunt aspecte care ţin de temeinicia soluţiei, deoarece recurenta face referire la probele administrate şi la concluziile expertului I., pe care Înalta Curte nu le poate reevalua în recurs.

Se mai susţine de către recurentă existenţa unei contrarietăţi între considerentul reţinut în motivarea deciziei, potrivit căruia în contractul dintre societatea recurentă şi antreprenor nu au fost preluate responsabilităţile în legătură cu managementul traficului, şi soluţia pronunţată, în totală contradicţie cu această concluzie din motivare, prin care instanţa de apel admite acţiunea şi faţă de societatea recurentă.

Recurenta ignoră faptul că acest considerent al instanţei de apel are în vedere contractul încheiat de recurentă cu pârâtele ce aveau calitatea de antreprenor, iar concluzia referitoare la responsabilitatea recurentei decurgând din neasigurarea închiderii traficului pe timpul executării lucrărilor de marcaj a fost reţinută de instanţa de apel pe temeiul clauzei de la art. 9.4 din contractul nr. x din 05.07.2010, încheiat de recurentă cu SC B. SRL.

Modul în care instanţa de apel a interpretat clauza de la art. 9.4 din contractul nr. x din 05.07.2010, încheiat de recurentă cu SC B. SRL nu constituie un aspect de nelegalitate, ci o problemă de temeinicie, care nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs.

Actualul C. proc. civ., reglementând în art. 488 alin. (1) motivele de casare, nu mai preia motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. din 1865, vizând interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii. De altfel, chiar şi sub imperiul vechii reglementări, motivul de recurs menţionat avea în vedere doar ipoteza în care, pe calea interpretării greşite, s-ar fi ajuns la schimbarea naturii ori înţelesului vădit neîndoielnic al actului interpretat, operaţiunea în sine de interpretare a contractului revenind exclusiv instanţei de fond.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (5) din H.G. nr. 1391/2006, care stabilesc în sarcina proprietarului sau administratorului drumului obligaţia de a semnaliza faptul că drumul nu este deschis circulaţiei, se constată că recurenta ignoră celelalte dispoziţii cuprinse în actele normative enumerate de instanţa de apel în motivarea deciziei recurate, care stabilesc sarcini în ceea ce priveşte semnalizarea şi în privinţa executantului lucrărilor.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, potrivit cărora: "Drumurile trebuie să fie semnalizate şi menţinute în stare tehnică corespunzătoare desfăşurării traficului în condiţii de siguranţă de către administratorul drumului. În perioadele în care pe sectoarele de drum se desfăşoară lucrări de întreţinere, reparaţii, modernizare, reabilitare sau consolidare, această responsabilitate revine executantului lucrării".

Potrivit Ordinului nr. 1112/411 din 4 aprilie 2000, pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile de închidere a circulaţiei şi de instituire a restricţiilor de circulaţie în vederea executării de lucrări în zona drumului public şi/sau pentru protejarea drumului, emis de Ministerul de Interne sub nr. x/04.04.2000 şi de Ministerul Transporturilor sub nr. x/08.06.2000, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 397 din 24 august 2000, punctul 11, Partea I, închiderea sau instituirea restricţiilor de circulaţie în vederea executării lucrărilor de construcţii de drumuri noi se face în baza Proiectelor de Management de Trafic, ce se întocmesc de către antreprenorul general şi care răspunde de lucrare, însuşite de către consultant şi aprobate în comun de către Administraţia Naţională a Drumurilor şi de către Direcţia Poliţiei Rutiere din Inspectoratul General al Poliţiei pentru drumurile naţionale, de administratorul drumului împreună cu Serviciul Poliţiei Rutiere judeţean pentru celelalte categorii de drumuri publice, proiect ce consemnează obligaţiile şi responsabilităţile care revin factorilor responsabili, respectiv antreprenorului general, a subantreprenorului pe întreaga durată de execuţie a lucrărilor.

Potrivit punctului 19 din aceste Norme, accidentele de circulaţie înregistrate, având drept cauză semnalizarea rutieră temporară incompletă sau lipsa acesteia, revin în totalitate executantului de lucrări, atrăgând răspunderea contravenţională, civilă sau penală, după caz, potrivit legii. Conform punctului 1.2, este posibil ca semnalizarea rutieră temporară să contrazică semnalizarea curentă, existentă pe drum, situaţie în care este obligatoriu să se demonteze indicatoarele cu caracter permanent care contrazic semnalizarea temporară, sau să acopere feţele acestora, cu o mască, pe toată durata închiderii sau instituirii restricţiilor temporare de circulaţie.

Din analiza dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, art. 5 alin. (1), Curtea de apel a reţinut faptul că administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competenţelor ce îi revin, cu avizul poliţiei rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, şi să le menţină în stare corespunzătoare, iar, potrivit alin. (2), administratorul drumului public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjeneşte sau pune în pericol siguranţa circulaţiei, şi să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia.

Se mai invocă de către recurentă încălcarea prevederilor art. 1272 C. civ. şi aplicarea greşită a prevederile art. 1280 C. civ., potrivit cărora "contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel". Se susţine, în dezvoltarea acestei critici, că efectele contractului nr. x/2010 se produc numai între părţi, nu şi faţă de terţi, astfel că nu se poate susţine că recurenta s-ar fi obligat la modul general să asigure managementul traficului.

Critica este nefondată, deoarece, pe de o parte, dispoziţiile C. civ., intrat în vigoare la 01.10.2011, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, nu sunt aplicabile în ce priveşte contractele încheiate anterior intrării sale în vigoare. Potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Sub aspectul principiilor care guvernează efectele contractelor sub imperiul legii civile anterioare, se constată că, potrivit art. 973 C. civ. din 1864, "Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante", iar art. 969 din acelaşi cod prevede: "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", aceste texte consacrând două principii fundamentale în materia efectelor contractelor, respectiv, principiul relativităţii efectelor contractului şi principiul forţei obligatorii a contractului.

Aceste principii nu exclud, însă, în totalitate, orice valoare pe care contractul l-ar avea în raport cu terţele persoane, deoarece contractul şi situaţiile juridice pe care le naşte sunt realităţi sociale, motiv pentru care este recunoscută opozabilitate contractului faţă de terţi. Nu însemnă că terţele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situaţiile juridice create de contract trebuie să fie respectate şi de terţele persoane, în virtutea respectului datorat în general, într-o ordine de drept, de fiecare persoană, drepturilor dobândite de ceilalţi. Din această perspectivă, pentru terţi, contractul valorează un simplu fapt juridic, iar dacă actul produce efecte care le sunt favorabile, aceştia au dreptul să-l invoce în beneficiul lor.

În raport cu aceste considerente teoretice, nu poate fi reţinut argumentul recurentei, în sensul că instanţa ar fi încălcat principiul relativităţii efectelor contractului nr. x/2010, prin aceea că a stabilit, în baza uneia dintre clauzele acestui contract, faptul că recurenta pârâtă răspunde solidar, alături de celelalte pârâte, pentru prejudiciul invocat de reclamantă.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri din recurs, recurenta reiterează împrejurări de fapt şi face referire la probatoriul administrat, reluând concluzii ale unuia dintre experţii desemnaţi în cauză, aspecte incompatibile cu structura acestei căi extraordinare de atac, motiv pentru care instanţa de recurs nu le poate examina.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SRL.

În temeiul art. 453 alin. (1) raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocaţial, către intimata D. SC Portugalia - Sucursala Bucureşti.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorariu avocaţial, formulată de intimata SC H. SA Portugalia Sucursala Bucureşti, a fost respinsă, deoarece nu s-a depus documentul doveditor al plăţii efective, ci numai factura fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC E. SRL împotriva Deciziei civile nr. 642A din 7 iunie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă recurenta la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata D. SC Portugalia - Sucursala Bucureşti.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC H. SA Portugalia Sucursala Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2019.

GGC - GV